Aventurile lui Tom Sawyer

AVENTURILE LUI TOM SAWER

CAPITOLUL I

– TOM!

Nici un raspuns.

– Tom!

Nici un raspuns.

– Ce-o fi cu baiatul asta? Un sa fie… Tom, n-auzi?

Batranica îsi trase ochelarii pe nas si privi pe deasupra lor prin odaie, apoi îi salta si privi pe
sub ei. Rareori catadicsea sa se uite prin sticla lor la o gaza de baietel ca Tom. Erau ochelarii ei de
zile mari, la care tinea care tinea ca la ochii din cap si pe care îi purta asa, de podoaba, caci la fel de
bine ar fi putut sa vada prin niste ochiuri de plita. Ramase locului o clipa, uluita parca, apoi fara
manie, dar totusi destul de tare ca s-o poata auzi peretii, spuse:

– Stai tu, ca pun eu mana pe tine si-o sa vezi ce…

Dar n-apuca sa termine, fiindca între timp se aplecase si începuse a izbi cu maturoiul pe sub
pat, astfel încat nu-i mai ramanea suflu decat pentru icneala cu care îsi însotea loviturile. Sub pat,
însa, nimic; doar pisica o zbughi speriata afara.

– Dumnezeule mare, de cand sunt n-am mai vazut un baiai ca asta!

Îndreptandu-se apoi din sale, pasi spre usa deschisa si ramase în prag, iscodind cu privirea
aracii rosii si balariile din gradina. Dar Tom nicaieri. Atunci ridica glasul, ca sa se faca auzita de
departe, si începu sa strige:

– To-o-om!

Deodata auzi un fasait în spatele ei. Se întoarse tocmai la timp ca sa prinda de pulpana
sloboda a hainei un baietel si sa-l opreasca din fuga.

– Ia te uita! Cum de nu m-am gandit la camara! Ce-ai cautat acolo, drace?

– Nimic.

– Cum nimic? Uite ce-i pe manile tale, uite ce-ai la gura! Cu ce te-ai manjit în halul asta?

– Nu stiu, matusa.

– Da eu stiu. Cu dulceata, da…De cate ori nu ti-am spus sa nu mai umbli la dulceata, ai?
Am sa te jupoi de viu, împielitatule! Ia da nuiaua încoace!

Nuiaua zvacni în aer, semn ca se-ngroasa gluma…

– Iiii! Ia te uita ce-ai în spate, matusa!

Cand batranica se rasuci pe loc, strangandu-si fustele, ca sa vada ce primejdie o pastea,
baiatul o si luase la sanatoasa, catarandu-se pe gardul înalt de uluci si pierind îndaratul lui. Matusa
Polly ramase o clipa locului, zapacita, apoi rase cu blandete.

– Bata-te norocul sa te bata! E-eei! Ca nu mai ma-nvat minte odata! De cate ori nu m-a dus
de nas pana-acu, si uite ca tot mai ma las pacalita. Ce ti-e si cu batranii! Vorba ceea: nu mai înveti
cal batran în buiestru. Da nici ca le-ar potrivi de doua ori la fel, împielitatu! Si-atunci, cum sa
stiu, biata de mine, la ce sa m-astept de fiece data? Parca le-ar cantari cu de-amaruntu, cat sa ma
chinuie pan sa-mi sara tandara. Si mai stie, afurisitu, ca, daca-mi da o clipa ragaz sau ma face sa
rad, s-a dus supararea….nu-l mai pot bate. Da, da, nu ma port cu el cum trebuie. Bataia e rupta din
rai. Stric copilu, asta-i adevaru-adevarat. Multe o sa mai avem. de patimit si unul si altul, daca-l las
de capul lui. Parc-a intrat diavolu-n el. Doamne iarta-ma!…Da, ce sa fac, e baiatu sor-mi, raposata,
Dumnezeu s-o ierte, nu ma lasa inima sa-l bat. De cate ori îl iert îmi pare rau, si de cate ori dau în el
mi se rupe inima. Bine spune sfanta scriptura: omul nascut din femeie are viata scurta si plina de
griji; vezi bine ca asa-i. Dupa-masa o sa chiuleasca de la scoala si, vreau nu vreau, iar o sa fiu silita
sa-l pun la treaba maine, drept pedeapsa. Greu îmi vine sa-l pun sa lucreze duminica, cand ceilalti
copii n-au scoala si se joaca, dar ce pot face? Fuge de treaba ca dracul de tamaie, n-am însa încotro,

trebuie sa-mi fac datoria cat de cat fata de baiat, ca doar nu-i vreau pierzarea.

Într-adevar, Tom a tras chiulul si a petrecut de minune. S-a întors acasa tocmai bine înainte
de cina ca sa-i ajute lui Jim, micul negru, sa taie lemne pentru a doua zi si sa faca surcele—cu alte
cuvinte, la timp ca sa-i povesteasca lui Jim ispravile sale, în vreme ce Jim facea mai toata treaba.
Fratele mai mic al lui Tom (sau mai bine zis frate-sau vitreg), Sid, îsi terminase partea lui de munca
(adunatul surcelelor). Sid era un baiat cuminte, el nu se prea tinea de sotii si nazbatii, ca alti copii.

În timp ce Tom lua masa de seara si sterpelea zahar de cate ori se ivea prilejul, matusa Polly
îi punea fel de fel de întrebari mestesugite, doar-doar l-o prinde cu mata-n sac. Ca multe suflete
nevinovate, se credea vicleana nevoie mare, înzestrata cu darul unei diplomatii misterioase si de
nepatruns. Îi placea sa creada ca straveziile-i urzeli erau siretlicuri nemaipomenite.

De pilda acum:

– Tom, a fost cam cald azi la scoala, nu-i asa? întreba ea.

– Da, tusa.

– Cald rau, nu?

– Da, tusica.

– Nu ti-a venit sa te duci la scaldat?

Tom tresari: îi încolti în minte o banuiala, nelinistitoare. Cerceta atent chipul matusii.
Raspunse:

– Nu-u… adica nu prea…

Batranica întinse mana si-i pipai camasa!

– Ei, dar parca acum nu ti-e prea cald.

O magulea gandul ca-i gasise camasa uscata, fara sa stie nimeni unde tintea ea. Dar Tom stia
acum dincotro batea vantul, asa încat întrebarea urmatoare îl gasi pregatit:

– Unii dintre noi ne-am pus capul sub cismea, uite, al meu e ud si-acu.

Pentru o clipa matusii Polly îi fu necaz ca trecuse cu vederea o dovada atat de graitoare si ca
pierduse prilejul de a-si arata iscusinta. Dar numaidecat îi veni o idee si mai si:

– Tom, cand ti-ai pus capul sub cismea, nu ti-ai desfacut gulerul la camasa, unde ti l-am
cusut eu? Ia descheie-te la la haina, sa vad!

De pe fata lui Tom pieri orice urma de tulburare. Îsi descheie linistit haina. Gulerul camasii era
cusut în toata legea.

– Ei comedie! Hai, du-te si vezi-ti de treaba! Am vrut sa stiu daca n-ai tras cumva chiulul de
la scoala ca sa te duci la scaldat! De data asta, hai, treaca de la mine. Te pomenesti, vorba aia, ca ai
fi fiind vreo branza buna în burduf de caine! Ai fi mai bun decat pari. Barem pe ziua de azi!

Era cam înciudata ca agerimea ei daduse gres si totodata bucuroasa ca se întamplase ca Tom
sa umble si el o data pe calea cea buna.

Dar Sid, sa nu-si vare el coada?

– De—zise—daca n-as sti ca i-ai cusut guleru cu ata alba… si uite, asta-i neagra.

– Iii! Sigur ca cu alba l-am cusut!… Tom!!

Dar Tom, pazea!… Atata mai avu timp sa spuna zbughind-o pe usa:

– Sid, puiule, las ca ti-o platesc eu!…

Cand se afla în siguranta, privi cu luare-aminte doua ace mari de cusut, înfasurate unul cu
ata alba si altul cu ata neagra, înfipte sub reverul hainei, apoi îsi spuse:

,,De nu era Sid, n-ar fi bagat nici acu de seama. Fir-ar a naibii de treaba! Ba coase cu alb, ba
coase cu negru! Barem de s-ar hotarî sa coasa la fel! Asa, cum dracu sa mai tii minte? Si Sid asta…
las ca-i arat eu lui!”

Tom nu ar fi putut sa fie dat ca exemplu celorlalti baieti din targ. Cunostea el un baiat
„model”, dar nu putea sa-l sufere.

Nu trecura însa nici doua minute si uita de toate necazurile. Nu fiindca necazurile lui ar fi
fost cu un dram mai usoare sau mai putin amare decat acelea ale unui om în toala firea, ci fiindca,
pana una-alta, acum avea o noua si arzatoare preocupare, care-l facea sa uite, dupa cum si
nefericirile oamenilor mai în varsta sunt uitate în entuziasmul noilor initiative. De data asta era
vorba de un fluierat nou, care-i placea în chip deosebit si pe care-l învatase de la un negru. Ardea de

nerabdare sa-l încerce nestingherit. Fluieratul asta aducea oarecum cu al pasarilor; era un fel de tril
curgator, obtinut prin atingerea cerului gurii cu limba, la rastimpuri scurte, în mijlocul unei melodii.
Tot repetandu-l silitor si atent, Tom izbuti sa-i prinda mestesugul si iata-l acum pasind alene pe
strada, cu gura izvor de triluri melodioase si cu inima plina de multumire. Starea lui sufleteasca era
foarte asemanatoare cu aceea a unui astronom care descopera o planeta noua, dar fara doar si poate
ca baiatul simtea o bucurie cu mult mai adanca si netulburata decat ar fi simtit astronomul.

Dupa-amiezile de vara erau lungi. Nu se întunecase înca. Deodata Tom se opri din fluierat. I
se ivise în fata un strain, un baiat putintel mai mare ca el. Un nou venit, de orice varsta, baiat sau
fata, starnea valva mare în biet targusorul St. Petersburg1! Si unde mai pui ca baiatul asta era si
frumos îmbracat—auzi colo: îmbracat frumos în zi de lucru! Nemaipomenit! Purta o palariuta
frumoasa, o hainuta din postav albastru, încheiata pana-n gat, nou-nouta si curata, ca scoasa din
cutie, pantalonii la fel. Si avea si ghete în picioare, desi nu era decat vineri; cravata la gat-o panglica
colorata, de toata frumusetea—si o mutra de orasan care pe Tom îl scotea din sarite. Si cu cat se
zgaia la minunea asta grozava, cu atat era mai scarbit de gateala strainului si cu atat îi parea propria
lui îmbracaminte mai jerpelita. Amandoi stateau si se uitau unul la altul fara sa scoata o vorba. Cand
unul facea vreo miscare, celalalt se misca si el, dar tot în laturi roata. Se priveau mereu fata-n fata,
pandindu-se ca doi cocosi. În cele din urma, Tom spuse:

– Daca vreau, te bat de te snopesc!
– Încearca, daca-ti da mana!
– De ce sa nu-mi dea?
– Uite-asa, ca nu poti!
– Eu nu poot?…
– Vezi bine ca nu!
– Ba pot foarte bine!
– Ba nu poti!
– Ba pot!
– Ba nu poti!

Tacere încordata. Si iar Tom:

– Cum te cheama?
– Ce te priveste? Ai ceva de împartit cu mine?
– O sa-ti arat eu acusi ce am si ce n-am!
– N-ai decat sa-mi arati!
– Mai zi o data si vezi tu ce patesti!

– Poftim ca mai zic o data!

– Te crezi mare destept, ai? Daca vreau, c-o mana te fac pilaf.

– Nu zau? As vrea sa-o vad si p-asta. Numa gura-i de tine.

– Ba vezi tu ce bataie-ti trag, daca mai faci mult pe nebunu.

– Nu mai spune! Uite, mor de frica!

– Desteptule! Crezi ca-i cine stie ce de capul tau! Ia uite la el palarie!

– Ce-ai tu cu palaria mea? Înghite-o daca nu-ti place! Sa poftesti sa te-atingi de ea…
Care îndrazneste, praf îl fac.

– Laudarosule!

– Laudaros esti tu!

– Esti un mincinos, asta e, si ti-e frica sa te bati.

– Mie, frica? Ma bat cu tine numa c-o mana.

– Daca mai îndrugi multe, iau o piatra si-ti fac capul chiselita.

– Nu mai spune!

– Vezi tu acusica!

– Hai, sa te vad! Îti turuie gura, atata stii! De ce nu dai? De frica!

– Mie, frica?

1 Mic oras pe fluviul Mississippi, în centrul S.U.A.

– Da, tie.

– Ba nu mi-e frica deloc.

– Ba ti-e.

Iar pauza, iar priviri sfidatoare, iar topaieli unul împrejurul celuilalt. Curand stateau umar la
umar.

Tom spuse:

– Cara-te de-aici!

– Cara-te tu!

– Nici nu ma gandesc.

– Nici eu.

Acum se propteau fiecare teapan într-un picior, îmbrancindu-se din rasputeri si înfruntandu-
se, cu scaparari de ura în priviri. Dar nici unul nu-l putea clinti din loc pe celalalt. Se opintita ce se
opintira, pana li se sui tot sangele în obraz, apoi încetul cu încetul îsi muiara încordarea, fara a se
slabi o clipa din ochi. Tom rupse cel dintai tacerea:

– Esti un las si un papa-lapte. O sa te spui lu frate-miu al mare. Sa vezi ce-o sa patesti! El,
daca-si pune mintea cu tine, te striveste numai c-un dest!

– Nu mai pot eu de frate-tu! Eu am un frate mai mare ca al tau—si, daca vrea, da de-a
azvarlita cu-al tau tocmai peste gardu ala. (Amandoi fratii erau nascociti.)

– Minti!

– Asa crezi tu!

Atunci Tom, îndarjit, trase o linie în tarana, cu degetul mare de la picior, si spuse:

– Daca-ndraznesti sa treci peste asta, te zvant în bataie. Încearca si-ai sa vezi.

Baiatul cel strain pasi îndata peste linie, spunand:

– Ia sa te vedem, moara neferecata ce esti!

– Ma, sa nu ma scoti din sarite, atata-ti spun!

– Am vazut eu de mult ca numa gura-i de tine, da cand e vorba de bataie…

– Ma nenorocitule! Al naibii sa fiu daca nu te bat pa doua parale.

Baiatul cel strain scoase din buzunar doi bani mari de arama si-i întinse batjocoritor.

Tom îl plesni peste mana, de-i zburara banii cat colo.

O clipa mai tarziu, amandoi baietii se rostogoleau si se tavaleau prin tarana, încaierati ca doi
cotoi. Se trageau de par, îsi rupeau hainele, se repezeau unul în nasul celuilalt, cu pumnii, cu
unghiile, acoperindu-se de praf si de glorie. Cand iuresul se potoli, prin ceata bataliei putea fi zarit
Tom sezand calare pe noul venit si carandu-i la pumni cu nemiluita.

– Zi ca te predai! striga Tom.

Celalalt se zbatea sa scape, tipa, dar de furie neputincioasa.

– Zi ca te predai! si-i cara mai departe la pumni.

În cele din urma, strainul icni înabusit:

– Ma predau!

Tom îl lasa sa se ridice si-i spuse dispretuitor:

– Alta data sa te-nveti minte sa mai faci pe grozavul!

Baiatul cel strain o lua din loc, scuturandu-si hainele, sughitand si miorcaindu-se. Din cand
în cand, se mai uita înapoi, dand din cap si amenintandu-l pe Tom ca o sa-i arate el “cand l-o
prinde”. Tom raspundea cu vorbe de ocara, se umfla în pene…Cand întoarse spatele, dand sa plece,
celalalt se repezi, lua o piatra de jos si svarrr…îl lovi pe Tom drept între umeri, apoi, facand stanga-
mprejur, o rupse la fuga, sprinten ca o caprioara. Tom îl fugari pe ticalos pana acasa la el, afland cu
prilejul acesta si unde locuia. Dupa aceea, ramase acolo catva timp, ocupand o pozitie strategica în
fata portii si sfidandu-l pe inamic, doar, doar o iesi afara; dar inamicul se multumea sa se strambe
la el de la fereastra, facandu-se ca nu vede provocarea. În cele din urma aparu mama inamicului,
care îl facu pe Tom cu ou si cu otet, numindu-l derbedeu, prost-crescut, mojic, si poftindu-l sa
plece. Neavand încotro, Tom se vazu nevoit sa paraseasca pozitia, nu însa înainte de a spune ,,c-o sa
aiba el grija de baiatul ala.

Ajunse acasa pe întuneric; se catara cu luare-aminte pe fereastra, dar, cand sa sara, întalni un

obstacol neasteptat în persoana matusii Polly, care pandea la geam. Cand vazu ea în ce hal îi erau
hainele, intentia de a-l pune sa lucreze duminica drept pedeapsa se prefacu în hotarare de neclintit.

CAPITOLUL II

Sosi si dimineata de duminica. Întreaga fire, proaspata, stralucitoare, fremata de viata.
Inimile erau pline de cantec, iar celor cu inima tanara cantecul li se revarsa pe buze. Pretutindeni nu
vedeai decat chipuri voioase, peste tot domnea primavara, vazduhul era plin de mireasma salcamilor
în floare.

Dincolo de sat, dominandu-l cu înaltimea ei, se zarea magura Cardiff, acoperita de verdeata.
Nu era nici prea departe, nici prea aproape, ci tocmai la departarea potrivita ca sa-ti para un tinut de
basm, tihnit, îmbietor.

La capatul drumului aparu Tom, ducand o caldare cu var si o bidinea cu coada. Cand dadu
cu ochii de gard, întreg peisajul se posomorî si o adanca melancolie îi întuneca sufletul. Douazeci si
sapte de metri de gard, de doi metri si jumatate înaltime! Lumea îi paru fara rost, viata o povara.
Oftand, muie bidineaua si trecu peste sipca de sus, repeta operatia, mai dete o data; masura din ochi
neînsemnata fasie varuita, apoi vasta întindere de gard nevaruit si se lasa descurajat pe o buturuga.

Tocmai atunci iesi Jim pe poarta, sarind într-un picior, cu o galeata goala în mana si cantand
„Fetitele din Buffalo”. Lui Tom niciodata nu-i placuse sa se duca la fantana dupa apa, dar astazi era
de alta parere. Îsi aminti ca la fantana se aduna fel de fel de lume, baieti si fete de toate culorile:
albi, mulatri si negri, care îsi asteptau randul flecarind, schimband între ei tot felul de nimicuri de
joaca, ciorovaindu-se, luandu-se la bataie si zbenguindu-se în fel si chip. Îsi mai aminti, ca, desi
pana la fantana nu erau decat vreo suta si ceva de metri, Jim zabovea totdeauna cel putin un ceas
pana sa se întoarca cu caldarea cu apa; si chiar si atunci trebuia sa se duca cineva dupa el sa-l traga
de maneca. Aducandu-si aminte de toate acestea, Tom spuse:

– Mai Jim, ma duc eu sa aduc apa daca dai tu nitel cu bidineaua.

Jim scutura energic din cap si raspunse:

– Nu poate, dom Tom. Stapana spus la mine trebui aduci apa si nu opresti pierzi timp si joci.
Spus dansa sti dom Tom roaga eu varuieste, si spus dansa ca eu vede treaba, varuit ai grija dansa!

– Lasa, ma Jim, nu te lua dupa ea. Asa vorbeste ea totdeauna. Da-ncoa galeata, nu stau
mult…un minut. Nici n-o sa stie.

– Ba, mi-e frica, dom Tom. Stapana spus suceste gatu Jim. Crede, dom Tom.

– Dansa?!… Fugi de-acolo! Nu bate niciodata pe nimeni, îti ciocane nitel capu cu degetaru,
ce, asta-i bataie? Spune si tu! Asa-te sperie ea cu vorba. Da ce, vorbele le simti? Mai rau e cand
începe sa planga, Jim, auzi Jim?…. Îti dau o bila alba, una de marmura!

Jim începu sa se cam moaie.

– O bila alba, Jim!… Uite-aici. Asa-i ca-i grozava?
– Tii!… Jim nu vazut asa bil. Da, dom Tom, Jim frica bate stapana…

– Si hai sa-ti arat si buba mea de la picior!

Jim era si el om; cum ar fi putut sa reziste unei asemenea ispite! Puse galeata jos, lua în
primire bila alba si, uitand de toate, se apleca plin de curiozitate peste piciorul cu buba, în timp ce
Tom desfacea pansamentul. Un minut mai tîrziu, Jim fugea de-i sfaraiau calcaiele, la vale, spre
fantana, cu galeata zdranganind a gol. Tom varuia de mama focului, iar matusa Polly parasea
campul de bataie, cu un papuc în mana si eu bucuria învingatorului în priviri.

Dar zelul lui Tom nu dura mult. Începu sa-si aminteasca ce planuri faurise el pentru ziua
aceea. În curand baietii care nu fusesera pedepsiti aveau sa iasa pe strada si sa faca fel de fel de
nazdravanii. Ce-or sa-si mai bata joc de el ca era pedepsit sa lucreze! Gandul asta îl seca la inima.
Începu sa se scotoceasca prin buzunare, inventariindu-si cu bagare de seama avutiile: franturi de
jucarii, bile si o multime de alte nimicuri. Poate ca i-ar fi ajuns ca sa ademeneasca pe careva sa
lucreze în locul lui, dar n-ajungeau nici pe departe ca sa-si cumpere o jumatate de ora de libertate
deplina. Asadar îsi baga înapoi în buzunare averea, mai bine randuita decat o scosese, si renunta

mahnit la ideea de a încerca sa-i cumpere pe baieti. Deodata, însa, în acea clipa întunecata si plina
de deznadejde, îi veni o idee! O idee strasnica, mareata! Lua iar bidineaua si se apuca linistit de
lucru. Nu trecu mult, si la orizont aparu Ben Rogers; tocmai baiatul de a carui gura se temea cel mai
mult. Ben venea topaind: hop-top-hop, dovada ca inima-i era voioasa si plina de sperante mari.
Musca dintr-un mar si la rastimpuri scotea cate un chiot lung si melodios, urmat de un sonor „ding-
dong-dong, ding-dong-dong”, fiindca facea pe vaporul. Cand se apropie, reduse viteza, o lua prin
mijlocul strazii, înclina mult la tribord si facu niste manevre maiestuoase de acostare. Era nici mai
mult, nici mai putin decat „Marele Missouri”2 , cu cala cufundata, chipurile, la vreo trei metri în
apa; el era vapor, capitan si clopotelul telegrafului în acelasi timp, astfel încat trebuia sa-si închipuie
ca sta pe propria-i punte de comanda, ca da ordine si ca tot el le si executa.

– Stopati, domle comandant! Ting-ling-ling! Încetini si se îndrepta prudent spre marginea
drumului. Masina înapoi! Ting-ling-ling! Bratele i se încordara si coborara tepene de-a lungul
corpului. Tribordu-napoi! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-zdup! Bratul drept descria între timp cercuri
falnice, fiindca înfatisa un zbat3 de treisprezece metri. Babordu-napoi! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-
zdup! Mana stanga începu sa descrie cercuri. Stop tribordu! Ting-ling-ling! Stop babordu! Vino la
tribord! Stop! Lasa-ncet zbatude-afara! Ting-ling-ling! Zdup-zdup-zdup! Da bandula4. Mai iute!
Da si parama! Haide, ce stai? Prinde-o de ciotu ala! Volta peste tot! Da-i drumul! Stop masinile,
domle comandant! Ting-ling-ling! Sst! s-s-s-t! s-s-t! (Încerca ventilele.)

Tom varuia înainte linistit, de parca nici n-ar fi vazut vaporul. Ben se zgai o clipa la el, apoi
zise:

– Hi-hi! Ai patit-o, a?

Nici un raspuns. Tom cerceta ultima dara de var cu o privire lunga si scrutatoare de artist,
mai plimba o data cu gingasie bidineaua peste acelasi loc si iarasi examina rezultatul cu o privire
critica. Între timp, Ben se apropiase de el ca la un pas. Lui Tom îi lasa gura apa dupa mar, dar parea
cu totul si cu totul absorbit de treaba pe caro o facea. Pierzandu-si rabdarea, Ben spuse:

– Ce e, sefule? Te-a pus la treaba?

– A, tu erai, Ben? Nici nu te vazusem.

– Stii? Eu ma duc la scaldat… Sac!… Ce-ai mai vrea si tu, te cred!….Ori te pomenesti ca-ti
place mai bine sa dai cu bidineaua?….Sigur, tu te dai în vant dupa munca, mie-mi spui!

Tom îl privi o clipa lung, apoi spuse:

– Ce, tu zici ca asta-i munca?

– Da ce-i?

Tom se apuca iar de varuit. Mai dete de doua-trei ori cu bidineaua, apoi raspunse nepasator:

– O fi, n-o fi… eu atata stiu, ca-mi place.

– Fugi d-aci… nu cumva vrei sa te cred?

Tom varuia înainte de zor.

– Cum sa nu-mi placa? Da ce zici tu, ca în fiecare zi îti pica norocul sa varuiesti un gard ca
asta?

Iata ca lucrurile apareau într-o lumina cu totul noua. Ben înceta brusc sa mai rontaie marul.
Tom plimba gratios bidineaua în sus si-n jos, se dadea cate un pas înapoi, ca sa vada efectul, mai
migalea pe ici, pe colo, îsi privea din nou opera, iar Ben – Ben îi urmarea fiece miscare, din ce în ce
mai îngandurat. Nu trecu mult si, nemaiputandu-se stapani, zise:

– Ma Tom, lasa-ma sa varuiesc si eu nitel!

Tom se opri o clipa, chibzuind adanc în sinea lui, fu cat p-aci sa încuviinteze, dar
numaidecat se razgandi:

– Nu, nu se poate, Ben. Matusa Polly tine mult la gardu asta, fiindca, stii, e la strada… Sa

2 Unul din cele mai mari vase care navigau pe atunci pe fluviul Mississippi.

3 Zbat— roata propulsoare, folosita ca mijloc de locomotie
navala pentru vasele de altadata

4Bandula—franghie la capatul careia este atarnata o greutate, cu ajutorul ei se arunca pe mal parama de legarea
vaporului.

fie al din dos, n-as zice nimica, si nici ea. Zau, nu-s ce-are ea cu gardu asta: zice ca trebuie varuit
cu mare, mare grija. Eu zicca din o mie de baieti, ce din o mie… din doua mii, unu daca s-o pricepe
sa-l varuiasca bine!

– Ce spui, ma!… Hai, Tom, nu mai fi asa, lasa-ma si pe mine sa încerc numai un pic. Ce, sa
fiu eu în locul tau, nu te-as lasa?

– Cum, Ben, crezi ca eu nu vreau sa te las?….Vreau, ma Ben, zau ca vreau… da tusa Polly…
uite, ca sa vezi, a vrut Jim sa varuiasca gardul, nu i-a dat voie; si Sid a vrut sa-l varuiasca, si nici lui
nu i-a dat voie. Tu nu vezi ca nu pot? Nu pot si gata. Daca te las sa-l varuiesti si se întampla vrun
bucluc, ce ma fac, ai? Spune si tu.

– Fugi d-acolo, ca n-o sa se întample nimic, o sa-l fac la fel de bine ca tine! Hai, lasa-ma sa-
ncerc! Haide! Hai, ca-ti dau cotoru marului, cu toti samburii!

– De, stiu si eu ce sa zic… Nu, zau, Ben, nu se poate, mi-e frica.

– Îti dau tot maru!

Tom se desparti de bidinea cu sovaiala pe chip si cu bucurie în suflet. Iar în timp ce fostul
vapor „Marele Missouri” trudea si nadusea în soare, artistul scos la pensie sedea pe un butoi din
apropiere, la umbra, balabanindu-si picioarele, molfaind din mar si urzind planuri cum sa mai
prinda în lat si pe alti prosti. Se gasira destui; una-doua rasarea cate un baiat. Venea sa-si bata joc si
ramanea sa varuiasca. În clipa cand Ben nu mai putu de oboseala, Tom îi si ceda randul lui Billy
Fisher, în schimbul unui zmeu bine carpit, si cand îi expira termenul lui Billy, Johny Miller oferi un
guzgan mort, plus sfoara de hatanat; si tot asa în sir, timp de cateva ceasuri. De unde, dimineata.
Tom fusese un biet baiat nevoias, pe la mijlocul dupa-amiezii abia îsi mai putea numara avutiile. În
afara de obiectele mai sus numite, avea douasprezece bile, un ciob de sticla albastra stravezie, un
mosor fara ata, o cheie care nu descuia nimic, o bucata de creta, un dop de sticla, un soldat de
plumb, o pereche de mormoloci, sase pocnitoare, un pisoi chior, o clanta de alama, o zgarda de
caine (pacat ca n-avea caine!), niste plasele de briceag, patru coji de portocala si o cercevea
veche, stricata. Timpul trecuse—placut, fara nici o oboseala, fusese înconjurat de prieteni si unde
mai pui ca gardul avea pe el trei straturi de varuiala! Daca nu s-ar fi ispravit varul, i-ar fi ruinat pe
toti baietii din targ.

Tom spunea ca, la urma urmei, lumea nu era chiar asa de plicticoasa. Descoperise fara sa
stie ca pentru a face pe om sa doreasca un lucru, fie ca-i barbat în toata firea, fie ca-i baietas, trebuie
sa-i înfatisezi acel lucru ca greu de obtinut. Daca ar fi fost un filozof mare si întelept, de pilda ca
scriitorul acestei carti, ar fi învatat de pe urma întamplarii de mai sus ca munca înseamna ceea ce
esti nevoit sa faci, iar joc—ceea ce nu esti nevoit sa faci. Ar fi înteles mai usor de ce acela care face
flori de hartie sau cel care învarte cu piciorul o roata înseamna ca munceste, pe cand acela care care
darama popice sau cel care suie Mont-Blanc-ul se cheama ca se distreaza. Exista gentlemeni bogati,
în Anglia, care mana postalioane cu patru cai, treizeci pana la cincizeci de kilometri pe zi, în toiul
verii, fiindca aceasta placere este neaccesibila oamenilor de rand: îi costa o multime de bani; dar
daca ar primi leafa pentru treaba asta, s-ar chema ca sunt pusi sa munceasca si atunci s-ar lasa
repede pagubasi.

CAPITOLUL III

Tom se înfatisa înaintea matusii Polly, care sedea în fata unei ferestre deschise, într-o
camera prietenoasa din fundul casei — un fel de dormitor, sufragerie si biblioteca în acelasi timp.
Aerul înmiresmat al verii, linistea îmbietoare la odihna, parfumul florilor si zumzetul monoton al
albinelor o facusera, pe matusa sa atipeasca. Motaia cu andrelele în mana; motanul îi tinea de
urat, dar si el adormise în poala. Ca sa nu-i pice ochelarii, si-i proptise pe tample, printre suvitele
sure. Era încredintata ca Tom o zbughise de mult de la treaba si se minuna cand îl vazu predandu-se
iar puterii ei, cu atata semetie.

– Matusa, acu îmi dai voie sa ma duc sa ma joc?

– Cum, asa repede? Cat ai facut pana acu?

– Tot gardul, matusica.

– Tom, nu minti! Toate ca toate, dar minciuna n-o înghit!

– Nu te mint, tusa, zau ca-i gata tot!

Matusii Polly nu-i prea venea sa creada. Se duse sa vada cu ochii ei. S-ar fi multumit sa se
dovedeasca adevarat macar si un sfert din ce-i spusese Tom. Dar care nu-i fu mirarea cand vazu
gardul spoit tot, cu grija, strat peste strat, ba înca si împodobit cu un brau. Parca nu-i venea sa-si
creada ochilor.

– Ei comedie! exclama ea… N-am încotro, trebuie sa recunosc ca stii sa muncesti cand vrei,
baiete! Apoi coborî pretul laudei, adaugand: Da tare rar vrei, ce sa zic!… Hai, du-te la joaca; sa nu
uiti însa sa te întorci saptamana asta, diavole, ca de nu, îti pun pielea pe bat!

Era atat de coplesita de mareata lui isprava, încat merse cu el la camara si-i alese un mar de
soi. I-l dete împreuna cu o predica despre însemnatatea si gustul sporit al unui lucru bun, dobandit
nu prin pacat, ci prin cuviincioasa osteneala. Pe cand încheia cu o frumoasa înfloritura în stil biblic,
Tom sterpeli o gogoasa.

Apoi se strecura afara si-l vazu pe Sid, care tocmai urca scara ce ducea la odaile de sus. Puse
mana pe niste bulgari de pamant si zvarr! cu ei în Sid. Pana ce matusa Polly, luata prin surprindere,
sa-si vina în fire si sa se grabeasca a sari într-ajutor, vreo sase-sapte bulgari îsi nimerisera tinta, iar
Tom o si zbughise peste gard, facandu-se nevazut. Sigur ca exista si o poarta, dar Tom era de obicei
prea grabit pentru a o folosi. Se simtea cu inima împacata, acum ca se rafuise cu Sid, care îi aratase
matusii ata neagra si-l bagase în bucluc.

Ocoli cu bagare de seama casele de la drum si ajunse într-o ulicioara noroioasa, care trecea
prin dosul grajdului matusii. Trecu dincolo de zona periculoasa în care putea fi prins si pedepsit. Se
îndrepta spre piata publica a targului, unde doua „armate” de baieti aveau întalnire pentru a-si
masura fortele, conform unei întelegeri prealabile. Tom era generalul-comandant al uneia din osti,
Joe Harper (prietenul sau cel mai bun) era capetenia celeilalte. Acesti doi mari comandanti de oaste
nu se înjoseau sa ia ei însisi parte la lupta, asta era treaba racanilor; asezati pe o movila, conduceau
amîndoi operatiile, transmitand ordine prin aghiotanti. Oastea lui Tom cuceri o mare victorie, dupa
o lupta îndelungata si apriga. Apoi se numarara mortii, se facu schimb de prizonieri si se cazu de
acord asupra conditiilor conflictului urmator, stabilindu-se si ziua bataliei ce devenea necesara—
dupa care ostile se aliniara si parasira încolonate campul de bataie, iar Tom se îndrepta singur spre
casa.

Trecand pe langa locuinta lui Jeff Thatcher, vazu în gradina o fetita necunoscuta, o fiinta
dragalasa, mica, cu ochi albastri si parul balai împletit în doua coade lungi; purta o rochie alba de
vara si pantalonasi lungi, brodati. Proaspat încununatul erou cazu învins fara sa fi tras un singur foc.
O oarecare Amy Lawrence îi pieri din inima, fara a lasa în urma nici umbra unei amintiri. Crezuse
c-o iubeste la nebunie, îsi închipuise ca o adora, si iata ca nu fusese decat un capriciu. Îi trebuisera
luni întregi ca s-o cucereasca; nu era decat o saptamîna de cand i se destainuise si ea. Timp de sapte
zile, numai sapte zile, fusese cel mai fericit si cel mai mandru baiat din lume, si iata ca într-o
singura clipa ea îi iesise din inima, ca un oaspe întamplator, a carui vizita a luat sfarsit.

Sorbi din ochi, în taina, pe acest idol nou, pana baga de seama ca si ea îl vazuse; atunci
prefacandu-se ca n-o vede, începu sa faca fel de fel de giumbuslucuri, ca sa-i castige admiratia. Se
maimutari asa un timp, dar în toiul unor acrobatii primejdioase, tragand cu coada ochiului spre
fetita, vazu ca se îndrepta nepasatoare spre casa. Tom facu cativa pasi si se sprijini mahnit de gard,
nadajduind ca fata va mai zabovi un pic. Ea se opri o clipa pe trepte, apoi pasi spre usa. Cand puse
piciorul pe prag, Tom scoase un suspin adanc. Dar îndata fata i se lumina caci, o clipa înainte de a
dispare, ea arunca o pansea peste gard. Baiatul alerga roata, pana la un pas-doi de floare, se opri
punand mana streasina la ochi si privi în josul strazii, ca si cum s-ar fi petrecut acolo ceva
interesant. Apoi culese de pe jos un pai si cauta sa-l tina în echilibru pe nas, lasandu-si capul pe
spate. Si tot miscandu-se asa cand într-o parte, cand într-alta, adanc cufundat, chipurile în exercitiile
acestea, se apropia întruna, piezis, de pansea, pana ce picioru-i descult atinse floarea si degetele-i
încarligate o înhatara; atunci se departa, topaind într-un picior, si, tinand strans comoara, disparu
dupa colt, dar numai un minut, cat îi trebui ca sa vare floarea înauntrul surtucului, langa inima, sau

poate langa stomac—nu se prea pricepea la anatomie si nici nu facea caz de asemenea mici
deosebiri. Apoi se înapoie si zabovi pe langa gard se însera, tot facand la giumbuslucuri, ca si mai
înainte, desi fata nu se mai arata deloc. Tom se mangaia întrucatva cu gandul ca între timp s-o fi
apropiat de vreo fereastra si o fi bagat de seama cum îsi da el osteneala sa-i placa. În cele din urma,
desprinzandu-se eu greu de langa gard, o porni spre casa, cu capul roi de visuri si închipuiri.

În tot timpul cinei fu atat de vesel si neastamparat, încat matusa-sa se întreba: „Ce-o fi cu
baiatul?” Îi trase o sapuneala zdravana ca zvarlise cu bulgari în Sid, dar lui nici nu-i pasa. Încerca sa
sterpeleasca o bucata de zahar chiar de sub nasul matusii, care îl plesni peste mana.

– Pe Sid nu-l bati, tusa, cand ia zahar—se jelui Tom.

– Fiindca Sid e baiat cuminte si nu ma chinuie ca tine. De n-as fi cu ochii pe tine, tu toata
ziua ai rontai la zahar.

Apoi, matusa intra în bucatarie, si Sid, fericit ca el nu era supus pedepsei, întinse mana spre
chiseaua cu zahar înfruntandu-l astfel pe Tom, care abia se stapanea sa nu-l plesneasca. Dar Sid
facu o miscare gresita, chiseaua cazu jos si se sparse. Tom era în al noualea cer. Atat de mult îl
bucura întamplarea, încat îsi tinu limba în frau si tacu. Îsi spuse ca n-are sa sufle o vorba, chiar cand
va intra matusa, ci are sa stea linistit, pana va întreba ea cine facuse boroboata. Abia atunci are sa-i
spuna; ce placere sa-l vada pe baiatul cuminte si alintat luand cateva scatoalce! Nu-si mai încapea în
piele de bucurie si cu greu se stapani cand intra batrana si se opri în fata cioburilor, aruncand
fulgere de manie pe deasupra ochelarilor. Tom îsi spuse: „Acum îi da drumul!” si în clipa
urmatoare se vazu zvarlit la pamant! Cand palma grea a matusii se ridica sa ma loveasca din nou,
Tom striga:

– Stai! De ce ma croiesti pe mine? Sid a spart-o!

Matusa Polly ramase cu mana în vant, iar Tom ridica privirea, asteptand cuvintele de mila,
alintatoare. Dar cand îi reveni graiul, matusa Polly spuse doar atat:

– Hm! Las ca n-ai mancat tu degeaba papara! Ai fi facut tu vreo alta trasnaie cat n-am fost
p-aci.

Apoi începu s-o mustre constiinta, vru sa spuna o vorba buna, dragastoasa, socoti însa ca o
astfel de vorba ar fi talmacita drept marturisire ca gresise; disciplina interzicea asemenea purtare.
De aceea tacu si-si vazu de treaba, cu inima tulburata. Tom sedea ursuz într-un colt si cugeta cat e
de nenorocit. Stia ca în sufletul ei matusa îi cerea iertare în genunchi si asta îl umplea de o
multumire posaca. Dar el unul n-avea de gand sa dea semne de mahnire si nici pe-ale ei nu voia sa
le bage în seama. Stia ca din cand în cand o privire înlacrimata staruia asupra-i, dornica de
împacare, dar se împotrivea s-o întalneasca. Se închipuia zacand, bolnav de moarte, iar pe matusa-
sa aplecata deasupra-i, implorand un cuvintel de iertare, dar el se va întoarce cu fata la perete si va
muri fara a rosti un cuvant. O, cum se va simti ea oare în clipa aceea? Apoi se închipuia adus acasa
de la rau, înecat, cu zulufii uzi, cu bietele-i maini de-a pururi linistite, cu inima ranita odihnind în
pace. Cum se va arunca matusa asupra trupului lui neînsufletit si cum îi vor curge lacrimile siroaie!
Cum se va mai ruga Dumnezeu sa-i dea înapoi baiatul, fagaduind ca niciodata, niciodata nu-l va mai
napastui! El însa va zacea neclintit, rece si alb ca varul, biet mucenic plapand, ajuns la capatul
suferintelor. Aceste tragice vedenii, cu care îsi înfierbanta închipuirea, îi ravasira într-atata sufletul,
încat era nevoit sa înghita neîncetat; cat p-aci sa se înece de atata suspine înabusite. Ochii îi înotau
în lacrimi, care se revarsau cand clipea si se prelingeau pe obraji, picurandu-i din varful nasului. Si
atata placere simtea sa-si alinte supararea, încat nu putea îndura nici o voiosie de rand în juru-i;
veselia altora îl scotea din sarite, îi jignea cele mai sfinte sentimente. Cand vara-sa Mary navali în
odaie cu pasi de dans, plina de bucuria de a se vedea iar acasa—dupa o vizita la tara ce durase o
saptamana, si-i paruse o vesnicie, el se ridica si, învaluit în nori si negura, iesi din camera, pe alta
usa decat accea prin care intrase ea, aducand cu sine cantece si soare.

Rataci departe de obisnuitele locuri de joaca ale baietilor, cautand colturi triste si parasite,
care se potriveau cu starea lui sufleteasca. O pluta de busteni, pe rau, i se paru locul cel mai
nimerit; se aseza pe marginea ei. Contempla întinderea vasta si mohorata a apei, dorind sa se poata
îneca dintr-o data si pe nesimtite, fara a mai încerca obisnuitele suferinte harazite de natura. Apoi îsi
aminti de floarea lui. O scoase din buzunar. Botita si vesteda cum era, ea sporea parca amara-i

fericire. Se întreba daca „ei” i-ar fi mila, de-ar sti. Ar plange oare, ar dori sa-l poata cuprinde dupa
gat, soptindu-i vorbe de mangaiere si îmbarbatare? Sau i-ar întoarce spatele cu raceala, ca toata
aceasta lume perfida? Vedenia asta îi dadea chinuri atat de placute, încat si-o readucea întruna în
minte, privind-o mereu sub alta lumina, pana cand în cele din urma ea se destrama, de mult ce-o
folosise. În cele din urma, Tom se ridica oftand si se cufunda în întuneric. Pe la noua si jumatate-
zece, trecu pe strada, pustie la acea ora, unde locuia necunoscuta adorata si se apropie de casa ei. Se
opri o clipa si asculta încordat. Nici un zgomot nu tulbura tacerea; în perdeaua unei ferestre de la
catul al doilea se rasfrangea palpairea slaba a unei lumanari. Oare acela sa fie lacasul binecuvantat
în care salasluia ea? Sari gardul, se furisa printre razoare, pana ajunse sub fereastra. Privi în sus,
vreme îndelungata, stapanit de o emotie puternica; apoi cauta un loc în dreptul ferestrei si se lungi la
pamant, pe spate, tinand strans în mainile-i împreunate pe piept biata floare vesteda. Asa ar fi vrut
sa moara: afara, în lumea aspra si haina, sub bolta rece a cerului; biet baiat fara camin, fara o mana
prietena care sa-i stearga sudoarea mortii de pe frunte, fara o fata iubitoare care sa se aplece
milostiva, asupra-i, cand avea sa vina chinul cel de pe urma. Asa îl va vedea ea, cand va veni a doua
zi la geam, sa priveasca zorile voioase, si, ah, varsa-va ea oare o lacrima peste sarmanul lui trup
neînsufletit, va scoale ea oare un suspin, cat de usor, vazand o viata tanara si plina de fagaduieli atat
de nemilos zdrobita, atat de timpuriu secerata?

Deodata fereastra se deschise cu un scartait, glasul strident al unei slujnice profana linistea
sfanta si un potop de apa inunda ramasitele mucenicului care zacea la pamant!

Eroul, mai-mai sa se înabuse, sari în picioare si se usura stranutand. În aer se auzi un vajait
ca de proiectil, însotit de o înjuratura înfundata, urma un zgomot de sticla sparta, apoi o faptura
marunta si nedeslusita sari gardul si, ca o sageata, se împlanta în bezna. Nu mult dupa aceea, Tom,
dezbracat pentru culcare, îsi revizuia la lumina unei luminari de seu vesmintele ude leoarca. Sid se
destepta, dar chiar daca îi trecu prin minte sa faca “anumite aluzii la anumite subiecte”, se razgandi
si tacu chitic, caci privirea lui Tom nu fagaduia nimic bun.

Tom se întoarse cu fata la perete, fara sa-si mai bata capul cu rugaciunea, iar Sid trecu la
catastif abaterea.

CAPITOLUL IV

Zorile luminara o lume linistita. Razele soarelui se revarsau ca o binecuvantare asupra
pasnicului targusor. Dupa gustarea de dimineata, matusa Polly tinu slujba religioasa în familie.
Începu printr-o rugaciune, cladita pe temelii solide de citate biblice, cimentate între ele cu un strat
subtire de idei originale. Din varful acestei cladiri, ca de pe Muntele Sinai, dete drumul uneia din
cele zece porunci. Dupa asta, Tom „se duse în pustie”, ca sa spunem asa, adica se apuca sa-si învete
versetele5; Sid învatase lectia cu cateva zile înainte. Tom lupta din rasputeri sa tina minte cinci
versete. Alesese o parte din predica de pe Munte, fiindca alte versete mai scurte nu putuse
gasi.

Dupa o jumatate de ora dobandise o vaga idee despre lectie, dar numai atat, caci mintea lui
strabatea întregul camp al gandirii omenesti, iar mainile-i neastamparate se îndeletniceau cu tot felul
de jocuri odihnitoare. Mary lua cartea sa-l asculte; el începu sa bajbaie, ca prin ceata:

– Fericiti cei… a… a…

– Saraci…

– Da… saraci; fericiti cei saraci… a… a…

– Cu duhul…

– Cu duhul. Fericiti cei saraci cu duhul, ca ei… ei…

– Ca a lor…

– Ca a lor… Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este împaratia cerurilor. Fericiti cei ce

5 Duminica, la scoala, elevii erau siliti sa învete pe de rost pasaje întregi din Biblie; scoala duminicala
dubla oarecum studiul religiei care dispunea de ore curente în cursul saptamanii.

plang, ca aceia… aceia…

– Se…

– Aceia se…

– V… o… Vor!

– A da, vor! Ca aceia se vor, ca aceia se vor… a… a…vor plange… a… fericiti cei ce vor… cei
ce vor… a… ce vor…plange, ca aceia… ca aceia se vor… Ce se vor? De ce nu-mi spui, Mary? Cum
poti sa fii asa rea?

– Vai, Tom, nerod mai esti! Nici prin gand nu-mi trece sa te necajesc, cum poti sa crezi asa
ceva? Du-te si mai învata. Nu te descuraja, Tom, sa vezi c-ai sa poti, si cand ai sa stii bine, o sa-ti
dau ceva frumos! Hai, fii baiat de treaba!

– Bine! Dar ce-mi dai, Mary? Hai, spune, ce?

– Ai rabdare. Daca-ti spun ca e ceva frumos, poti sa ma crezi.

– Asa e, Mary. Ai dreptate. Bine. Ma pun iar pe tocit.

Si se puse iar pe tocit. Împins de curiozitate, cat si de dorinta de castig, se apuca sa învete cu
atata însufletire, încat ajunse la un rezultat stralucit.

Mary îi dete un briceag nou-nout, marca „Barlow”, în valoare de doisprezece centi si
jumatate. Tom era beat de fericire. Adevarat ca briceagul nu taia defel, dar era chiar „Barlow”, asa
ca Tom avea de ce sa fie mandru. Nu stiu cine le-a bagat în cap baietilor din Vest ca existau
contrafaceri dupa o arma ca asta. Niciodata n-am sa înteleg cum puteau crede unii asemenea lucru.
Straduindu-se, Tom izbuti sa cresteze muchia bufetului, si tocmai se pregatea sa împodobeasca în
acelasi fel si biroul, cand fu chemat sa se îmbrace pentru scoala de duminica.

Mary îi dadu un lighean si o bucata de sapun. Tom iesi cu ele afara si aseza ligheanul pe un
scaunel, muie sapunul în apa si-l puse iar jos; îsi sufleca manecile, varsa binisor apa în tarana, apoi
intra în bucatarie si începu sa-si
stearga de zor obrazul cu prosopul agatat dupa usa. Dar Mary îi lua prosopul si-l dojeni. – Nu ti-e
rusine, Tom? Ce ti-e asa frica de apa? Hai, fii baiat cuminte si spala-te!

Tom se cam fastaci. Mary îi puse iarasi apa în lighean. De da asta, statu catva timp aplecat
deasupra ligheanului, pana sa prinda curaj; apoi rasufla adanc si începu. Cand intra în bucatarie, cu
amandoi ochii închisi si bajbaind cu mainile întinse dupa prosop, darele de clabuc si de apa ce i se
prelingeau pe fata dovedeau îndeajuns de graitor intentiile lui onorabile. Dar cand se arata de dupa
prosop, înfatisarea lui tot nu era multumitoare, zona curata se sfarsea brusc în dreptul barbiei, ca o
masca, mai jos începea un tinut întunecos si neirigat, care-i cuprindea tot gatul si ceafa. Mary se
hotarî sa-l ia ea în primire. Cand iesi din mainile ei, Tom era om ca toti oamenii, fara deosebire de
culoare. Parul bine udat era periat cu îngrijire, iar carliontii scurti asa fel randuiti, încat produceau
un efect general cochet si simetric. (Cand scapa de sub supraveghere, baiatul îsi descretea parul cu
multa truda si-l netezea cat putea: carliontii îi umpleau viata de amaraciune, deoarece îi socotea
ceva femeiesc.) Mary îi aduse randul de haine pe care de doi ani încoace le purta numai duminicile;
erau numite ,,hainele alelalte”, ceea ce ne arata cuprinsul garderobei lui. Dupa ce se îmbraca singur,
fata îl mai dichisi: îi încheie pana la gat haina curata, îi rasfranse gulerul mare al camasii peste
umeri, îi zbarli iar parul, cu peria, si la urma îi aseza pe crestet palaria pestrita de pai. Acum arata cu
mult mai îngrijit si totodata mai stingherit; se simtea cum nu se poate mai prost: hainele întregi si
curatenia îl stanjeneau din cale-afara. Nadajduia ca Mary va uita ghetele, dar speranta aceasta se
dovedi desarta; fata le unsese zdravan cu seu, dupa cum era obiceiul, si i le aduse. Tom îsi iesi din
fire si spuse ca totdeauna era silit sa faca ce nu-i placea.

Mary raspunse pe un ton convingator:

– Hai, Tom, te rog, fii baiat de treaba!

Se încalta asadar, bombanind. Mary fu repede gata si cei trei copii pornira spre scoala de
duminica, un loc pe care Tom îl ura din toata inima, dar unde Sid si Mary se simteau bine.

Lectiile duminicale de religie tineau de la noua pana la zece si jumatate si erau urmate de
slujba religioasa. Doi dintre copii ramaneau totdeauna de bunavoie la predica, celalalt—statea si el,
din motive mai puternice. În bancile tari, cu speteaza înalta, ale bisericii, încapeau vreo trei sute de
insi; cladirea era mica si lipsita de orice frumusete; un fel de lada din scanduri de brad o încununa în

chip de turn. La usa, Tom ramase putin în urma si atinu calea unui coleg îmbracat si el de duminica.

– I-asculta, Bill, ai vreun biletel galben?

– Am.

– Ce cei?

– Ce dai?

– O acadea si un carlig de undita.

– Sa vaz.

Tom scoase la iveala cele oferite. Erau satisfacatoare si targul se facu. Dupa asta, Tom
negocie doua bilete albe pe trei biletele rosii si alte cateva nimicuri pe doua biletele albastre. Pandi
si pe alti baieti care soseau si timp de
vreun sfert de ora tot cumpara bilete de diferite culori.Dupa aceea intra în biserica, într-un card de
copii, care de care mai sclivisiti si mai galagiosi, apoi se duse la locul lui si se lua la harta cu primul
venit. Învatatorul, un om în
varsta, interveni. Cum îsi lua ochii de la el, Tom trase de par pe un baiat din banca din fata si cand
baiatul întoarse capul, Tom se prefacu ca citeste cu atentie. Dupa aceea îl împunse pe un altul cu un
ac, pentru placerea de
a-1 auzi tipand, si se alese iar cu o mustrare de la învatator. Toti din clasa lui Tom erau dupa acelasi
calapod: neastamparati, galagiosi si poznasi. Cand venea timpul sa spuna lectiile, nici unul nu-si stia
ca lumea versetele. Profesorul trebuia sa le sufle întruna, de la început pana la sfarsit. Totusi, pana
la urma, cu chiu cu vai o scoteau si fiecare îsi primea rasplata sub forma de biletele colorate, pe care
era tiparit un citat din scriptura. Un biletel albastru era rasplata pentru doua versete stiute pe de rost.
Zece biletele albastre pretuiau cat unul rosu si puteau fi schimbate pentru un asemenea bilet, zece
bilete rosii faceau cat unul galben; pentru zece biletele galbene directorul fericea pe scolar cu o
biblie legata în panza, care costa patruzeci de centi în acele timpuri. Cati dintre cititorii mei ar avea
siguranta si rabdarea sa memoreze doua mii de versuri, chiar si în schimbul unei biblii ilustrata de
Dore? Totusi, Mary dobandise în felul acesta doua biblii, dupa o munca rabdatoare de doi ani, iar un
baiat stranse patru sau cinci exemplare. Recitase odata trei mii de versete în sir, dar îsi încordase
într-atat mintea, încat, începand din ziua aceea, ramasese aproape cretin, un mare ghinion pentru
scoala, fiindca la zile mari, cand era de fata lume straina, directorul pe el obisnuia sa-l scoata si,
dupa cum spunea Tom, cu el „se falea”. Numai scolarii mai mari izbuteau sa-si pastreze biletelele si
sa se tina de aceasta munca plicticoasa un timp destul de îndelungat pentru a dobandi o biblie, asa
ca înmanarea unui asemenea premiu era o împrejurare rara si vrednica de tinut minte. Premiantul
era în ziua aceea un personaj atat de maret si de admirat, încat în inima fiecarui scolar se aprindea o
ambitie, care adesea dainuia doua saptamani. Se prea poate ca mintea lui Tom sa nu fi ravnit serios
la asemenea hrana, dar fara îndoiala ca sufletul lui jinduia de mult la faima si stralucirea legata de
cucerirea premiului.

La timpul cuvenit, directorul scolii se urca pe amvon si porunci luare-aminte. Tinea în mana
o carte de imnuri religioase, între ale carei file îsi varase degetul aratator. Cand un director de
scoala duminicala rosteste obisnuita cuvantare introductiva, trebuie neaparat sa tina în mana o carte
de imnuri religioase, dupa cum un cantaret solist, la un concert, nu-si face intrarea fara o partitura
în mana. De ce? Nu se stie, fiindca nici cartea de imnuri religioase, nici partitura nu sunt vreodata
consultate de bietul om. Directorul nostru era o faptura firava, de treizeci si cinci de ani, cu o
barbita de tap si cu par scurt, de culoarea nisipului. Purta un guler înalt si teapan, cu marginea de
sus aproape pana la urechi, si ale carui varfuri se îndoiau în afara, în dreptul colturilor gurii, o
îngradire care-l silea sa priveasca drept înainte si sa întoarca capul cu trup cu tot, cand voia sa se
uite într-o parte. Barbia îi era proptita într-o cravata înnodata ca o funda, lata si lunga cat o
bancnota si cu marginile în franjuri. Purta ghete cu varfurile întoarse mult în sus, dupa moda zilei,
ca niste talpice de sanie: efectul acesta îl obtineau tinerii de pe atunci cu multa rabdare si truda,
sezand ore întregi cu varfurile picioarelor apasate pe un perete. Domnul Walters avea o înfatisare
grava si era sincer si cinstit pana în fundul sufletului. Respecta într-atata lucrurile si locurile sfinte si
într-atata le deosebea de cele lumesti, încat, fara sa-si dea seama, glasul cu care vorbea la scoala de
duminica dobandise o anume intonatie, care-i lipsea cu desavarsire în zilele obisnuite ale

saptamanii. Începu cam asa:

– Copii, acum va rog sa sedeti cat puteti de drept si frumos si sa ma ascultati un minut-doua,
cu toata bagarea de seama. Asa, foarte bine. Asa trebuie sa stea baietii si fetele cuminti. Vad o fetita
uitandu-se pe fereastra—o fi crezand ca sunt afara si ca m-am urcat într-un copac, sa tin o cuvantare
pasarelelor. (Rasete înfundate.) Trebuie sa va spun cat de placut îmi este sa ma aflu într-un lacas ca
acesta, unde copiii învata sa faca fapte bune si sa fie cuminti.

Si asa mai departe… Nu e nevoie sa asternem pe hartie restul cuvantarii. Era întocmita dupa
un tipic care nu se schimba, asa încat ne este tuturor binecunoscut.

Ultima parte a cuvantarii fu stirbita de neastamparul unor copii rai, care îsi reluasera
înghiontelile si alte nazbatii distractive; soaptele se raspandeau în valuri tot
mai galagioase, atingand la rastimpuri chiar si stanci izolate si de neclintit cum erau Sid si Mary.

Dar cand glasul domnului Walters se potoli, tot zgomotul înceta si încheierea discursului fu
întampinata cu o revarsare recunoscatoare de tacere.

Cele mai multe soapte se starnisera din pricina unei întamplari oarecum rare—intrarea unor
oaspeti: notarul Thatcher, însotit de un batran pirpiriu, de un domn frumos si voinic, de varsta
mijlocie, cu par carunt, si de o doamna impunatoare, care fara îndoiala era sotia celui din urma.
Doamna ducea de mana un copil. Pana atunci Tom statuse ca pe ghimpi, se tot framînta, parca-l
întepa si-l rodea ceva, apoi mai avea si constiinta încarcata; nu putea sa se uite în ochii Amyei
Lawrence, nu putea îndura privirea ei iubitoare. Dar în clipa în care o vazu pe fetita nou-venita,
sufletul i se umplu de o fericire fara seaman. În clipa urmatoare începu „sa faca pe grozavul” pe cat
putea, ghiontindu-si vecinii, tragandu-i de par, schimonosindu-se în fel si chip, pe scurt, folosindu-
se de toate mestesugurile ce-i pareau potrivite pentru a vraji inima
unei fete si a-i castiga admiratia. Doar amintirea rusinii patite în gradina acelui înger îi cam tulbura
fericirea; nu era însa mai mult ca o urma de nisip, repede stearsa de valurile de fericire ce se
revarsau asupra-i. Oaspetii fura asezati la cele mai înalte locuri de cinste si îndata ce domnul
Walters îsi sfarsi cuvantarea, îi prezenta elevilor. Barbatul de varsta mijlocie se dovedi a fi un
personaj cu vaza. Nici mai mult, nici mai putin decat judecatorul districtului, cea mai ilustra faptura
omeneasca ce le fusese dat pana acum acestor copii s-o vada de aproape. Se întrebau daca era la fel
ca toti oamenii; ar fi vrut sa-l auda racnind ca un leu, dar în acelasi timp le era teama ca asa va face.
Era din Constantinopole, orasel la douazeci de kilometri departare, calatorise deci si vazuse lumea.
Ochii acestia privisera tribunalul districtului, despre care se spunea ca are acoperis de tabla.
Veneratia inspirata de aceste reflectii se manifesta prin tacerea impresionanta ce domnea si prin
sirurile de ochi holbati. Aveau în fata lor pe marele jude Thatcher, frate cu propriul lor notar. Jeff
Thatcher iesi numaidecat în întampinarea acestui barbat de seama, starnind invidia întregii clase. Ar
fi fost peste masura de încantat, daca ar fi auzit soaptele baietilor.

– Ia uite la el, Jim! Se suie sus, acolo! Iii, ia te uita, mi se pare ca vrea sa dea mana cu el,
zau, ma, îi strange mana. Spune tu, ce n-ai da sa fii în locul lui Jeff?

Domnul Walters începu sa-si arate importanta cautand sa faca tot felul de treburi si
trebusoare oficiale, cu si fara rost: dadea porunci, pronunta sentinte, împartea instructiuni încolo si
încoace. Bibliotecarul îsi arata importanta si el, alergand de …colo pana colo cu teancuri de carti în
brate si facand împrejurul lui larma cu care se mangaie de obicei oamenii maruntei. Tinerele
învatatoare îsi aratau importanta, aplecandu-se cu dragalasenie asupra scolarilor pe care mai
adineaori îi trasesera de urechi, ridicand cu gingasie degete amenintatoare spre baietasii rai si
mangaindu-i dragastos pe cei buni. Tinerii învatatori îsi aratau importanta cu dojeni marunte si cu
alte mici exhibitii de autoritate si deosebita atentie pentru disciplina, si cea mai mare parte dintre
învatatori si învatatoare îsi cautau de lucru pe la biblioteca din preajma amvonului, fiind adesea
nevoiti a face de doua-trei ori în sir aceasta treaba si parand foarte suparati din pricina asta. Fetitele
îsi aratau importanta în fel si chip; baietii îsi aratau importanta cu atata însufletire, încat peste tot nu
vedeai decat ghemotoace de hartie si n-auzeai decat zvon de încaierari. Si deasupra tuturora trona
marele personaj, revarsand asupra întregii adunari un zambet larg si maiestuos de judecator,
încalzindu-se la soarele propriei lui maretii, caci si el îsi arata importanta. Nu lipsea decat un singur
lucru pentru ca încantarea domnului Walters sa fie deplina, si anume prilejul de a acorda o biblie ca

premiu si de a se fali cu un copil-minune. Unii dintre copii aveau cateva bilete galbene, dar nici
unul n-avea destule: facuse el o inspectie printre asii clasei, dar în zadar. Ce n-ar fi dat acum ca acel
mic elev sa aiba din nou mintea sanatoasa!

Si iata ca în clipa în care orice nadejde era pierduta, Tom Sawyer se înfatisa cu noua rosii si
zece albastre si cere o biblie! Aparitia lui avu efectul unui trasnet cazut din senin. Walters nu se
asteptase la o cerere din partea unui asemenea baiat nici peste zece ani. Dar n-avu încotro: dovezile
erau în regula si indiscutabile! Asadar, Tom fu înaltat la loc de cinste, langa judecator si ceilalti
alesi, iar mareata veste se anunta de la amvon. Era cea mai uluitoare surpriza a deceniului si facu
atata valva, încat îl ridica pe noul erou pana la înaltimea judecatorului, iar scoala se putea zgai acum
la doua minuni în loc de una. Pe toti baietii îi rodeainvidia, dar mai crunt decat toti sufereau aceia
care abia acum si dadeau seama ca la aceasta marire nesuferita contribuisera ei însisi, vanzand lui
Tom bilete în schimbul bogatiilor adunate de el prin concesionarea privilegiului de a varui. Auzi, sa
se lase ei trasi pe sfoara de un sarlatan marsav, de un sarpe viclean.

Directorul îi înmana asadar lui Tom premiul, cu toata caldura de care era în stare în
asemenea împrejurari; dar avantul lui obisnuit se cam domolise. Bietul om simtea ca e la mijloc o
taina care nu prea îndura lumina zilei: ar fi fost ridicol sa creada ca tocmai baiatul asta putea
înmagazina în mintea lui doua mii de snopi de întelepciune biblica; fara îndoiala ca si o duzina i-ar
fi depasit puterile. Amy Lawrence era mandra si bucuroasa si încerca sa-l faca pe Tom sa citeasca
asta pe chipul ei; dar el nu-i arunca nici o privire. Întai fata se arata mirata, apoi se cam îngrijora.
O banuiala îi încolti în minte, se stinse, palpai iar…Începu sa pandeasca; o privire strecurata pe furis
îi dezvalui o sumedenie de lucruri, inima i se franse brusc; era geloasa, coplesita de manie, o podidi
plansul. Îi ura, îi ura pe toti si pe Tom mai mult ca pe oricare altul.

Tom fu prezentat judecatorului, dar parca avea limba legata; abia mai rasufla de tare ce i se
zbatea inima, în parte din pricina maretiei coplesitoare a omului în fata caruia se gasea, dar mai ales
fiindca acest om era tatal ei. Sa fi fost întuneric, i-ar fi cazut în genunchi si i s-ar fi închinat.
Judecatorul îi puse mana pe crestet, îi spuse ca e un baiat de isprava si-l întreba cum îl cheama.
Baiatul se balbai, se îneca si în sfarsit putu sa rosteasca:

– Tom.

– A, nu Tom.

– Thomas.

– Asa da. Mi-am închipuit eu ca nu-i mai lung. Si banuiesc ca mai ai un nume. Vrei sa
mi-l spui si pe acela ?

– Spune-i domnului numele tau întreg, Thomas—spuse Walters—si nu uita sa spui
„domnule”. Trebuie, sa fii cuviincios.

– Thomas Sawyer… domnule.

– Asa, vezi ! Stiam eu ca esti baiat destept. Bun baiat, bravo! Cuminte, întelept, mai e vorba,
un baiat si jumatate! Doua mii de versete e ceva! Înseamna învatatura, nu gluma. N-o sa-ti para rau
niciodata de osteneala: ce ti-ai dat-o ca sa le înveti, caci învatatura pretuieste mai mult decat orice
pe lume; multumita ei avem oameni mari si oameni buni. Si tu vei fi într-o zi un om mare si un om
bun, Thomas, si atunci vei privi înapoi si vei spune: “Toate acestea le datorez norocului ce l-am
avut de a putea merge în copilarie la scoala de duminica, le datorez scumpilor mei profesori, care
m-au îndemnat sa învat, le datorez bunului director al scolii, care m-a încurajat, a vegheat asupra
mea si mi-a dat o biblie frumoasa, o biblie splendida, eleganta, o biblie care sa fie numai a mea si
pe care am s-o pastrez toata viata. Toate acestea le datorez unei bune educatii!” Asa vei spune,
Thomas. Si cele doua mii de versete pe care le-ai învatat acum nu le vei schimba pe nici o avere din
lume, de asta sunt sigur. Ei, si acum, nu-i asa ca ne vei spune, mie si acestei doamne, cate ceva din
cele ce ai învatat? Sunt sigur ca ne vei spune—noi suntem mandri de baietasii care învata greu. E-
ei, fara îndoiala ca stii numele tuturor celor doisprezece apostoli. Hai, spune-ne cum îi chema pe
primii doi care au fost alesi de Domnul?

Tom tragea întruna de un nasture si facea o mutra bleaga. Apoi rosi si pleca ochii în
pamant. Domnului Walters i se facu inima cat un purice. Îsi spuse: „Baiatul asta nu e în stare sa
raspunda nici la cea mai simpla întrebare: cine dracu îl pune pe judecator sa-l întrebe?” Totusi se

simti dator sa spuna ceva cu glas tare si zise:

– Raspunde domnului, Thomas… nu te teme.

Tom tot mai pregeta.

– Haide, nu-i asa ca mie îmi spui? zise doamna. Pe primii doi apostoli îi chema…

– David si Goliat!

Sa fim milostivi si sa tragem perdeaua asupra celor ce au urmat.

CAPITOLUL V

Pe la zece si jumatate, clopotul ragusit al bisericutei începu sa dangane si curand credinciosii
prinsera a se aduna la slujba de dimineata. Elevii scolii de duminica se raspandira prin biserica si
luara loc în banci, în preajma parintilor, pentru a putea fi supravegheati de aproape. Matusa Polly
sosi si ea, iar Tom, Sid si Mary se asezara langa dansa; lui Tom i se dadu locul de langa trecerea
laterala, pentru ca sa fie cat mai departe de fereastra deschisa si de ispitele privelistii de vara. Unul
cate unul se perindau enoriasii printre intervalele dintre banci: batranul diriginte al postei, un om
nevoias care apucase zile mai bune, primarele cu sotia—targul avea si un primar printre alte lucruri
de prisos—judecatorul de pace; apoi doamna Douglas, o vaduva balaie si dichisita, în varsta de
patruzeci de ani, femeie cu dare de mana si buna la suflet. (Locuinta ei, asezata pe o colina, era cea
mai somptuoasa casa din orasel, casa cea mai primitoare si mai darnica în petreceri cu care se putea
fali St. Petersburgul) Veneau apoi venerabilul si garbovul maior Ward cu doamna; avocatul
Riverson, un eminent personaj, recent sosit în localitate; apoi „frumoasa” targului, urmata de un stol
de fetiscane fermecatoare, gatite cu rochii albe din panza de in si înzorzonate cu panglici; dupa ele,
toata trupa junilor functionarasi ai targului, filfizoni spilcuiti care statusera pana atunci în tinda,
morfolind manerelor bastoanelor, un adevarat zid de admiratori, zambind gales tuturor fetelor care
treceau, nevoite sa le îndure complimentele. La urma de tot trecu Willy Mufferson, baiatul vesnic
dat drept pilda celorlalti. O conducea pe maica-sa cu atata grija, de parca ar fi fost de sticla.
Totdeauna venea cu ea la biserica; era mandria tuturor matroanelor. În schimb, baietii nu puteau sa-l
sufere: prea era cuminte! Si-apoi prea li se dadea peste nas cu el: „Willy în sus, Willy în jos”. Ca în
fiecare duminica, din buzunarul de la spate îi atarna o batista alba, chipurile întamplator. Tom nu
avea batista, iar pe baietii care aveau îi privea ca pe niste fanfaroni. Parohia fiind acum adunata,
clopotul mai dangani o data, pentru a dojeni pe cei zabavnici si pe cei abatuti din cale, apoi se lasa
peste întreaga biserica o liniste solemna, întrerupta doar de chicotele si soaptele corului din strana.
Corul întotdeauna chicotea si soptea în timpul slujbei. Am vazut o data un cor bisericesc care se
purta cumsecade, dar nu mai stiu unde. Sunt multi ani de atunci si nu-mi amintesc aproape nimic
de corul acela, parca într-o tara straina era.

Preotul indica imnul ce trebuia cantat, si-l citi mai întai el în întregime, cu multa simtire,
într-un anumit stil, foarte admirat prin partea locului. Vocea sfintiei sale începea într-un registru
mediu, si urca mereu pana ajungea la o anumita înaltime, unde staruia cu însufletire asupra celui
mai de sus cuvant, iar de aci se arunca în jos ca de pe o trambulina.

Sa fiu purtat spre slava-n culcusuri înflorite,

Cand altii dus-au greul, luptand în mari de sange.

Preotul acesta era socotit un minunat recitator. În adunarile evlavioase, totdeauna era poftit
sa citeasca poezii, iar cand sfarsea, doamnele îsi ridicau bratele si le lasau sa cada neputincioase în
poala, puneau mana streasina la ochi si clatinau din cap, ca si cum ar fi vrut sa spuna: ,,Nu se poate
exprima prin cuvinte cat e de frumos; e prea frumos, prea frumos pentru biata noastra lume
trecatoare”.

Dupa ce toata lumea canta împreuna imnul, cuviosul parinte Sprague se preschimba într-un
oficiu de mica publicitate si citi un pomelnic de întruniri si adunari si alte asemenea chestii, fara
sfarsit parca. E un obicei ciudat, care si astazi se mai pastreaza în America, pana si la orase, în era
noastra în care ziarele apar ca ciupercile dupa ploaie. Se întampla adesea ca un obicei mostenit prin
traditie sa fie cu atat mai anevoie de lepadat cu cat are mai putina ratiune de a dainui.

Dupa asta, sfintia sa trecu la rugaciune. Era o rugaciune marinimoasa, cuprinzatoare, care
pomenea tot felul de amanunt—cerand ajutor si milostivire pentru biserica si pentru fiii bisericii,
pentru celelalte biserici ale targusorului, pentru tot targul, pentru tot districtul, pentru tot statul,
pentru toti slujbasii statului, pentru Statele Unite, pentru bisericile din Statele Unite, pentru
Congres, pentru presedinte, pentru slujbasii guvernului, pentru bietii marinari navigand pe mari
zbuciumate de furtuni, pentru milioanele de asupriti gemand sub calcaiul monarhiilor europene si al
despotismelor orientale, pentru cei carora li s-a daruit lumina si vestea cea buna si care totusi nu au
ochi sa vada, nici urechi sa auda, pentru paganii din ostroavele îndepartate ale marilor-si sfarsea cu
ruga fierbinte ca vorbele pe care le rostea sa fie primite cu mila si bunavointa si sa cada ca o
samanta în pamant roditor, dand la vremea lor o recolta bogata de fapte bune. Amin.

Se auzi fasait de rochii si enoriasii se asezara. Baiatul despre care povestim aci nu se prea
dadea în vant dupa rugaciune, atata doar c-o îndura; si asta destul de greu. Sta linistit, fara s-asculte,
dar urechea-i urmarea inconstient scurgerea litaniei. O cunostea prea bine, cu tot tipicul ei. Cand se
întampla ca preotul sa adauge vreun cuvintel cat de neînsemnat, îsi dadea seama îndata si se
încrunta; privea adaugirile drept ceva necinstit, un fel de a trage lumea pe sfoara. În mijlocul
rugaciunii o musca se lasase din zbor pe speteaza bancii din fata. Tom se perpelea privind cu cata
liniste îsi freca piciorusele,îsi prindea capul cu bratele, si-l peria, inimoasa, de parca ar fi vrut sa-l
desprinda de trup, scotand la iveala firicelul subtire al gatului. Îsi scarmana aripile cu picioarele
dinapoi, si le netezea pe langa trup, ca pe niste pulpane de haina. Îndeplinea pe îndelete toate
dichisurile toaletei ei complicate, ca si cum ar fi stiut ca e în afara de orice primejdie. Asa si era,
caci oricat îl mancau pe baiat degetele s-o însface, nu cuteza. Se temea ca sufletul îi va fi pe loc
cuprins de flacarile gheenei, daca savarsea asemenea nelegiuire în timpul rugaciunii. Dar o data cu
fraza de încheiere, mana lui prinse a se îndoi si a se furisa spre locul cu pricina. În clipa cand se
rostea „Amin”, musca era prizoniera. Matusa prinse de veste si-l înghionti pe Tom, pana dadu
drumul mustei.

Preotul anunta tema predicii. Glasul lui monoton bazaia ca un bondar. Depana un subiect
atat de searbad, încat multe capete începura a picoti, desi în predica era vorba de focul cel vesnic si
de pucioasa si pana la urma cei alesi ramaneau atat de putini la numar încat te întrebai cum de-si
mai batea capul Dumnezeu sa-i mantuie, Tom numara filele pe care era scrisa predica si cand iesea
de la biserica stia întotdeauna cate pagini citise preotul, dar din cele ce spusese rareori stia cate
ceva. Totusi, de data asta, predica îi trezise catva timp oarecare interes. Sfintia sa facuse o descriere
mareata si miscatoare a vremurilor fericite cand ostile lumesti se vor aduna laolalta, iar leul si
mielul se vor culca alaturea fara teama, un copil fiindu-le pastor. Maretia, învatamintele, morala
acestei evocari grandioase nu se prindeau de baiat. Ei se gandea doar cu cata admiratie avea sa fie
privit eroul de catre uriasa adunare. La gandul acesta fata i se lumina. Îsi spuse ca i-ar place sa fie el
acel copil-pastor, daca leul ar fi domesticit.

O data cu reluarea temei de capetenie, pe baiat îl cuprinse iarasi plictiseala, o plictiseala
crunta. Îsi aminti brusc ca avea o comoara si o scoase din ascunzatoare. Era un gandac mare, negru,
cu niste strasnice coarne dintate, o ragace. Tom îl poreclise „Ciupici”. Îl tinea într-o cutie de
pocnitori. De cum îi dadu drumul, gangania îl înhata de deget. Urma o smucitura fireasca;
gandacul zvacni în aer si, tremurand din picioruse se pravali pe spate, în cararea dintre banci.
Baiatul baga degetul în gura si începu sa si-l suga. Apoi cauta din ochi gandacul, care zacea
miscand din labutele-i neputincioase si trudindu-se în zadar sa se întoarca. Tom ravnea sa-l aiba iar,
dar gandacul era departe, nu era chip sa-l ajunga de la locul unde sedea. Alti oameni satui de
predica începura sa zambeasca privind gangania.

Pe negandite se ivi un catelus, un pudel fara stapan. Ratacea alene prin biserica, mahnit
nevoie mare, toropit de aerul zilei de vara si de linistea dimprejur. Tanjea dupa libertate, jinduia
dupa o schimbare. Dadu tarcoale gandacului; coada-i pleostita salta si începu sa se miste. Statu
locului, fara a slabi din ochi prada. Ocoli gandacul cu bagare de seama, îl adulmeca de la o distanta
care-l punea în afara de orice primejdie, iar îl ocoli, prinse curaj si-l mirosi mai de aproape. Îsi
dezveli dintii si, cu luare-aminte, încerca sa înhate bazdagania. N-o nimeri: se mai repezi o data si
înc-o data; începuse sa-i placa jocul. Se lasa pe burta, cu gandacul între labe, si se juca mai departe

asa cu el, pana i se urî. Îl cuprinse nepasarea, apoi o desavarsita uitare de toate. Capul începu sa-i
motaie, botul cobora putin cate putin, pana-l atinse pe vrajmas, care se grabi sa-l însface. Se auzi un
chelalait strident, catelul smuci capul si gandacul fu zvarlit cat colo, cazand iar pe spate. Pe cei din
apropiere îi cuprinse veselia; icneau întruna pe înfundate, fetele se piteau pe dupa evantaie si
batiste. Tom era în culmea fericirii. Cainele avea o mutra pleostita; parca stia ca se facuse de ras, si
îi era necaz; dar mai tare ca orice îl stapanea setea de razbunare. Se îndrepta spre ganganie si
reîncepu un atac chibzuit. Tot ocolind-o se repezea întruna, se oprea cu labele dinainte la un pas de
gandac, încerca sa-l apuce cu dintii, si-si smucea capul, de i se balabaneau urechile. Dupa catava
vreme, iar i se urî, încerca sa-si amageasca plictisul fugarind o musca, dar nu-i placu jocul. Cu nasul
în podea, se lua dupa o furnica, dar se satura curand si de ea, casca, scoase un oftat, uita cu
desavarsire de gandac si se aseza pe el. Urma un urlet înspaimantator, ca din gura de sarpe, si
pudelul o zbughi în goana nebuna pe langa sirurile de banci. Chelalaia si fugea. Traversa biserica,
iesi în dreptul altarului, o lua razna de-a lungul celeilalte carari dintre banci, coti spre usa, trecu
pragul…parca l-ar fi apucat strechea. În cele din urma, gonind cu o iuteala turbata, lua înfatisarea
unei comete latoase, rotindu-se în propria-i orbita cu repeziciunea luminii. În culmea desperarii,
schimba directia si se napusti în poala stapanului sau, care-l zvarli pe fereastra. Deznadajduitele-i
tanguiri se auzira din ce în ce mai slab, pana se stinsera în departare.

Între timp, toata lumea din biserica se îmbujorase la fata si se îneca în ras stapinit. Predica se
împotmolise de-a binelea. În curand fu reluata, dar mergea ca vai de lume. Pas de mai misca
sufletele într-o asemenea împrejurare! Enoriasii nu conteneau sa raspunda celor mai înalte
simtaminte cu izbucniri înabusite de veselie pacatoasa. În randurile dinapoi, cate unul, ascunzandu-
si obrazul în speteaza bancii din fata, se prapadea de ras, de parc-ar fi auzit din gura bietului parinte
cine stie ce caraghioslac. Întreaga adunarerasufla usurata cand se ispravi chinul si auzi rostindu-se
binecuvantarea.

Tom Sawyer se duse acasa înveselit, spunandu-si ca era destul de placut sa mergi la liturghie
cand mai intervenea cate-o schimbare în tîmpul slujbei. Un singur gand îi cam strica cheful;
întelegea sa se joace catelul cu “Ciupici”, dar sa plece cu el, asta nu era frumos din partea lui.

CAPITOLUL VI

Luni dimineata, Tom Sawyer se trezi amarat. Asa era el întotdeauna luni dimineata, alta
saptamana de scoala. De obicei, Tom începea ziua asta gandindu-se ca mai bine n-ar mai fi fost
sarbatoare; dupa joaca si libertate, tare greu îi venea sa intre iar în robie si lanturi.

Culcat în pat, Tom cugeta, îsi spunea ca ar fi bine daca s-ar îmbolnavi. Atunci ar putea sa
lipseasca de la scoala. Iata o posibilitate, începu sa priveasca chestiunea mai de aproape? Nu-l durea
nimic. Se cerceta din nou. De data asta i se paru ca simte un fel de crampe la stomac. Îsi puse toate
nadejdile în ele. Curand îl mai lasara si dupa catva timp nu mai simti nimic. Tom continua sa
mediteze. Ia stai! I se clatina un dinte de sus. Ce noroc! Tocmai cand se pregatea sa se tanguie, îsi
dadu seama ca daca vine cu o asemenea chestie, matusa o sa-i scoata dintele si asta o sa-l doara. De
aceea se hotarî sa nu sufle o vorba despre dinte deocamdata, si sa caute altceva. Catava vreme nu se
ivi nimic, apoi îsi aduse aminte ca-l auzise pe doctor vorbind de o anumita boala, care-l facea pe
pacient sa zaca vreo doua-trei saptamani si-l ameninta cu pierderea unui deget. Asa ca scoase
repede de sub cearceaf degetul cu buba si-l cerceta atent. Buclucul era ca nu cunostea simptomele
bolii. Totusi, i se paru ca ar merita sa încerce asa ca se porni sa geama din rasputeri.

Dar Sid dormea înainte, dus.

Tom gemu mai tare. Acum parca-parca începuse sa-l doara piciorul.

Dar Sid, nimic.

Între timp Sid obosise de-a binelea gemand. Se odihni putin, apoi, cu puteri reînnoite, scoase
un sir de gemete, care de care mai sfasietoare.

Sid sforaia înainte.

Tom nu mai stia ce sa faca. Striga: „Sid! Sid!” si începu sa-l zgaltaie. Procedeul începea sa-

si faca efectul si Tom se porni iar pe gemut. Sid casca, se întinse, se ridica într-un cot si se holba la
Tom.

Tom îi dadea înainte cu gemutul. Sid zise:

Tom! N-auzi, Tom!

Nici un raspuns.

– Mai, Tom! Tom! Ce ai, Tom! îl zgaltaia si-i privea fata cu teama.

– Au, au, Sid. Nu ma zgudui—începu sa se vaiete Tom.

– Dar ce-i…ce-i cu tine? Ce ai? Ma duc s-o chem pe tusica.

– Nu, lasa…Poate-mi trece… Nu chema pe nimeni.

– Ba o chem…cum sa n-o chem? Nu mai geme asa. Tom, ma sperii… De cand ti-e rau?

– Nici nu mai stiu de cate ceasuri. Aoleo! Nu ma zgudui asa, Sid! Mor!

– Tom, de ce nu m-ai desteptat mai de mult? Ah, Tom, înceteaza odata! Tremura carnea pe
mine, cand te aud gemand asa. Tom, ce ai?

– Te iert pentru toate, Sid. (Geamat.) Pentru toate cate mi le-ai facut pana acum. Cand o sa
ma prapadesc…

– Vai, Tom, nu cumva esti pe moarte? Nu, Tom. Te rog, nu muri. Poate ca…

– Îi iert pe toti, Sid. (Geamat.) Asa sa le spui, Sid. Si, auzi tu, Sid, cerceveaua mea si pisoiul
meu chior sa le dai fetei care a venit zilele astea în oras si sa-i spui…

Dar Sid, însfacandu-si haina, o si zbughise. Tom suferea acum cu adevarat, atat de bine îi
lucra imaginatia, si gemetele pe care le scotea sunau foarte firesc.

Sid dadu fuga jos.

– Tusa Polly, vino repede! Moare Tom!

– Moare! ? !

– Da, tusica. Hai, nu mai sta, vino iute!

– Ce gogosi îndrugi acolo? Nu te cred.

Cu toate astea, o lua la goana pe scari, cu Sid si Mary în urma ei. Palise de spaima si-i
tremurau buzele. Cand ajunse langa pat abia mai sufla:

– Tom, baiete! Tom, ce e cu tine?

– Aoleou, matusica, nu mai pot.

– Ce ai, spune mai repede, ce-ai patit, baiatule?

– Ah, matusica, buba de la picior a dat în cangrena!

Matusica se prabusi pe un scaun, si rase putin, planse putin, apoi rase si planse deodata.
Dupa asta, putu în sfarsit sa rosteasca:

– Tom, ce spaima am tras! Acu fa bine, te rog, si ispraveste cu prostiile. Da-te jos din pat.

Gemetele încetara, durerea pieri din deget.

Baiatul, prins cu ocaua mica, se simtea cam stanjenit.

– Tusa Polly, zau, na, daca nu credeam c-a dat în cangrena… ma durea asa rau, c-am uitat si
de dinte.

– Nu mai spune! Acu ti-ai adus aminte si de dinte! Ce-i cu dintele?

– Am un dinte care se clatina, si ma doare de nu mai pot.

– Haide, haide, lasa, nu mai geme. Deschide gura. Da, ai un dinte care se clatina, da nu
mori tu din asta Mary, adu-mi te rog un fir de matase si un taciune aprins de la bucatarie.

Tom spuse:

– Au, te rog. matusica, nu mi-l scoate, ca nu ma mai doare. Sa nu ma misc de-aci daca nu
spun drept. Te rog, matusica, nu mi-1 scoate. Nici nu ma gandesc sa lipsesc de la scoala.

– Da? Ce spui, baietele? Va sa zica de asta ai facut atata tambalau, ca sa lipsesti de la scoala
si sa te duci la pescuit? Tom, Tom, cat te iubesc eu, si tu nu stii ce sa mai scornesti ca sa-mi
amarasti inima cu ticalosiile tale!

Între timp uneltele dentare erau gata. Dintr-un capat al firului de matase, batranica facu un
lat, pe care-l prinse de dintele lui Tom, iar celalalt capat îl lega de tablia patului. Dupa aceea lua
taciunele aprins si odata se repezi cu el spre Tom, mai-mai sa-i atinga fata. Dintele atarna acum,
leganandu-se de tablia patului.

Dar orice suferinta îsi are rasplata. Cand se îndrepta Tom spre scoala, dupa ce îmbucase
ceva la repezeala, se vazu invidiat de toti baietii pe care-i întalnea în drum, pentru ca golul din falca
de sus îi îngaduia sa scuipe într-un fel nou, nemaipomenit. Stranse în jurul lui o droaie de flacai pe
care-i interesa demonstratia. Unul care se taiase la deget, si fusese pana atunci centrul de admiratie
al tuturor, vazu deodata ca se face gol în juru-i si ca-i apune faima. Mahnit, spuse cu fals dispret ca
nu era nici o scofala sa scuipi ca Tom Sawyer, dar cand alt baiat îi raspunse: “Încearca si tu, daca
poti!”, se departa, ca un erou cazut în dizgratie.

În curand Tom dadu peste tanarul paria6 al targului, Huckleberry Finn, fiul betivanului.
Huckleberry era urat si temut de toate mamele din targ, pentru ca era lenes, nu tinea seama de nici o
îngradire, avea purtari de rand—într-un cuvant, era, dupa cum ziceau ele, un derbedeu.

Mamele nu-l puteau suferi pentru ca toate odraslele lor îl admirau, simtindu-se minunat în
tovarasia lui interzisa si dorind din suflet sa îndrazneasca a se purta ca el. Tom, ca toti baietii
cumsecade, îl invidia pe Huckleberry pentru situatia lui ademenitoare de surghiunit al societatii si
avea porunca severa sa nu se joace cu el. Din care pricina se juca cu el ori de cate ori i se ivea
prilejul. Huckleberry purta totdeauna haine vechi, de capatat, dar pe el vechiturile dobandeau viata
vesnica. Zdrentele îi fluturau în jur ca o aureola, palaria lui era o vasta ruina, ca un crestet imens
care se desprindea de margine si salta în timpul mersului; haina, cand avea haina, îi atarna pana la
calcaie, nasturii din spate îi veneau cam îndaratul genunchilor. O singura bretea îi tinea nadragii cu
marginile ferfenetite pe care îi tara prin toate noroaiele, cand nu si-i sufleca; fundul lor era un fel de
sac larg umplut cu aer.

Huckleberry facea tot ce-i placea. De era vreme frumoasa, dormea pe treptele caselor, de
ploua sau ningea, se muta cu domiciliul în vreun butoi gol. Nu era silit sa mearga la scoala sau la
biserica, n-avea stapan, nu trebuia sa asculte de nimeni, putea sa mearga la pescuit sau la scaldat
cand îi poftea inima si oriunde avea chef si sa zaboveasca cît voia. Nimeni nu-l oprea sa se ia la
bataie. Putea sa se culce seara cat de tarziu. Primavara era cel dintai baiat care umbla descult si
toamna ultimul care se încalta. Nu era niciodata silit sa se spele sau sa îmbrace haine curate, stia sa
înjure de minune, cu alte cuvinte baiatul asta avea tot ce poate sa faca viata placuta. Asa gandea
orice baiat „cumsecade” din St. Petersburg, sacait si tinut în frau de parinti. Tom îl striga de departe
pe romanticul surghiunit:

– Noroc, Huckleberry!

– Noroc, ba, si sa cresti mare!

– Ce-ai acolo?

– O pisica moarta!

– Ia s-o vaz si io. Aoleo, e teapana, ma Huck. De unde-o ai?

– Am cumparat-o de la unu…

– Ce-ai dat pe ea?

– Un bilet albastru si-o basica de porc sterpelita de la abator.

– Dar cum te-ai învartit de biletu-albastru?

– L-am cumparat de la Ben Rogers acu doua saptamani, p-un bat de cerc.

– Si la ce-s bune pisicile moarte, Huck?

– Cum la ce-s bune? Vindeca de negi.

– Zau? Ti, ti, ti!… Ei, dar eu stiu ceva mai bun.

– Fugi d-acolo! Ce?

– Pai… apa statuta…

– Apa statuta? Aiurea! Nu face-o para chioara.

– De unde stii tu? Ai încercat v-odata?

– Io, nu. Dar a-ncercat Bob Tanner.

– Cin ti-a spus ?

– Ei, i-a spus el lui Jeff Thatcher, si Jeff i-a spus lu Johnny Baker, si Johnny lu Jim Hollis,
si Jim lu Ben Rogers, si Ben la un negru si negru mi-a spus mie. Asta e!

6 Paria—în text, în sensul de dispretuit, urgisit, nerecunoscut de nimeni. În India paria desemna o
persoana în afara oricarei caste, si deci lipsita de orice drepturi.

– Ei si? Fac prinsoare c-au mintit toti. Poate negrul nu, ca pe el nu-l cunosc. Gogosi! Ia
spune, Huck, cum a facut Tanner?

– Pai a luat si-a bagat mana într-o scorbura cu apa de ploaie.

– Ziua?

– Pai dar!

– Cu fata la buturuga?

– Îhî… adica asa cred.

– Dar a zis ceva?

– Io cred ca n-a zis, dar nu stiu.

– Aha!… Pai cum o sa vindece negii cu apa statuta, daca-i tampit! Nu merge asa! Trebuie sa
te duci singur pana-n mijlocul padurii, unde stii ca o scorbura cu apa statuta si, taman la miezul
noptii, te razimi cu spatele de
buturuga, vari mana-n scorbura si zici:

Bob, bob de mei,

Ia negii mei,

Du-i pe pustie,

La mine sa nu mai vie.

P-orma faci repede unspe pasi înainte, cu ochii închisi, si dai roata buturugii de trei ori, si
dupa aia te duci acasa si nu mai zici nici pis. Ca daca vorbesti cu careva, gata, nu prinde
descantecu.

– De, o fi, da Bob Tanner n-a facut asa.

– Cred si eu, d-aia are ai mai multi negi din tot targul. Si-ti spun eu ca n-ar mai avea
nici un neg pe el dac-ar fi stiut cum sa descante cu apa statuta. Eu am avut o groaza de negi pa
maini, Huck, si numa asa am scapat. Mereu fac negi pa maini, fiinca ma joc cu broastele.
Cateodata mai scot negii c-o fasole.

– Da, fasolea-i buna. Am încercat si io.

– Zau? Tu cum faci?

– Iau si crap bobu-n doua, p-orma zgandar negu pana da nitel sange, p-orma pui sangele
p-o juma de bob, dupa aia iau si fac o gaura-n pamant
si îngrop bobu la o rascruce, pa la miezu noptii, cand e luna-n nor, s-apoi ard
jumatatea ailalta de fasole… Acu cred ca-i prins miscarea: jumatatea cu sangele tot trage si trage s-
aduca jumatatea ailalta, si asa sangele trage la el negu si nu trece mult, si gata! a cazut negu.

– Îhî, asa e, ma Huck, da , sa stii ca mai bine e daca atunci cand îngropi bobu zici:

Bob de fasole uscat,

Cu negii mei te-am îngropat.

Tu ai înverzi,

Negii mi-or pieri.

– Asa face Joe Harper, si stii ca el a fost pana la Coonville, si unde n-a fost!… Da, ia spune,
cum vindeci tu negii cu pisica moarta?

– Ei, iac-asa: iei pisica moarta si te duci înainte de miezu noptii cu ea în cimitir, la locu
unde-a fost îngropat un om afurisit. Si la miezul noptii vine un drac, ori poate ca-i auzi soptind.
Cand ridica dracii mortu sa plece cu el, arunci cu pisica moarta dupa ei, si zici:

,,Dracii pleaca cu mortu, pisica cu dracii, negii cu pisica, la mine sa nu va mai întoarceti”. Si
s-a zis cu negii!

– O fi. Da tu ai încercat, Huck?

– Io nu, da mi-a spus baba Hopkins.

– Atunci sa stii c-asa e, fiinca lumea zice ca-i vrajitoare.

– Ce-i aia ca zice lumea? E vrajitoare, ce mai vorba! L-a vrajit si pe babacu. Mi-a spus el.
Într-o zi, venea pe drum si vede cum îl vrajeste cotoroanta, si-atunci ia o piatra s-arunca dupa ea; de
nu se ferea baba, o nimerea. Ei ce sa-ti spui, chiar în noaptea aia, babacu, s-a rostogolit dupa un
sopron unde adormise beat, si si-a rupt mana.

– Ti, ti, ti!… Si cum a stiut ca-l vrajeste?

– Ei, stie el, babacu…El ti-ar spune numaidecat. Zice ca daca o vezi ca se holbeaza la tine, la
sigur ca te vrajeste, mai ales daca mai si mormaie… Fiinca atuncea cand mormaie, zice Tatal Nostru
de-a-ndaratelea.

– Si cand vrei sa-ncerci cu pisica, Huck?

– La noapte… ca la noapte o sa vie dracii dupa mos Hoss Williams.

– Pai l-au îngropat de sambata…Daca l-au luat sambata noaptea?

– Fugi d-acolo! Cum puteau sa prinda farmecele lor pan la miezu noptii? Ei, si-apoi, a doua
zi n-a fost duminica ? Io stiu una si buna: ca dracii nu-si prea fac mendrele duminica.

– Vezi, la asta nu m-am gandit. Asa e. Ma iei si pe mine?

– Te iau, de ce sa nu te iau, daca nu ti-e frica.

– Mie, frica? Asa ma stii? Vii la fereastra si miorlai?

– Îhî! Numa sa miorlai si tu cat ai putea de repede ca randu trecut m-ai facut sa miorlai pan-
a-nceput mos Hays sa zvarle cu pietre-n mine. Zicea: „Zat, zat! Fir-ar a naibii de pisica!’’ I-am
trimis si o cogeamite caramida pan fereastra, da sa nu ma spui.

– Nu te spun. În seara aia n-am putut sa miorlai, ca era matusa cu ochii pe mine, da acu o sa
miorlai la sigur. Asculta, Huck, asta ce-i?

– O chichirita.

– Unde ai gasit-o?

– În padure.

– Ce cei pe ea?

– Stiu si io?… Da nu vreau s-o vanz.

– N-ai decat. Tot e mica.

– Hm, da. Ca nu-i a ta… Mie-mi place. Pentru mine-i destul de buna.

– Fugi d-aci, ca sunt în padure cu duiumul. Eu, daca m-as duce sa caut, as gasi cu miile.

– Si de ce nu te duci? Ca stii ca nu gasesti. Asta-i timpurie. E a dintai care am vazut-o anu
asta.

– Asculta-aicea, Huck, îti dau dintele meu pe ea.

– Sa-l vaz.

Tom scoase o bucata de hartie si o despaturi cu grija. Huckleberry cerceta dintele cu luare-
aminte. Ispita era prea puternica. În cele din urma, spuse:

– E dinte adevarat?

Tom îsi salta buza, aratand locul gol.

– În regula—zise Huckleberry—bate palma.

Tom închise gangania în cutia de pocnitori, pana mai deunazi temnita ragacei, si cei doi
baieti se despartira, fiecare din ei simtindu-se mai bogat ca înainte.

Cand ajunse la scoala, o cladire mica, pierduta în mijlocul campului si întocmita din
scanduri, Tom intra în clasa repezit, ca si cum pana atunci ar fi alergat într-un suflet. Îsi agata
palaria în cuier si se tranti la locul lui, cu prefacuta voiosie. Învatatorul, tronand deasupra clasei, în
scaunul lui mare cu fund de rachita, motaia, leganat de zumzetul adormitor al scolarilor care repetau
lectia. Întreruperea îl trezi:

– Thomas Sawyer!

Tom stia ca atunci cand i se pronunta numele întreg era bucluc.

– Da, domnule!

– Vino sus la mine. Bine, Sawyer, de ce-ai întarziat iar? Cand ai de cand sa vii regulat la
scoala?

Tom tocmai se pregatea sa-i traga o minciuna, cand deodata vazu doua cosite lungi de par
balai atarnand pe un spate pe care-l recunoscu prin unda magnetica a iubirii. Langa acel spate era
singurul loc liber din clasa, pe partea fetelor. Tom spuse îndata:

– M-am întalnit pe drum cu Huckleberry Finn si am stat nitel de vorba cu el.

Învatatorul încremeni, holband uluit ochii la Tom; murmurul din clasa înceta ca prin farmec;
toti scolarii se minunau întrebandu-se daca nazdravanul asta de Tom era în toate mintile. Învatatorul
mai întreba o data:

– Ce… ce zici ca ai facut ?

– Am stat nitel de vorba cu Huckleberry Finn.

Nu mai încapea nici o îndoiala, învatatorul auzise bine.

– Thomas Sawyer, asta-i marturisirea cea mai nerusinata pe care-am auzit-o vreodata.
Pentru obraznicia asta n-ai sa scapi c-o pedeapsa oarecare. Scoate-ti haina!

Învatatorul lovi cu sete, pana ce bratul îi amorti si loviturile începura sa se rareasca. Apoi
porunci:

– Si-acum, magarule, du-te sa sezi la rand cu fetele si alta data sa te înveti minte!

Baiatul parea rusinat de rasetele înfundate care strabateau clasa, dar, în realitate, era tulburat
de adoratia pentru idolul sau necunoscut, de bucurie, amestecata cu teama, fata de norocul ce-l
coplesea. Se aseza la capatul bancii de brad, iar fata se trase cat putu mai departe de el, cu o miscare
dispretuitoare a capului. Prin clasa, copiii isi dadeau coate, îsi faceau semne si sopteau, dar Tom
sedea linistit, cu bratele pe pupitrul lung si marunt tarand cufundat în cartea de citire. Curand,
atentia se abatu de la el si obisnuitul murmur al clasei se înalta iarasi în aerul îmbacsit de plictiseala.
Acum baiatul începu sa strecoare priviri furise spre fata. Ea baga de seama, se stramba la el, apoi îi
întoarse ceafa si statu asa timp de un minut. Cand întoarse iar capul, cu bagare de seama, zari o
piersica pe pupitrul ei. O împinse deoparte. Tom o puse frumusel înapoi, ea iar o împinse în laturi,
dar cu mai putina dusmanie. Tom o puse iarasi la loc, rabdator. Dupa asta, ea o lasa acolo. Tom
mazgali pe tablita lui: „Te rog, ia-o, am mai multe”. Fata arunca o privire asupra sirului de cuvinte,
dar nu dete nici un semn. Acum baiatul, se apuca sa deseneze ceva pe tablita, ascunzandu-si opera
cu mana stanga. Catava vreme fata nu voia sa ia în seama ce facea el, dar pana la urma, biruita de
curiozitate, întoarse capul. Baiatul lucra înainte de parca n-ar fi stiut nimic. Fata arunca o privire,
chipurile întamplatoare, dar baiatul se facea ca nu observa. În cele din urma, ea ceda ispitei si sopti
cu sovaiala:

– Lasa-ma sa vad si eu.

Tom descoperi în parte caricatura stangace a unei case, cu cate un turn ascutit la amandoua
capetele si cu un rotocol de fum iesind pe horn. De aci înainte, fata nu-si mai lua ochii de la desen,
uitand de toate. Cand lucrul fu gata, ea îl privi o clipa, apoi sopti:

– Ce dragut ! Fa un om.

Artistul înalta în curtea casei un om, care semana mai degraba cu o macara. Un pas sa fi
facut si ar fi încalecat casa. Dar simtul critic al fetei nu era prea ascutit: monstrul o multumea. Sopti:

– Ce om frumos! Acum fa-ma pe mine, cum viu spre casa.

Tom desena un tub si îi alatura o luna plina si niste brate si picioare ca paiele, apoi înzestra
degetele rasfirate cu un evantai impunator. Fata spuse:

– Vai, ce frumos! As vrea sa stiu si eu sa desenez.

– E lesne—sopti Tom. Te învat eu.

– Da? Vrei? Cand?

– La pranz. Mergi acasa la masa?

– Stau aici daca vrei.

– Bine, ne-am înteles. Cum te cheama?

– Becky Thatcher. Dar pe tine? A, stiu, Thomas Sawyer.

– Asa ma striga cand vrea sa ma bata. Cand sunt cuminte, îmi zice Tom. Zi-mi Tom, da?

– Bine.

Tom începu acum sa mazgaleasca ceva pe tablita, ferind cuvintele de privirea fetei. De data
asta, ea nu se mai sfii. Se ruga s-o lase sa vada ce facea. Tom spuse:

– A, nu-i nimic.

– Ba este.

– As, nu e. N-o sa-ti placa.

– Ba o sa-mi placa, zau ca da. Te rog, lasa-ma sa vad.

– Si daca ma spui…

– Nu, zic zau ca nu spun!

– N-o sa ma spui numeni? N-o sa spui cat ai trai?

– Nu n-am sa spun niciodata, niciodata, la nimeni. Acuma hai arata-mi!

– Zici tu asa, da nici nu vrei sa vezi!

– Acum chiar ca vreau cu tot dinadinsul sa-l vad! Tom de ce te porti asa cu mine? Îsi puse
manuta mica luptandu-se cu el, iar Tom se prefacea ca se împotriveste si lasa treptat sa-i alunece
mana, pana iesira la iveala cuvintele: „Te iubesc”.

– Vai, nu ti-e rusine? Si-l lovi repede peste palma, însa rosind si cu fata bucuroasa.

În clipa aceea, baiatul simti ca-l însfaca încet de ureche o mana apriga, care-l salta tot mai
sus. Se simti tarat astfel prin toata încaperea si asezat la locul lui obisnuit, sub focul usturator al
chicotelilor întregii clase. Statura matahaloasa a învatatorului ramase aplecata asupra lui Tom timp
de cateva clipe groaznice. În cele din urma „domnul” se îndrepta catre tronul lui, fara sa rosteasca
un cuvant. Dar, desi-l ustura urechea, Tom se simtea în al noualea cer.

Cand clasa se linisti, Tom facu mari sfortari sa fie atent la învatatura, dar zbuciumul din
sufletul lui era prea puternic. Rand pe rand, fu ascultat la lectia de citire—o facu harcea-parcea—
apoi la lectia de geografie—unde schimba lacurile în munti, muntii în fluvii, si fluviile în
continente, pana restabili haosul de la începutul lumii—apoi la dictare—si aici se încurca în asa fel
în niste fleacuri de cuvinte, încat se împotmoli de-a binelea si fu nevoit sa predea medalia de cositor
pe care o purtase cu fala luni în sir.

CAPITOLUL VII

Tom se straduia din rasputeri sa-si pironeasca atentia asupra cartii, dar gandurile îi zburau
mereu aiurea. În cele din urma, oftand si cascand, se dadu batut. I se parea ca pauza de amiaza n-
avea sa mai soseasca niciodata. Aerul parca încremenise. Nu adia o suflare. Era o zi din cale-afara
de molesitoare. Murmurul monoton a douazeci si cinci de scolari, repetandu-si lectiile, te toropea ca
zumzetul adormitor al albinelor. Sub vapaia soarelui, hat-departe, magura Cardiff îsi desena
unduirile blande si verzi îndaratul unui val sclipitor de aer cald, muiat în purpura departarii. Cateva
pasari pluteau lenes în înaltul cerului; alta fiinta vie nu se mai zarea, afara doar de niste vaci,
adormite si ele. Inima lui Tom tanjea dupa libertate. De-ar fi avut macar o îndeletnicire placuta, sa-i
treaca mai repede timpul asta nesuferit! Se scotoci prin buzunare si fata i se lumina: îl sageta un
simtamant cald de recunostinta, o adevarata ruga de multumire, pe care, fara sa-si dea seama, o
adresa providentei. Scoase pe furis cutia de pocnitori. Dadu drumul chichiritei, asezand-o pe tablia
lunga si neteda a pupitru-lui. Desigur ca si gangania era coplesita în clipa aceea de un fel de
recunostinta aidoma rugaciunii lui, prea timpurie însa, caci îndata ce porni bucuroasa la drum, Tom
o împinse în laturi cu un ac si o sili sa-si schimbe directia.

Prietenul nedespartit al lui Tom, Joe Harper, sedea alaturi de el, suferind deopotriva. Dar
interesul pentru aceasta noua distractie puse repede stapanire pe el. Cei doi baieti erau prieteni la
catarama toata saptamana si adversari îndarjiti în bataliile din fiece duminica. Joe scoase un ac de
sub gulerul hainei si-si dadu concursul la dresarea prizonierei. Numaidecat interesul jocului crescu.
Nu trecu mult si Tom spuse ca se încurcau unul pe altul si ca nici unul din ei nu se bucura îndeajuns
de ganganie. Aseza asadar tablita lui Joe pe pupitru si trase o linie de sus pana jos prin mijlocul ei.

– Acu-zise el-poti sa mai chichirita cat e pe partea ta si în timpul asta eu o las în pace, da de
cum o lasi sa scape pe partea mea, nu mai ai voie s-o atingi cat pot eu s-o opresc sa treaca linia.

– Foarte bine! Da-i drumul, atinge-o!

În curand gangania izbuti sa scape de urmarirea lui Tom si trecu ecuatorul. Catava vreme o
hartui Joe, apoi scapa si de el si trecu iar dincoace. Schimbarea asta de pozitie se petrecea des.

În timp ce unul din baieti necajea de zor chichirita, cel de-al doilea urmarea jocul cu interes
patimas. Amandoi stateau cu capetele aplecate asupra tablitei, nesimtitori la tot ce se petrecea în jur.
Pana la urma, norocul parea de partea lui Joe. Gangania dadea cand încolo, cand încoace, la fel de
întaratata si de tulburata ca baietii, dar în clipa în care Tom se credea pe punctul de a castiga
victoria si se pregatea sa intre în actiune, acul lui Joe i-o lua înainte cu iscusinta si iar punea
stapanire pe captiva.

În cele din urma, Tom n-a mai putut rabda. Ispita era prea mare. A întins acul si i-a dat o
mana de ajutor gazei. Joe s-a maniat.

– Tom, las-o-n pace!

– Numa nitel, Joe!

– Nu se poate, ca nu-i randul tau. Las-o-n pace-ti zic!

– Ei, comedie, da ce-i fac?

– Îti spun s-o lasi în pace!

– Nu vreau!

– Ce-i aia ca nu vrei? E pe partea mea.

– I-asculta, Joe Harper! A cui e chichirita, a ta ori a mea?

– Putin îmi pasa a cui e, e pe partea meu si n-ai voie sa te atingi de ea.

– Asta s-o crezi tu! E a mea si fac ce vreau cu ea. Sa stiu de bine ca mor si tot o ating.

O lovitura strasnica de baston se abatu pe spinarea lui Tom si, numaidecat, perechea ei pe
grumazul lui Joe. Timp de doua minute, un norulet de praf iesit din amandoua surtucele pluti în jur,
spre marele haz, al întregii clase. Baietii erau atat de cufundati în jocul lor, încat nici nu bagasera
de seama linistea ce se lasase cu putin înainte, cand „domnul” coborase în varful picioarelor pana la
ei si se aplecase asupra-le. Învatatorul asistase la o buna parte a reprezentatiei, înainte de a-si da
concursul.

În pauza de pranz Tom alerga la Becky Thatcher si-i sopti la ureche:

– Pune-ti boneta-n cap si fa-te ca te duci acasa. Cand ajungi în colt, sterge-o fara sa bage de
seama ailalti, coteste pe drumeag si vino înapoi. Eu ma duc pe partea ailalta si scap de ei tot asa.

Zis si facut. Unul din ei a luat-o spre casa cu un grup de scolari, celalalt cu altul. Peste putin
timp s-au întalnit la capatul drumeagului.

Cand au ajuns iar la scoala, clasa era a lor.

S-au asezat unul langa altul, cu o tablita în fata. Tom i-a dat lui Becky creionul, tinandu-i
mana într-a sa si calauzindu-i-o. În felul acesta au desenat înca o casa nemaipomenita.

Cand pieri interesul pentru arta, cei doi începura sa stea de vorba. Tom era în culmea
fericirii. O întreba pe Becky:

– Îti plac sobolanii?

– Nu, nu pot sa-i sufar.

– Nici eu, p-ai vii, da te-ntreb de ai morti, care poti sa-i rotesti c-o sfoara în jurul capului.

– Nu, nu-mi plac sobolanii, de nici un fel. Mie-mi place guma de mestecat.

– Cred si eu. Ce n-as da sa am acum nitica!

– Zau? Am eu o bucata. Te las s-o mesteci nitel, da sa mi-o dai înapoi.

O mestecau cu randul, ceea ce era foarte placut, si-si balabaneau picioarele în banca, de
fericiti ce erau.

– Ai fost vreodata la circ? întreba Tom.

– Da, si taticu ma mai duce, daca sunt cuminte.

– Io am fost la circ de trei-patru ori, nici nu mai stiu de cate ori. Biserica nu face doi bani pe
langa circ. La circ n-ai cand sa te plictisesti, mereu e altceva. Eu, cand oi fi mare, ma fac clown la
circ.

– Da, adevarat? Ce dragut o sa fie! Clownii sunt asa nostimi, baltati de sus pana jos.

– Îhî! Si castiga bani cu nemiluitii, aproape un dolar pe zi, asa zice Ben Rogers. Ia spune,
Becky, ai fost vreodata logodita?

– Ce-i aia?

– Ei, logodita, adica gata sa te mariti.

– Nu.

– Ai vrea sa te logodesti?

– Stiu si eu? Cred ca da. Cum e?

– Cum e? Pai nu seamana cu alte jocuri, da nu-i cine stie ce greu. Fata spune baiatului ca n-
are sa se marite cu altul cat o trai, apoi baiatul si fata se saruta, si gata. Asta poate s-o faca oricine.

– Se saruta? Dar de ce se saruta?

– Ei, pai, ca sa… ma rog..asa face totdeauna.

– Toti fac asa?

– Fireste. Toti care se iubesc. Mai tii minte ce ti-am scris pe tablita?

– M… da.

– Ce?

– Nu spun.

– Sa spun eu?

– Da, da nu acum.

– Ba acum.

– Nu, nu acum, maine.

– Haide, acum! Te rog, Becky! Spun încet, încet de tot.

În timp ce Becky tot mai sovaia, Tom, luand tacerea drept consimtamant, îsi petrecu bratul
pe dupa mijlocul ei si-i sopti marturisirea, încet de tot, cu gura lipita de urechea ei. Apoi adauga:

– Acu-mi soptesti si tu mie la fel.

Catava vreme ea se împotrivi, apoi spuse:

– Întoarce-te cu spatele, sa nu ma vezi, si-o sa-ti soptesc. Dar sa nu spui niciodata la nimeni,
auzi, Tom? N-o sa spui, fagaduiesti?

– Se poate, Becky?… Pe cuvantu meu de onoare! Acuma hai…

Se întoarse cu spatele. Becky se apropie eu sfiala, pîna ce rasuflarea ei atinse carliontii
baiatului si sopti:

– Te iubesc!

Apoi o zbughi. Alerga în jurul pupitrelor si bancilor, iar Tom dupa ea. În cele din urma,
cauta adapost într-un colt si-si ascunse fata în sortuletu-i alb. Tom, cuprinzan-du-i umerii, se ruga:

– Hai, Becky, c-acu e gata. N-a mai ramas decat sarutatu. Ce, te temi de-atata lucru? E-o
nimica toata. Hai, Becky, te rog! Si-o tot tragea de sort si de maini.

Încetul cu încetul, ea ceda si lasa bratele jos. Fata îmbujorata se înalta si se supuse. Tom îi
saruta buzele rosii, apoi zise:

– Acuma-i gata, Becky. asta a fost tot. De acu încolo, tine minte, n-o sa mai iubesti niciodata
pe nimeni, afara de mine, si n-o sa te mariti, cat ai trai, cu altul decat cu mine. Asa-i?

– Da, Tom, n-o sa mai iubesc niciodata pe nimeni afara de tine si toata viata n-o sa ma
marit cu nimeni decat cu tine. Da nici tu nu trebuie sa te însori decat cu mine.

– Fireste, asta se-ntelege, face parte din învoiala. Si totdeauna cand te duci la scoala, sau
cand ne întoarcem spre casa, tu trebuie sa mergi cu mine, cand nu ne vede nimeni, si la joaca tu m-
alegi pe mine si eu te-aleg pe tine, fiindca asa se face cand esti logodit!

– Ce dragut! Pana acum n-am auzit niciodata de toate astea!

– A, e foarte placut! Io si cu Amy Lawrence…

Ochii mari atintiti asupra-i îi spun lui Tom ca a scrantit-o. Se opreste fastacit.

– Tom! Va sa zica eu nu sunt prima cu care te-ai logodit!

Copila începuse sa planga. Tom o mangaia.

– Hai, Becky, nu mai plange, te rog! Acu nu-mi pasa de ea nici un pic.

– Ba da, Tom, stii foarte bine ca da.

Tom încerca s-o îmbratiseze, dar ea îl împinse în laturi si se întoarse cu fata la perete,
plangand. Tom încerca iar s-o îmbuneze cu tot felul de cuvinte de mangaiere, dar ea iarasi îl goni.
Atunci în sufletul baiatului se aprinse mandria. Se îndeparta cu pasi mari si iesi în curte. Statu catva
timp pe-aproape, nemultumit, far de astampar, tragand din cand în cand cu coada ochiului spre usa,
doar-doar ea s-o cai si o veni dupa el. Dar Becky nu veni. El începu sa se simta prost, temandu-se ca
nu s-a purtat cum se cuvine. Trebui sa duca o lupta grea si îndelungata cu sine însusi, ca sa se
hotarasca sa faca noi încercari de împacare… Pana la urma si-a luat inima-n dinti si-a intrat. Fata tot
mai statea în colt, plangand cu sughituri, întoarsa cu fata la perete. Lui Tom i se rupea inima. Se
duse la ea si ramase o clipa tacut, nestiind cum s-o îmbuneze. Apoi spuse cu sovaiala:

– Becky, nu, nu tin la nimeni, eu numai la tine tin!

Nici un raspuns, doar sughituri de plans.

– Becky …(rugator): Becky, spune-mi ceva!

Iar sughituri de plans.

Tom scoase la iveala comoara sa cea mai de pret, un bumb de alama de la o portita de soba
si, petrecandu-si bratul pe dupa mijlocul fetei, îi varî giuvaerul sub ochi spunand:

– Te rog, Becky, îl vrei ?

Ea tranti bumbul de podea.

…Atunci Tom a plecat hat peste dealuri, departe, departe, si nu s-a mai întors la scoala în
ziua aceea.

Curand Becky banui ce se întamplase. Alerga la usa. Dar Tom, nicaieri. Dete fuga în curte;
degeaba. Începu sa strige:

– Tom! Vino înapoi, Tom!

Asculta cu încordare; nici un raspuns. Pretutindeni liniste si singuratate; alti tovarasi n-avea.
Se aseza pornindu-se iar pe plans si mustrandu-se amarnic. Între timp, scolarii începusera a se
aduna din nou. Se vazu nevoita sa-si ascunda durerea, sa-si aline zbuciumul ce-i parjolea inima, si
sa îndure calvarul unei lungi dupa-amiezi plicticoase si pline de suferinti. Nici unuia dintre strainii
de care era înconjurata nu-i putea marturisi focul inimii ei.

CAPITOLUL VIII

Tom mergea pe carari laturalnice, ca sa nu dea ochii cu scolarii care se înapoiau de la scoala.
Apoi domoli pasul si-si urma drumul, mahnit. Trecu de doua-trei ori un firicel de apa, pentru ca una
din superstitiile copiilor era ca trecand o apa zadarnicesti orice urmarire. Jumatate de ora mai tarziu,
disparea îndaratul casei Douglas, asezata tocmai pe varful magurii Cardiff. Scoala o lasase mult în
urma, abia se mai zarea, departe, printre casutele din vale. Intra într-o padure deasa, îsi croi drum
pana în inima ei si se aseza pe un petic de muschi, sub umbra unui stejar. Nu adia o suflare.
Zapuseala amiezii facuse pana si pasarelele sa amuteasca. Firea toata era cufundata într-un somn
adanc, întrerupt cand si cand de bataia îndepartata a unei ciocanitoare, dupa care tacerea si
însingurarea domneau peste tot locul se lasau si mai apasatoare. Sufletului era plin de triste.
Simtirea îi era în deplina armonie cu cele ce-l înconjurau. Sezu vreme îndelungata asa, cu coatele pe
genunchi si cu barbia în maini, adancit în ganduri. I se parea ca viata nu era în cazul cel mai bun,
decat o truda zadarnica; aproape ca-l invidia pe Jimmy Hodges, de curand raposat. “Cat de
odihnitor trebuie sa fie, gandea el, sa dormi usor si sa visezi de-a pururi, vantul sa susure printre
ramuri, sa-ti mangaie iarba si florile de pe mormant, iar tu sa nu mai ai nici o grija si nici o suparare,
în vecii vecilor”. Daca ar sti ca e în regula cu notele la scoala, el unul ar fi gata sa paraseasca lumea,
sa termine odata cu toate. Si apoi si fata aceea! Cu ce-i gresise el? Cu nimic. Avusese cele mai bune
ganduri si ea îl tratase ca pe-un caine, da, da, curat ca pe-un caine. Are sa-i para ei rau odata si
odata, dar poate ca atunci va fi prea tarziu. Ah, de-ar putea sa moara pentru catava vreme!

Dar inima schimbatoare a tineretii nu rabda multa vreme stransoarea aceluiasi tipar. Pe
nesimtite, Tom luneca înapoi spre preocupari lumesti. Daca ar întoarce acum spatele tuturor si ar
disparea în chip misterios? Daca ar pleca departe, cat mai departe, catre meleaguri necunoscute,
peste mari si tari si nu s-ar mai întoarce niciodata? Cum s-ar simti ea atunci? Îsi aminti ca avusese
de gand sa se faca clown; acum gandul asta îl scarbea. Glumele desarte si tricourile baltate jigneau,
de buna seama, un suflet avantat pe culmile neguroase ale visarii romantice. Nu, soldat are sa se
faca si are sa se înapoieze dupa ani îndelungati, obosit de lupte si acoperit de glorie. Ba nu, mai
bine ar fi sa mearga cu pieile-rosii sa vaneze bivoli salbatici si sa se razboiasca prin lanturile de
munti si prin campiile întinse si far de carari ale Vestului îndepartat. Candva, tarziu, are sa revina în
chip de mare capetenie, cu pletele întesate cu pene, vopsit fioros pe fata, si-asa are sa intre la
scoala de duminica, într-o dimineata somnoroasa de vara. O sa scoata un chiot de lupta de-o sa
înghete sangele în vinele tuturor, si ochii colegilor or sa se aprinda de invidie. Dar stai, exista ceva
mai maret chiar si decat asta! Pirat are sa se faca! Acum gasise ce-i trebuia! Acum îsi vedea lim-
pede viitorul, plin de neînchipuita stralucire. Lumea întreaga o sa rasune de numele lui si, auzindu-l,

oamenii se vor cutremura. Ce falnic va brazda marile furtunoase cu corabia lui, mai iute ca vantul!
Îi va zice „Vijelia” si va fi lunga, joasa si neagra, c-un steag sinistru falfaind la prova! Iar cand va fi
în culmea gloriei, are sa apara fara de veste în bietul targusor al copilariei lui si are sa intre falnic în
biserica, ars de soare si de vanturi, îmbracat cu pantaloni bufanti si cu pieptar de catifea neagra,
încaltat cu cizme înalte pana la genunchi, încins cu un brau stacojiu, cu cingatoarea întesata de
pistoale mari si la sold cu un cogeamitea pumnal, ruginit de sangele celor ucisi. Din palaria de pasla
cu marginile mari, îi va flutura o cascada de pene si în maini va tine desfasurat steagul negru cu
cu harca si oasele încrucisate. Cum îi va mai creste inima de încantare, cand va auzi soptindu-se în
preajma: „E Tom Sawyer, piratul, Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase!”

Da, se hotarase asupra carierii sale. O sa fuga de acasa si-o sa înceapa îndata. Chiar de maine
dimineata va porni. Trebuia deci sa se pregateasca de pe acum. Trebuia sa-si adune avutul. Se duse
langa un trunchi prabusit si putred ce zacea în apropiere si cu faimosul lui briceag începu sa
scormoneasca sub unul din capete. Curand izbi în lemn, sunand a gol. Puse mana pe locul acela si
rosti solemn descantecul:

Ce n-a fost, sa vie!

Ce a fost, ramaie!

Apoi scormoni pamantul, pana iesi la iveala o scandurica de brad. O ridica si dezveli o
caseta micuta facuta din scandurele de brad. În caseta se afla o bila. Mirarea lui Tom nu mai
cunostea margini. Scarpinandu-se dupa ceafa, nedumerit, spuse pentru sine:

– Asta-i nemaipomenit!

Zvarli bila cat colo si ramase pe ganduri. Adevarul era ca îi daduse gres un descantec, în
care ca toti tovarasii sai de joaca, avusese o încredere nezdruncinata. Daca îngropi o bila cu
descantece de cuviinta, o lasi asa doua saptamani si-apoi o dezgropi cu descantecul rostit de el
adineaori, gasesti toate bilele pe care le-ai pierdut vreodata, adunate în acel loc, oricat de departe ar
fi fost una de alta. Dar iata ca acum chestia asta daduse gres. Nu mai exista nici umbra de îndoiala.
Întreg edificiul credintei lui Tom era zguduit pana în temelii. Despre reusita acestei metode auzise
pana acum de nenumarate ori, dar niciodata nu aflase ca ea sa fi dat gres. Uita ca el însusi încercase
pana atunci de cateva ori, fara sa fie în stare sa regaseasca ascunzatoarea. Catva timp se stradui sa
înteleaga si în cele din urma se dumiri; vreo vrajitoare îsi bagase nasul si-i stricase descantecul. Îsi
puse în gand sa se lamureasca pe deplin în aceasta privinta si începu a cerceta de jur împrejur, pana
dadu de un petic nisipos, cu o gaura în el, în chip de palnie. Se culca la pamant, puse gura langa
marginea gaurii si striga :

Gaza mica, frumusica,

Spune-mi rogu-te frumos,

Spune-mi tu a cui e vina,

De-mi iesi treaba pe dos?

Nisipul a început a se surpa si curand a iesit la iveala un gandacel negru, care, speriat, s-a
cufundat iar dupa o clipa.

,,Nu vrea sa spuie! Va sa zica tot o vrajitoare mi-a facut-o! Stiam eu!”

Tom era încredintat ca e zadarnic sa încerci sa lupti cu vrajitoarele, asa ca, descurajat, se
dadu batut. Dar socoti ca era pacat sa piarda bila pe care o aruncase adineaori si se apuca s-o caute
cu rabdare. Dar n-o mai gasi. Se întoarse la tezaurul lui si lua întocmai aceeasi pozitie în care se afla
cand zvarlise bila. Scoase alta bila din buzunar si o zvarli în acelasi fel, graind:

– Surioara, mergi de-ti cata sora!

O urmari cu luare-aminte sa vada unde se opreste si se duse dupa ea. Dar bila se oprise
pesemne prea aproape, sau se rostogolise mai departe decat trebuia. Tom mai încerca de doua ori.
La ultima încercare, izbuti. Cele doua bile erau acum la un pas una de alta.

În clipa aceea, razbatand slab prin boltile verzi ale padurii, se auzi sunetul de tinichea al
unei trompete de jucarie. Tom lepada la iuteala surtucul si pantalonii, îsi facu dintr-o bretea
cingatoare, zgandari prin niste vreascuri de langa trunchiul cel putred si scoase la iveala un arc si o
sageata de lemn, o sabie fabricata dintr-o sipca si o trompeta de tinichea. Într-o clipa le însfaca si o
zbughi cu ele, descult, cu camasa fluturand în fuga. Se opri curand sub un ulm batran si trambita un

raspuns, apoi, calcand tiptil, începu sa cerceteze cu luare-aminte împrejurimile, iscodind cand într-o
parte cand într-alta. Vorbea, cu glas cumpanit, unor tovarasi închipuiti:

– Stati locului, voinicii mei! Stati ascunsi pana dau semn din goarna!

Chiar atunci se ivi Joe Harper, în vesminte la fel de sumare si cu arme la fel de impunatoare
ca si cele ale lui Tom. Tom racni:

– Stai! Cine cuteaza a intra în codrul Sherwood fara învoirea mea?

– Guy de Guisborne nu cere învoirea nimanui. Cine esti tu care… care…

– …te încumeti a-mi vorbi astfel—îi sufla Tom, caci vorbeau pe de rost, „dupa carte”.

– Cine esti tu, care te-ncumeti a-mi vorbi astfel?

– Cine sunt eu? Ce întrebare! Eu sunt Robin Hood, dupa cum curand va afla lesul tau
nemernic.

– De esti tu cu adevarat acel vestit haiduc, bucuros lupta-ma-voi cu tine, pentru domnia
acestui falnic codru. În garda!

Si strangînd amandoi în mana sabiile de lemn si trantind la pamant celelalte catrafuse, luara
pozitie de scrima, picior langa picior, dupa care pornira o lupta apriga, dupa toate regulile artei:
doua lovituri de amenintare sus, doua de degajare jos, pana ce în curand Tom îsi dadu cu parerea:

– Acu, ca-i prins miscarea, da-i drumu iute!

Si începura sa lupte si mai crancen, gafaind si nadusind de atata truda. Nu trecu mult si Tom
striga:

– Hai, cazi, cazi odata! Ce nu mai cazi?

– Ca nu vreau!… Cazi tu! Tu de ce nu cazi? Ai luat mai multe lovituri ca mine.

– N-are-a face. Eu nu pot sa cad. Daca nu scrie la carte… La carte scrie: „Apoi, cu o lovitura
maiastra din stanga, el doborî pe bietul Guy de Guisborne”. Da-te mai asa, sa pot sa te lovesc din
stanga!

Cum nu se putea trece peste scrisa cartii, Joe se dete „mai asa”, primi lovitura din stanga si
se pravali la pamant.

Apoi se ridica, spunand:

– Acum e randul meu sa te omor. Asa-i cinstit.
– Dar de unde, asta nu scrie la carte.
– Atunci sa-i fie rusine lu al de n-a scris. Pai, ce, asa merge?

– Asculta, ma Joe, n-ai decat sa fii tu calugaru. Burta-mare sau baiatul morarului. Berechet
si sa ma croiesti c-un bat sau sa ma fac eu judecatorul din Nottingham si tu esti nitelus Robin Hood
si ma omori.

Joe spuse ca asa mai merge, dupa care fura savarsite acele ispravi.

Dupa aceea Tom redeveni Robin Hood si calugarita tradatoare îl lasa sa sangereze din
rana-i neîngrijita, pana ce viteazul îsi pierdu vlaga. În cele din urma, Joe, închipuind o ceata
întreaga de haiduci jelindu-si capetenia, îl trase cu mahnire pe Robin Hood deoparte si-i aseza arcul
în mainile slabite, iar Tom grai:

– Unde va nimeri sageata aceasta, acolo sa-l îngropati pe sarmanul Robin Hood, în inima
codrului verde.

Apoi trase cu arcul si se lasa pe spate, pentru a-si da duhul. Dar, nimerind în niste urzici, sari
iar în sus, cam prea vioi pentru un cadavru. Baietii s-au îmbracat si au plecat spre casa mahniti ca
nu mai existau haiduci si întrebandu-se ce daduse în schimb lumii civilizatia moderna. Amandoi
erau de parere ca e mai bine sa fii timp de un an haiduc în cadrul Sherwood-ului decat presedinte pe
viata al Statelor Unite.

CAPITOLUL IX

În aceeasi seara, la orele noua si jumatate, Tom si Sid au fost, ca de obicei
trimisi la culcare. Si-au spus rugaciunile si Sid a adormit îndata. Tom sta întins în pat,
treaz, si astepta, plin de nerabdare si neastampar. Cand, în sfarsit, crezu ca se crapa de
ziua, auzi ceasornicul batand abia zece! Sa înnebuneasca, nu altceva! S-ar fi sucit în
asternut, s-ar fi întors pe o parte si pe alta sa-si mai potoleasca nervii atatati, dar se
temea sa nu-l trezeasca pe Sid. Asa ca sta linistit, cu privirea pironita în întuneric. Era o
tacere înfioratoare. Treptat, începu sa auda zgomote usoare, pe care mai întai abia le
deslusea si care, încetul cu încetul se întareau. Acum auzea pana si tictacul
ceasornicului. Grinzile vechi începura a scartai tainic. Scarile trosneau încetisor. De
buna seama ca pe undeva pe-aproape umblau duhuri. Un sforait înfundat venea la
intervale regulate din camera matusii. Si acum, iata ca se porni sa mai taraie întruna si
un greiere, de a carui ascunzatoare n-ai fi putut da, oricat ti-ai fi batut capul. În clipa
urmatoare, Tom tresari de spaima, auzind în tablia patului rontaitul sinistru, ticaitul unui
cariu, caruia i se mai spune si “ceasul mortii”. Asta însemna ca zilele cuiva erau
numarate. Dupa aceea se înaltara, departe în noapte, urletele unui dulau. De la o
departare si mai mare îi raspunsera alte urlete, mai slabe.

Tom nu mai stia ce sa faca de frica. În cele din urma, simti cu usurare ca vremea
încetase a se mai scurge si ca peste toate se înstapanise vesnicia. Curand-curand începu
sa motaie.

Cand ceasornicul batu unsprezece, Tom dormea dus. Deodata, din caierul
încalcit al viselor se desprinse un mieunat jalnic de cotoi. O fereastra se deschise în
vecini si mieunatul înceta brusc. Cineva striga: „Zat, cotoi afurisit!” O sticla zvarlita
undeva, în spatele sopronului matusii, se sparse cu zgomot. Toate astea îl desteptara de-
a binelea pe Tom. Un minut mai tarziu era îmbracat si iesea pe fereastra în patru labe
de-a lungul acoperisului pridvorului, miorlaind între timp discret, o data, de doua ori.
Apoi sari pe acoperisul sopronului si de acolo jos. Huckleberry Finn îl astepta, cu pisica
moarta în mana. Amandoi o luara din loc, facandu-se nevazuti în întuneric. O jumatate
de ora mai tarziu, îsi croiau drum prin balariile cimitirului. Era un cimitir dupa moda
veche a Vestului, asezat pe un deal, la vreo doi kilometri departare de targusor. Gardul
sta aiurea, aplecat pe o rana, ba în afara, ba înauntru; nici o uluca nu era dreapta. Iarba si
buruienile napadisera întreg cimitirul. Toate mormintele vechi erau scufundate si
strambe, nici o lespede nu ramasese la locul ei. Scanduri rotunjite la capat, mancate de
cari, gata sa cada, se aplecau deasupra mormintelor, cautand zadarnic un sprijin.
Odinioara fusese scris pe ele cu vopsea: „Vesnica pomenire lui… (cutare si cutare), dar
pe cele mai multe dintre ele nu se mai putea citi nimic, chiar pe lumina.

Un vanticel de noapte suspina printre arbori. Lui Tom îi era frica sa nu fie
duhurile raposatilor, jeluindu-se ca li se tulbura odihna. Baietii vorbeau putin si numai
în soapta. Locul, ceasul tainic, solemnitatea si tacerea adanca ce domnea în jur le apasau
sufletele. Gasira movila proaspata pe care o cautau si se tupilara îndaratul unor ulmi
batrani, crescuti catesitrei dintr-o tulpina, la cativa pasi de mormant.

Apoi asteptara în tacere un timp, care li se paru o vesnicie. Tipatul îndepartat al
unei bufnite era singurul zgomot care linistea aceea de mormant. Gandurile lui Tom
deveneau tot mai apasatoare. Simtea tot mai mult nevoia sa spuna ceva, sa auda un glas
raspunzandu-i. Luandu-si inima în dinti, sopti:

– Huck, m-auzi?…Ce-or fi zicand mortii, ca umblam asa p-aci?…

Huckleberry raspunse tot în soapta:

– La asta ma gandesc si io. Simt asa… ca mi se face paru maciuca…

– Si mie…

Iar tacere îndelungata, apasatoare.

Apoi iar soapta lui Tom:

– Auzi, Huck, ce zici, Hoss Williams ne-o fi auzind cum vorbim?

– Ba bine ca nu. Duhu lui ne aude la sigur.

Dupa o noua tacere, iar Tom:

– Îmi pare rau ca n-am zis „domnul Williams”. Da n-am vrut sa-l supar. Toata
lumea îi zicea Hoss.

– Trebuie sa fii cu luare-aminte cand vorbesti de morti, Tom.

Dupa aceasta încercare neizbutita, lui Tom îi pieri iar curajul si iar amutira
amandoi.

Deodata Tom însfaca bratul tovarasului sau:

– Sst!

– Ce e, Tom?

Se agatara unul de altul, cu inimile cat un purice.

– Sst! Auzi, iar! N-ai auzit?

– Ce?

– I-auzi! Acu cred c-auzi!

– Doamne, Dumnezeule! Tom, sa stii ca vin! Vin la sigur. Ce ne facem?

– Nu stiu. Crezi c-or sa ne vada?

– Aoleo, Tom, dracii vad pe-ntuneric, ca pisicile. Mai bine nu mai veneam.

– Hai si nu te mai speria asa… Eu nu cred c-o sa se lege de noi… Doar nu facem
nici un rau. Daca nu miscam, poate nu ne dibuie.

– Sa stam asa nemiscati, Tom. Aoleo, mi s-au muiat picioarele.

– Asculta!…

Baietii ciulira urechea, cu capetele apropiate, tinandu-si rasuflarea. Un zgomot
înabusit de glasuri venea adus de vant, tocmai din partea cealalta a cimitirului.

– Iete colo – sopti Tom. Ce sa fie?
– E focu iadului. Aoleo, Tom, mor de frica!

Niste siluete se apropiau prin întuneric, balabanind un felinar vechi de tinichea,
care împestrita pamantul în juru-i cu o puzderie de fluturi de lumina.

Curand Huckleberry sopti, cutremurandu-se:

– Dracii sunt, ce mai vorba! Si înca trei! Doamne sfinte! Ne-am dus pe copca,
Tom! Tu stii sa te rogi?

– Sa-ncerc, da nu te mai speria asa, ca n-o sa ne faca nimic.

– St!

– Ce e, Huck?

– Sunt oameni, ma! Unul din ei e la sigur om. E glasul lu mos Muff Potter.

– Nu zau?

– Pun ramasag. Ce, nu-l stiu eu? Stai asa, nu te misca. Da lasa, ca nu-i el chair
atat de treaz, ca sa ne simta. Mai mult ca sigur ca-i pilit, pacatosu, ca de obicei.

– Bine, n-ai grija ca nu ma misc. Iete ca s-au oprit. Nu stiu încotro s-o ia. Acu
uite… Ptii, o ia de-a dreptu încoace. Eu parc-as mai cunoaste un glas… Eii! Sa stii ca
asta-i Joe Indianu!

– Asa e, e banditu ala! Ticalosu! Mai bine erau dracii! Ce-or fi vrand? Ce

blestematii or fi punand la cale?

Soaptele se stinsera cu totul. Cei trei barbati ajunsesera langa mormant si erau
acum la cativa pasi de ascunzatoarea baietilor.

– Aici e — glasui cel de-al treilea.

Felinarul se înalta si lumina fata tanarului doctor Robinson.

Potter si Joe Indianul duceau o targa, pe care se aflau o franghie si doua lopeti.
Asezara targa jos si se apucara sa deschida mormantul. Doctorul puse felinarul la un
capat al gropii si sezu si el pe jos, cu spatele rezemat de unul din ulmi. Era atat de
aproape, încat baietii ar fi putut sa-l atinga.

– Dati zor! Spuse el cu glas scazut. Luna poate sa iasa dintr-o clipa în alta.

Ceilalti doi bombanira un raspuns sapand mai departe. Catava vreme nu se mai
auzi decat harsaitul lopetilor, care-si descarcau povara pe pamant si petris. În cele din
urma, s-a auzit un sunet înabusit de lemn lovit; o lopata izbise cosciugul. Cei doi barbati
ridicara sicriul si-l asezara la marginea gropii. Fortara cu lopetile capacul, scoasera
trupul mortului si-l trantira jos. Luna iesi de dupa nori si-i dezvalui fata galbena ca
ceara. Asezara targa la îndemana, culcara cadavrul pe ea, îl ocoperira cu o patura si-l
legara teapan cu franghii. Potter scoase un cutit mare si, pe cand taia capatul de prisos al
franghiei spuse:

– Acum suntem gata cu treaba asta parsiva, felcere, si-mneata fa bine si mai scoate
pe loc cinci bistari, ca de nu, ti-l lasam aci plocon.
– Asa, asa! Încuviinta Joe Indianul.
– I-ascultati: ce va sa zica asta? Se mira doctorul. Ati cerut plata înainte si v-am
platit.
– Cum sa nu, mi-ai platit cu varf si îndesat-izbucni Joe Indianul, înaintand spre
doctor, care sarise în picioare. Acu cinci ani cand intrasem în bucataria lui taica-tu, sa
cer ceva de mancare, m-ai gonit, zicand ca venisem cu gand rau. M-am jurat atunci sa
ma rafuiesc cu tine, de-ar fi sa fie si peste o suta de ani. Da taica-tu, de frica, m-a bagat
la gherla pentru vagabondaj. Ce, crezi c-am uitat? Nu degeaba am sange de indian în
vine. Acu te am la mana si-ai sa mi-o platesti, asa sa stii!

În timp ce vorbea astfel, începuse sa-l ameninte pe doctor, varandu-i pumnul
sub nas. Deodata doctorul îi dete el un pumn si-l tranti pe ticalos la pamant. Potter
scapa cutitul, strigînd :

– I-asculta, sa nu dai în pretenu meu!

Iar în clipa urmatoare se încaiera cu doctorul. Se luptau amandoi cu sete,
rascolind pamantul cu talpile. Joc Indianul tasni în picioare, cu ochii scanteind de
patima, puse mana pe cutitul lui Potter si începu sa le dea tarcoale, tarandu-se cu
capul aplecat înainte, ca o pisica. Astepta momentul potrivit. Deodata doctorul se smuci
si scapand din stransoare, apuca tablia grea de pe capul gropii lui Williams si îl pocni pe
Potter, doborandu-l la pamant. Pe loc, Indianul profita de prilej si înfipse cutitul pana în
prasele în pieptul tanarului, care se împletici cazand peste Potter si împroscandu-l cu
sange. În aceeasi clipa norii înfasurara în negura îngrozitoarea priveliste, iar cei doi
baieti, înfricosati, o luara la goana prin întuneric.

În curand luna s-a ivit iar dintre nori. Joe Indianul, aplecat peste cele doua
trupuri, le privea îndelung. Doctorul a mai murmurat ceva nedeslusit, a scos un suspin
lung, si înca unul, apoi s-a linistit. Ticalosul bombani: Cu blestematu asta-mi încheiai
socotelile!” Dupa aceea scotoci cadavrul si-l jefui, apoi puse cutitul ucigator în dreapta
desfacuta a lui Potter si se aseza pe sicriul deschis. Trecura astfel trei, patru, cinci
minute.

Deodata Potter începu sa se framante si sa geama. Mana i se înclesta si cuprinse
cutitul. Îl ridica, îl privi o clipa, îl lasa din mana, cutremurandu-se ; se ridica în capul
oaselor, împinse deoparte cadavrul, îl cerceta cu ochi tulburi, apoi aceeasi privire
ratacita o roti împrejur, pana întalni privirea lui Joe.

– Doamne, cum s-a întamplat, Joe?

– În mare încurcatura te bagasi, vere—spuse Joe fara sa clinteasca. Ce-ti veni?
De ce-ai sarit la el cu cutitul?

– Eu?! Fereasca sfantu! N-am facut eu una ca asta!

– I-asculta! Crezi c-o sa scapi daca îndrugi de-alde astea?… Fii serios!

Potter se cutremura si se îngalbeni la fata.

– Credeam ca mi-am venit în fire. Cin ma puse sa beau în seara asta! Vad ca mi
s-a urcat la cap, mai rau decat cand ne apucaram de treaba asta blestemata. M-am
fastacit de tot. Nu mai tiu minte nimic. Spune, Joe, te rog din suflet baiatule, i-adevarat
ca facui una ca asta? Joe, n-am vrut! Sa mor dac-am vrut, afurisit sa fiu! Pe cinstea mea
ca nici prin gand nu mi-a trecut! Spune tu cum a fost, Joe? Ce grozavie! Om tanar, în
pragu vietii!”

– Cum a fost? V-ati luat la harta, v-ati ghiontit, s-apoi dansu te-a pocnit o data
cu scandura de colo, de-ai ramas lat jos. Dupa aia te-ai ridicat, împleticindu-te, ai
însfacat cutitu si l-ai bagat în el, tocmai cand te izbea zdravan a doua oara. De atunci si
pana acu aui zacut colo, teapan ca o buturuga.

– Of, of, of! Vai si-amar de mine! N-am stiut ce fac. Sa ma trasneasca
Dumnezeu dac-am stiut. Io zic ca numa rachiul e de vina… si treaba asta blestemata,
care m-a facut sa-mi ies din fire. De cand sunt n-am pus mana pecutit ori pe arma, Joe.
M-am batut si eu, da niciodata cu arme. Poate sa spuie oricine ma cunoaste! Joe sa nu
ma dai în vileag! Te rog, Joe, baiatule, zi ca n-o sa ma spui! Totdeauna am tinut la tine,
Joe si ti-am luat parte. Adu-ti aminte! Asa-i ca nu ma spui, Joe?

Cu mainile împreunate a rugaciune, bietul om cazu în genunchi în fata
ucigasului netulburat.

Asa e, totdeauna ai fost de treaba cu mine, Muff Potter, si n-o sa te las. Ai
cuvantul meu. Mai mult decat atata ce vrei sa-ti spun?

Joe esti un înger, nu alta. O sa te binecuvantez cat oi trai! Si Potter începu sa
planga.

Haide, potoleste-te. Ce, acuma-i vreme de bocit? Fa bine si ia-o pe drumul ala si
eu o iau p-astalalt. Hai, misca si vezi sa nu lasi urme.

Potter o lua repede la picior si în curand începu sa alerge. Ticalosul de Joe ce
statu, uitandu-se dupa el, apoi mormai:

– Daca-i ametit de lovitura si pilit pe cat se pare, nu-si mai aduce aminte de cutit
pan se departeaza si nu mai are el curaj sa vie singur înapoi, într-un loc ca asta,
niciodata!

Doua-trei minute mai tarziu, omul ucis, cadavrul învelit cu patura, sicriul
descoperit si groapa cascata ramasesera sub singura priveghere a lunii. Peste tot locul se
lasase iar liniste deplina.

CAPITOLUL X

Cei doi fugeau într-un suflet spre targ, muti de spaima. Din cand în cand
aruncau cate o privire speriata înapoi, ca si cum s-ar fi temut sa nu fie urmariti. În
fiecare ciot ivit în care li se parea ca vad un om, un dusman si li se taia rasuflarea. Cand
trecura în fuga prin dreptul catorva cocioabe laturalnice aflate în apropierea
targului,latratul cainilor îl facu sa goneasca de parca ar fi avut aripi la picioare.

– Numa de-am ajunge la tabacaria veche cat mai putem fugi-sopti Tom, gafaind
din greu. N-o mai tin mult.

Drept raspuns nu se auzi decat gafaiala suieratoare a lui Huckleberry. Amandoi
alergau cu ochii atintiti spre limanul nadejdilor lor si se sileau din rasputeri s-ajunga. Se
apropiau vazand cu ochii. În cele din urma, se napustira amandoi deodata pe usa
deschisa a tabacariei si se pravalira în bezna ocrotitoare dinauntru, plini de recunostinta
si istoviti din cale-afara. Încetul cu încetul, vijeliaosa bataie a inimilor se mai alina si
Tom sopti:

– Huck, tu cum crezi c-o sa iasa afacerea asta?

– Daca moare doctoru Robinson, iese cu spanzuratoare.

– Zau, asa crezi?

– Sunt sigur, Tom.

Tom se gandi ce se gandi, apoi zise:

– Cinsa spuie? Noi?

– Ce esti nebun? Închipuie-ti ca cine stie ce se-ntampla si Joe Indianu scapa
nespanzurat. Mai curand ori mai tarziu, ne face de petrecanie, cum te vaz si ma vezi.

– Asa m-am gandit si eu, Huck.

– Daca e sa spuie careva, n-are decat sa spuie Muff Potter, dac-o fi dobitoc. Cum
e el mai totdeauna beat, nu m-as mira…

Tom nu raspunse nimic. Statea dus pe ganduri, chibzuind în sinea lui. Curand
sopti iar:

– Huck, da Muff Potter nici nu stie. Cum poate sa spuna?

– Cum nu stie?

– Pai alalalt tocmai îl pocnise cu scandura-n cap cand a-nfipt Joe Indianu cutitu
în el. Ce, tu crezi c-a vazut ceva ? Crezi c-are habar?

– Asa e, Tom! Ai dreptate! Asa e cum spui tu!

– S-apoi, mai stii, poate ca scandura aia-n scafarlie l-o fi dat gata si pe el.

– Asta n-o prea cred, Tom. Era afumat rau, se vedea cat colo. Ala cand îl cauti e
beat. Stiu de la babacu, el cand e pilit, poate sa-i caza si-o turla de biserica-n cap si n-
are nici pe dracu. Chiar el zice asa. Sigur c-asa e si Muff Potter. P-altu, treaz, o lovitura
ca aia l-ar fi dat gata.

Tom mai tacu o bucata de vreme, apoi întreba :

– Huck, tu esti sigur ca poti sa-ti tii gura ?

– Tom, noi doi, vrem nu vrem, trebuie sa ne tinem gura, stii prea bine. De suflam
ceva, diavolul ala indian ne suceste gatu la amandoi daca scapa de spanzuratoare. Io
stiu ce zic! Hai sa ne jurarn unu altuia, asta trebuie sa facem, sa ne juram ca nu suflam o
vorba.

– Foarte bine, Huck. Al mai bun lucru. Ridica mana si jura ca…

– As, pentru asa ceva n-ajunge. Juramantu asta e bun pentru fleacuri, ori cand ai
d-a face cu fete, care si-asa si-asa tot nu stie sa-si tie gura si te paraste cand e la o

anaghie. Într-o chestie serioasa ca asta, trebuie sa avem ceva în scris. Cu sange
trebuie sa iscalim juramantul.

Tom încuviinta cu înflacarare. Era o idee pe placul lui: neagra, înfioratoare,
plina de talc. Si toate se potriveau de minune: si ceasul de noapte, si împrejurarile, si
locul unde se aflau. Culese de pe jos o scandurica neteda de brad, care lucea în bataia
lunii, scoase din buzunar o farama de creta rosie, se trase mai la lumina si, încruntand
din sprancene, mazgali randurile ce urmeaza, opintindu-se la fiecare litera, îndesand
limba între dinti sau îndoindu-si-o, dupa cum literele coborau sau suiau:

” Huck Finn si cu Tom Sawyer jura sa taca chitic la chestia asta si sa pice
Morti pe loc dac-or sufla ceva si oasele sa le sa le Putrezeasca.”

Iscusinta cu care scria Tom si stilul lui ales îl dadura gata pe Huck. Numaidecat
scoase de sub gulerul hainei un ac cu gamalie, si tocmai se pregatea sa se întepe în deget
cand Tom îl opri:

– Stai! Nu cu asta. Acu cu gamalie-i de arama. Sa nu fie coclit.

– Si ce daca-i coclit ?

– E otrava, ma. Înghite tu cocleala de arama si-o sa vezi ce patesti.

Tom desfasura ata de pe acul de cusut pe care-l purta întotdeauna la el si se
întepara pe rand, în buricul degetului mare storcand din el cate o picatura de sange.
Încetul cu încetul, tot storcandu-si cu putere degetul, Tom izbuti sa-si semneze initialele
folosind drept condei degetul mic. Apoi îi arata lui Huckleberry cum sa traga un H si un
F. Acum juramîntul era pecetluit. Nu le mai ramanea decat sa îngroape scandurica langa
zid, cu un ceremonial sinistru cu tot felul de descantece, dupa care însemna ca-si
pusesera lacat gurii si lepadasera cheia.

În clipa aceea, printr-o gaura din celalalt capat al sandramalei se furisa o faptura;
dar nici unul dintre baieti nu baga de seama.

– Tom-sopti-Huckleberry-oare asta ne fereste pe vecie sa nu trancanim? Bagi
mana-n foc?

– Fireste! Orice s-o-ntampla, noi trebuie sa tacem chitic. N-am vazut, n-am
auzit nimic. C-altminteri e vai de noi, am pica pe loc morti… ce, parca tu nu stii?

– Ba stiu…

Mai susotira asa catava vreme.

Deodata, de afara, ca de la o departare de zece pasi, se auzi urletul lung si jalnic
al unui dulau. Baietii se agatara unul de altul, înnebuniti de spaima.

– Pentru care din noi o fi urland? gafai în soapta Huckleberry, cu sufletul la gura.

– Nu stiu. Uita-te prin crapatura. Hai, vezi repede!

– Nu! Uita-te tu, Tom!

– Nu pot, zau ca nu pot, Huck!

– Haide, Tom, te rog! I-auzi… iar!

– O, Doamne, Dumnezeule, îti multumesc! rasufla usurat Tom. Acum stiu ce e…
Asta e dulaul lui Harbison.

– A, ce bine! Îti spui drept, Tom, ca mie mi se taiase picioarele de frica; puteam
sa fac prinsoare ca-i caine bagabont.

Cainele mai urla o data.

Baietii se bagara unul într-altul, cu inima cat un purice.

– Aoleo! Nu-i dulau lu Harbison- sopti Huckleberry. Ia uita-te, Tom!

Temurand din tot trupul, Tom îi împlini voia si se uita prin crapatura. Abia i se
mai auzea soapta cand spuse:

– Iiii, Huck, adevarat ca-i caine bagabont.

– Ia te uita repede, Tom, repede, pentru care din noi urla?

– Huck, eu cred ca pentru amandoi, ca stam alaturi.

– Aoleo, Tom, ne-am dus pe copca. Io unu, la sigur ca ma duc în iad, prea mi-
am facut de cap.

– M-a luat dracu! Asa-mi trebuie, daca trag chiulul de la scoala si fac tot ce mi
se spune ca n-am voie. Puteam sa fiu si eu baiat de treaba, ca Sid, daca ma cazneam, da
ti-ai gasit, nici macar sa-ncerc n-am vrut. Da acu, daca scap, ma jur c-o sa stiu
totdeauna lectia ca pe apa la scoala de duminica!

Si Tom începu sa bazaie.

– Tu si rau! Îi tinu isonul Huckleberry, începand si el sa bazaie. Afurisit sa fiu
daca nu esti tu…sfant, pe langa pacatosu de mine. Ehei, sa fiu io macar pe juma cat
tine!

Înabusindu-si cu greu un sughit, Tom sopti:

– Ia te uita, Huck, ia te uita! Sta cu spatele la noi!

Huck arunca si el o privire prin crapatura si încredintandu-se ca dulaul statea cu
spatele la ei, inima i se umplu de bucurie.

– Da, zau, sta cu spatele la noi! Asa sta si-nainte!

– Da, asa sta. Si prostu de mine n-am bagat de seama. Pai, atunci e bine. Ei, da
pentru cine o fi urland?

Urletele încetara. Tom ciuli urechile,

– St! Dar asta ce-o mai fi?

– Parca… parc-ar grohai niste porci. Ba nu, sforaie careva, Tom.

– Sa stii c-asa e! Da unde-o fi oare, Huck?

– Io crez ca-i colo, în capu alalalt. Asa mi se pare. Babacu doarme din cand în
cand printre porci, da el cand sforaie, sa te tii! Urneste, si casa din loc. Si-apoi, io zic
ca n-o sa se mai întoarca niciodata pan targu nostru.

Spiritul de aventura se trezi din nou în baieti.

– Hucky, ai curaj sa vii dupa mine, daca merg io nainte?

– Tom, parca n-as avea chef. Daca e Joe Indianu?…

Tom se înfricosa. Dar, curand, ispita se trezi iar în ei si mai puternica. Se
hotarara sa riste, dupa ce mai întai se întelesera s-o ia numaidecat la sanatoasa, daca
sforaitul ar fi încetat. Pornira în varful picioarelor catre celalalt capat al magaziei, unul
în urma celuilalt. Cand ajunsera la cinci pasi de cel ce sforaia. Tom calca pe un bat,
care se franse, trosnind. Omul gemu, se zvarcoli putin si fata îi nimeri în bataia lunii.
Era Muff Potter. Baieti înghetara de spaima cand îl vazura miscand prin somn. Dar,
încetul cu încetul, le veni inima la loc. Iesira tiptil de sub streasina darapanata, apoi se
oprira la o mica departare sa-si ia ramas bun. Urletul prelung si sinistru de adineaori se
înalta în noapte. Întorcand capetele, vazura faptura ciudata a cainelui la cativa pasi de
culcusul lui Potter. Sta cu fata la cel ce dormea si cu botul înaltat spre cer.

– Aoleo, la el urla! exclamara amandoi într-o suflare.

– Auzi, Tom, lumea zice ca un caine bagadont a urlat odata langa casa lu Johny
Miller, pe la miezu noptii, sut vreo doua saptamani d-atunci, s-o cucuvaie i-a intrat pe
usa, s-a lasat pe parmalacu scarii s-a cantat, tot în noaptea aia si pan acu n-a dat nimeni
din casa ortul popii.

– Ei, o fi. Si ce daca! Da Gracy Miller n-a cazut peste cuptor chiar în sambata
ailalta? Si n-ai vazut ce-a patit. A luat foc.

– Da, asta asa e, da vezi ca n-a dat ortu popii. Si unde mai pui ca fata pe zi ce
trece e mai bine.

– Asteapta tu, si-ai sa vezi! Nici o nadejde sa scape!

O ia Aghiuta, cum o sa-l ia si pe Muff Potter. Asculta tu ce spun negrii, ca ei se
pricep la de-alde astea.

S-au despartit apoi îngandurati.

Cand Tom se furisa de-a busilea pe fereastra odaii sale, noaptea era pe sfarsite.
Se dezbraca cu mare bagare de seama si adormi, multumit ca nu stia nimeni de fuga lui
nocturna. Nu banuia ca Sid, care sforaia încetisor, sta treaz de mai bine de o ora.

Cand se destepta Tom, Sid se si îmbracase si plecase. Dupa lumina, parea a fi
tarziu. Tom sari în sus, speriat. Oare de ce nu-l strigasera, de ce nu-l sacaisera ca de
obicei, sa se scoale? Gandul asta îl muncea si-l facu sa cada la baniala. În cinci minute
era gata îmbracat si cobora scarile. Pica de somn si-l durea tot trupul, de parc-ar fi fost
batut. Cei ai casei mai erau înca adunati în jurul mesei, dar sfarsisera gustarea de
dimineata. Nici un glas nu se ridica sa-l dojeneasca, dar cu totii îi ocoleau privirea.
Domnea o tacere, o gravitate, care-l îngheta pe vinovat. Tom lua loc la masa si se
cazni sa para voios, dat truda era zadarnica; nu izbutea sa trezeasca nici un zambet, nici
o reactie din partea celorlalti. În cele din urma tacu si inima i se cufunda într-o adanca
deznadejde.

Dupa gustarea de dimineata, matusa-sa îl lua deoparte si baiatul parca se mai
înviora, gandindu-se la bataia care-l astepta. Dar ea nu-l batu; planse si-l întreba cum
de-l lasa inima sa mahneasca într-atat o biata batrana. La urma, îi spuse ca n-are decat sa
mearga înainte pe calea pierzaniei, pe care o apucase si s-o bage în mormant, de griji si
de inima rea, fiindca acuma stie ca degeaba se mai straduieste sa faca din el baiat de
treaba. Toate astea Tom le gasea mai usturatoare decat o suta de batai si inima îi era
acum mai îndurerata decat trupul.

A plans, s-a rugat sa-l ierte, a fagaduit iarasi si iarasi ca se va îndrepta si apoi a
fost lasat sa plece, simtind ca nu dobandise nici iertare deplina, nici prea mare încredere.

Pleca atat de mahnit, încat în inima lui n-avu timp sa încolteasca nici cel mai
mic gand de razbunare împotriva lui Sid, a carui retragere grabita pe portita din dos era
inutila. O porni spre scoala, îngandurat si trist. Chelfaneala ce-o lua, împreuna cu Joe
Harper, pentru chiulul din ajun, o îndura ca unul care, coplesit de griji cu mult mai
apasatoare, e indiferent fata de nimicuri. Se îndrepta apoi spre locul sau, îsi propti
coatele pe pupitru si obrajii în maini, cu privirea pironita în perete, privire ajunsa la
limita îndurarii. Deodata simti sub cot ceva tare. Vreme îndelungata ramase nemiscat,
apoi agale, mahnit, îsi schimba pozitia si oftand, ridica obiectul. Era înfasurat într-o
hartie. O despaturi. Urma un oftat lung, nesfarsit, formidabil. Tom simtea ca i se frange
inima, ca-i fuge pamantul de sub picioare. Era bumbul lui de alama

Asta le punea varf la toate.

CAPITOLUL XI

Cam pe la amiaza, întreg oraselul fu zgaltait ca de un curent electric de
înspaimantatoarea veste. Fara telegraf, despre care în zilele acelea nici nu se visa înca,
vestea zbura din gura în gura, de la grup la grup, din casa în casa, cu o iuteala nu mult
mai mica decat a telegrafului. Fireste ca învatatorul îi lasa liberi pe scolari în dupa-
amiaza aceea; tot targul l-ar fi socotit drept un om ciudat, de n-ar fi facut-o.

Langa cel ucis fusese gasit un cutit plin de sange închegat. Cineva îl
recunoscuse ca fiind al lui Muff Potter, asa zicea lumea. Se mai spunea ca un cetatean

întarziat daduse peste Potter pe cand se spala la garla, în ceasul întai sau al doilea al
diminetii, Potter încercase sa se ascunda, apoi îsi luase iute talpasita. Toate astea dadeau
de banuit, dar mai ales spalatul, care, nu prea facea parte din obiceiurile lui Potter. Se
mai spunea ca oamenii cotrobaisera peste tot în oras ca sa-l gaseasca pe „ucigas”. (E
stiut ca lumea nu se prea codeste cand e vorba sa-si dea parerea asupra vreunei marturii
si sa condamne.) Totusi nu se putuse da de urma ucigasului. Palcuri de calareti plecasera
pe toate drumurile din preajma targului, iar seriful “spera” ca-l va aresta pe Potter
înainte de lasarea întunericului.

Tot targul îmbulzea spre cimitir. Tom, uitandu-si mahnirea, se alatura
convoiului. Ar fi preferat de o mie de ori sa mearga aiurea, dar o vraja puternica, de
neînteles, îl tragea cu tot dinadinsul într-acolo. Cand ajunse în sfarsit în acel loc
inspaimantator, îsi strecura trupul firav prin multime pana dadu cu ochii de lugubra
priveliste. I se parea un veac de cand fusese acolo. Cineva îl ciupi de brat. Cand se
întoarse, întalni privirea lui Huckleberry. Apoi, repede se uitara amandoi în alta parte,
întrebandu-se daca nu bagase cineva de seama schimbul lor de priviri. Dar toata lumea
vorbea cu însufletire si se înghesuia sa vada sinistrul spectacol.

„ Bietul baiat!” „Sarmanul de el, sa moara asa tanar!” “Sa fie pedepsiti cum se
cuvine profanatorii de morminte!””Daca-l prinde pe Muff Potter, sa-i puna streangul de
gat!” Cam acestea erau vorbele care umblau prin multime. Iar preotul spuse: „Aceasta a
fost o judecata; iata mana Celui de sus!”

Deodata, pe Tom îl trecu un fior din crestet pana în talpi; daduse cu ochii de fata
calma a lui Joe Indianul. În aceeasi clipa, multimea începu sa freamate si sa se
îmbulzeasca.

Se ridicara glasuri care strigau:

– El e! El e! Uite-l vine singur!
– Cine? Cine vine? Strigara zeci de glasuri deodata.
– Muff Potter.
– Ia uitati-va, s-a oprit!

– Priviti, o ia înapoi! Nu-l lasati sa fuga!

Cativa oameni, cocotati în copacii de langa Tom, spuneau ca Potter nu voise sa
fuga, ci ca ramasese pironit locului cu o mutra sovaitoare si rapacita.

– Auzi nerusinare! exclama un spectator. A avut chef sa vina sa-si priveasca
isprava pe-ndelete, nu se astepta sa gaseasca lume aici.

Prin multimea care se dete în laturi, trecu acum seriful, tragandu-l pe Potter de
brat, cu un aer triumfator. Fata bietului om avea o expresie ratacita; ochii tradau spaima
care îi gatuia. Cand ajunsese în fata celui ucis, începu sa tremure ca varga, îsi acoperi
fata cu mainile si izbucni în plans.

– Nu-s vinovat, oameni buni-striga printre hohote de plans-pe cinstea mea ca nu-s
vinovat!
– Cine te-a învinovatit? striga un glas.
– Lovitura mersese la tinta. Potter înalta capul si privi în jur cu o deznadejde
cumplita în ochi. Vazandu-l pe Joe Indianul, striga:
– Ah, Joe, Joe, îmi fagaduisesi ca n-o sa…
– Cutitul asta e al dumitale, sau nu? întreba brusc seriful, varandu-i cutitul sub nas.

Potter se clatina pe picioare si s-ar fi pravalit daca cei din jur nu-l prindeau,
asezandu-l pe iarba. Apoi zise:

– Parca-mi spunea ceva, ca de nu ma-ntorc…

Se înfiora, apoi cu mana-i neputincioasa facu o miscare de renuntare.

– Spune-le, Joe, acu poti sa le spui… e totuna.

Huckleberry si Tom ascultara muti, cu ochii holbati, cum ticalosul cu inima de
piatra însira netulburat marturia-i mincinoasa. Clipa de clipa se asteptau caDumnezeu sa
sloboada fulgere din cer senin asupra capului acelui pacatos. Se întrebau cu mirare pana
cand avea sa mai întarzie pedeapsa înfricosatoare. Iar cand termina si îl vazura stand în
fata lor întreg si teafar, se stinse si pieri sovaitoarea lor pornire de a-si calca juramantul,
pentru a salva viata bietului om tradat si napastuit. Caci era limpede ca nelegiuitul se
vanduse satanei si cum puteau ei cuteza sa înfrunte asemenea putere? Ar fi însemnat sa
abata asupra capetelor lor cele mai mari nenorociri…

– De ce n-ai fugit? Ce te-a facut sa te întorci aici? întreaba cineva.

– Nu stiu ce m-a împins, nu stiu. A trebuit cu tot dinadinsul sa vin—gemu Potter.
Am vrut sa, da numa-ncoace ma duceau picioare. Si iarasi izbucni în plans.

Joe Indianul îsi repeta declaratia, la fel de linistit, cateva minute mai tarziu, iar
baietii, vazand ca fulgerele divine tot mai întarzie, se întarira în credinta lor ca Joe se
vanduse diavolului. Devenise acum pentru ei cel mai interesant subiect de groaza
întalnit vreodata. Erau ca vrajiti, nu-si mai puteau lua ochii de la el.

Fiecare din ei hotarî în sinea lui sa-l pandeasca odata noaptea, cu nadejdea ca va
da astfel ochii cu fiorosul lui stapan.

Joe Indianul ajuta la ridicarea cadavrului si la asezarea lui într-un camion. Prin
multimea înfiorata se sopti cum ca rana sangerase putin cu acest prilej. Baietii prinsera
nadejdea ca aceasta împrejurare fericita ar putea îndrepta banuiala pe calea cea buna.
Dezamagirea urma însa curand; cativa targoveti spusera: „Fireste, Muff Potter l-a lovit
de la trei pasi”.

Timp de o saptamana, cumplita taina si constiinta lui încarcata tulburara somnul
lui Tom. Odata, în timpul gustarii de dimineata Sid spuse:

– Mai Tom, atata te framanti si vorbesti prin somn, ca nu ma lasi sa dorm toata
noaptea.

Tom se îngalbeni si lasa ochii în jos.

– Asta-i semn rau-spuse cu gravitate matusa Polly. Ce ai pe suflet Tom?

– Nimic. Eu nu stiu de nimic… Dar mana baiatului tremura atat de tare, încat
varsa cana cu cafea.

– Si vorbesti niste nazbatii!…urma Sid. Azi noapte ziceai: „E sange, nu vedeti
ca-i sange ?” O tineai asa întruna. Si apoi ai zis: „Nu ma mai chinuiti, o sa spun tot ce
stiu.” Ce sa spui? Ce stii?

Lui Tom i se facuse negru înaintea ochilor. Nici nu îndraznea sa se gandeasca
ce se putea întampla acum. Dar, din fericire, îngrijorarea pieri de pe chipul matusii
Polly. Fara sa-si dea seama, ea îi veni în ajutor lui Tom, zicand:

– Ia mai taci si tu! Vezi bine ca viseaza nenorocita aia de crima! Si eu o visez
aproape în fiecare noapte. Cateodata ma pomenesc visand ca-s eu ucigasul!

Mary spuse ca si ea se speriase într-atata, încat visa adesea urat. Sid se dadu
batut si Tom o sterse cat putu mai repede. Dupa asta, o saptamana se vaita de dureri de
masele si se culca în fiecare seara cu falcile legate. Habar n-avea ca Sid sta la panda
noapte de noapte, ca adesea îi tragea binisor la o parte legatura, si apoi rezemat în cot,
asculta o buna bucata de vreme, dupa care tragea iarasi legatura la loc. Cu timpul, Tom
îsi mai veni în fire. Se plictisise de durerea de masele si renunta la ea. Chiar daca Sid
izbutea sa priceapa cate ceva din mormaielile lui Tom, pastra pentru sine descoperirile.
Pe Tom îl scotea din fire ca baietii, la scoala, nu se mai saturau sa se joace de-a ancheta,
folosind starvuri de pisici drept victime. Tom era astfel silit sa-si aminteasca mereu

de spaima ce-l apasa. Sid baga de seama ca Tom nu facea niciodata pe judecatorul de
instructie la aceste anchete, cu toate ca de obicei el era capul tuturor jocurilor noi. Mai
baga de seama ca Tom nu facea nici macar pe martorul-ciudat lucru-si ca vadea o mare
scarba pentru acel joc de-a ancheta; de cate ori putea, îl ocolea. Sid se minuna, dar nu
spunea nimic. Peste putin trecu si moda anchetelor; astfel scapa si Tom de chinul ce i-l
pricinuiau.

În aceasta vreme de grea cumpana, nu era zi în care Tom, pandind prilejul, sa nu
se apropie de ferestruica zabrelita a închisorii si sa nu-i strecoare „ucigasului”
bunatatile marunte de care putea face rost. Închisoarea era o sandrama mica, din
caramida, asezata într-o mlastina, în marginea targului. N-avea paznici, prea arareori era
ocupata. Darurile acelea contribuiau în mare masura sa-i usureze lui Tom cugetul.

Tare ar fi dorit localnicii sa-l unga cu pacura pe Joe Indianul si sa-l poarte prin
targ calare pe o prajina ca pe-un jefuitor de morminte! Joe era însa pentru tot targul un
personaj atat de înfricosator, încat nu se gasea nimeni care sa îndrazneasca a lua
conducerea acestei trebi, si în cele din urma oamenii se lasara pagubasi. La anchetarea
cazului, el avusese grija sa-si înceapa amandoua declaratiile cu momentul încaierarii,
fara a pomeni de jefuirea mormantului, care avusese loc mai înainte. Asa încat oamenii
se gandira ca e mai cuminte sa renunte deocamdata la darea lui în judecata.

CAPITOLUL XII

Una din pricinile pentru care gandul lui Tom se mai abatuse de la taina ce-l
rodea era o preocupare noua si plina de gravitate. Becky Thatcher nu mai venea la
scoala. Tom se luptase cateva zile cu mandria lui, încercand sa nu se sinchiseasca, s-o
uite pe Becky, dar nu izbutea. Se trezea dand tarcoale pe întuneric casei tatalui ei, cu
inima plina de jale. Becky era bolnava. Daca murea! Gandul asta îl umplea de
desperare. Nu-l mai interesa razboiul si nici macar pirateria. Farmecul vietii pierise totul
era searbad, cenusiu. Lasa deoparte cercul si bastonul de crichet, joaca nu-i mai facea
nici o placere. Matusa-sa baga de seama si se îngrijora. Începu sa încerce tot felul de
fleacuri ca sa-l învioreze. Ea facea parte din acei oameni care se dau în vant dupa
doctorii brevetate si dupa orice metode puse în practica de curand. O viata întreaga
facuse experiente în acest domeniu. Cum se ivea o doctorie sau o metoda noua, ardea de
nerabdare s-o încerce, nu pe pielea ei, caci ea una nu era niciodata bolnava, ci pe a cui
se nimerea sa-i fie la îndemana. Citea regulat toate revistele de „sanatate” si toate
înselatoriile „frenolice”7 care apareau. Nestiinta lor solemna îi pria ca pestelui apa.
Credea ca-n evanghelie în toate prostiile de care erau pline acele brosuri, despre aerisire,
despre cum sa te culci si cum sa te scoli, ce sa mananci si ce sa bei, cata miscare sa faci,
ce dispozitie sufleteasca sa-ti impui si ce îmbracaminte sa porti. Nu baga niciodata de
seama ca revistele ei de igiena din luna în curs rasturnau tot ce recomandasera cu o luna
înainte. Era naiva si încrezatoare, si cadea astfel lesne în capcana oricarei reclame.
Aduna laolalta tot arsenalul revistelor si doctoriilor ei înselatoare si, astfel înarmata,
oficia ca o vrajitoare, aducand iadul pe urmele ei, dar neîndoindu-se o clipa ca e un
înger alinator, care daruieste aproapelui suferind balsamul tamaduirii.

7 Frenologic-adjectiv, de la frenologie, stiinta idealista, falsa, conform careia calitatile psihice
si intelectuale ale omului pot fi recunoscute dupa conformatia craniului.

Acum era la moda hidroterapia. Starea jalnica în care se afla Tom fu pentru
matusa-sa Polly un prilej cazut din cer sa experimenteze noua metoda. În fiecare
dimineata îl silea pe baiat saiasa din asternut de cum mijea de ziua si, punandu-l sa stea
în picioare în sopron, îl îneca într-un potop de apa rece. Dupa asta, îl frictiona cu un
stergar aspru ca o razatoare, pana îl aducea iar în simtiri; apoi îl înfasura într-un cearceaf
ud si-l lasa împachetat între paturi, „sa naduseasca si sufletul din el” si „sa-i iasa prin
piele toata rautatea din inima”, cum spunea Tom.

Cu toate acestea, baiatul era zi de zi mai tacut, mai palid si mai abatut. Matusa
adauga tratamentului bai fierbinti, bai de sezut, dusuri si bai de cada. Tom ramanea
mohorat ca un dric. Atunci matusa începu sa combine hidroterapia cu o dieta severa de
fulgi de ovaz si cu foi de mustar. Calcula puterea de absorbtie a baiatului ca pe a unui
hardau si zilnic îl umplea pana la refuz cu leacuri atotvindecatoare.

De la un timp pe Tom îl lasau nepasator „tratamentele acestea, fapt ce o
îndurera nespus pe biata batrana. Ea îsi spunea ca nepasarea lui Tom trebuia înfranta cu
orice pret. Atunci auzi pentru prima oara de medicamentul numit “Moartea durerilor”.
Comanda numaidecat o proba. Gusta doctoria si inima i se umplu de multumire. Era foc
si vapaie sub înfatisare de lichid. Renunta la hidroterapie si la toate celelalte remedii si-
si puse toata nadejdea în „Moartea durerilor”. Îi dete lui Tom o lingurita din leacul
miraculos, apoi, înfrigurata, astepta rezultatul urarea i se risipi într-o clipa si
sufletul ei tulburat îsi regasi linistea, caci „apatia” lui Tom se spulberase. Pe jaratic sa-l
fi pus matusa si tot nu l-ar fi trezit mai bine.

Tom întelesese ca era timpul sa-si vina în fire: felul asta de viata o fi fost el
destul de romantic pentru starea lui amarata, dar simtea ca nu mai merge; trebuie sa
termine cu viata asta searbada, plina de necazuri. Fel de fel de planuri îi treceau prin
minte, cum sa faca sa scape. În cele din urma, îi dadu în gand sa se prefaca ahtiat dupa „
Moartea durerilor“. Cerea atat de des doctoria, încat începuse sa o plictiseasca pe
matusa. Pana cand, obosita, matusa Polly îi spuse sa si-o ia singur si sa n-o mai bata la
cap. Sa fi fost vorba de Sid, nici o banuiala n-ar fi umbrit bucuria batranei, dar fiindca
era Tom la mijloc, matusa începu sa supravegheze pe furis sticla. Care nu-i fu mirarea
cand vazu ca într-adevar continutul scadea. Cum sa-i treaca prin gand ca Tom îngrijea
sanatatea unei crapaturi din dusumeaua salonului?

Într-o zi, Tom tocmai dadea crapaturii portia de doctorie, cand se apropie de el
motanul cel galben al matusii, torcand, privind cu jind lingurita si rugandu-se sa-i dea si
lui sa guste.

Tom îl preveni:

– Ma Petrer sa n-o iei, daca n-ai neaparata nevoie.

Dar Peter îi dadu a întelege ca avea neaparata nevoie.

– Eu zic sa te gandesti bine.

La care motanul raspunse ca se gandise bine.

– Ei, daca vrei cu tot dinadinsul, ce sa-ti fac, sa-ti dau, ca sa nu zici ca-s zgarcit,
da daca nu ti-o place, sa n-ai nici o pretentie: cum îti asterni, asa dormi.
Peter încuviinta cu un miorlait. Tom îi casca gura si-i varsa pe gat “Moartea
durerilor”. Peter sari în sus de doi metri, scoase un strigat salbatic de lupta, si se
napusti val vartej împrejurul camerei, pocnindu-se cu capul de mobile, rasturnand
glastrele cu flori si facand o harababura nemaipomenita. Dupa asta, se ridica pe labele
dinapoi si începu sa umble ca la parada cu capul într-o parte, strigand sus si tare
nepotolita-i bucurie. Apoi iar o zbughi, dand de cîteva ori ocol camerei, ravasind si
nimicind totul în cale. Matusa Polly intra tocmai la timp pentru a-l vedea executand

cateva salturi duble, scotand un chiot puternic de adio si zburand prin fereastra
deschisa, cu ramasitele glastrelor de flori dupa el. Matusica încremenise în prag ,
privind nedumerita pe deasupra ochelarilor. Tom se tavalea pe jos, prapadindu-se de ras.

– Tom, ce naiba are cotoiul asta?

– De unde sa stiu eu, matusico? îngaima Tom printre hohote de ras.

– Doamne sfinte! De cand sunt, n-am vazut una ca asta. Da ce-o fi avand?

– Habar n-am, tusa Polly, asa fac pisicile cand sunt vesele.

– Nu zau, asa fac?

Acum Tom deslusi în glasul matusii ceva care-l nelinistea.

– Da, tusica. Adica, asa mi se pare.

– Daa, asa ti se pare?

– Îhî…

Între timp matusa se aplecase iar Tom o pandea cu atentie plina de îngrijorare.
Cand ghici ce o preocupa era prea tarziu. De sub marginea cuverturii de pat se zarea
coada linguritei; care-l daduse de gol. Matusa Polly apuca lingurita si i-o baga sub nas.
Tom se facu mic si lasa ochii în jos. Matusa îl ridica, dupa cum îi era obiceiul, de-o
ureche, si-l ciocani zdravan în cap, cu degetarul.

– Bine, musiu, ce-ti veni sa te porti asa c-o biata lighioana, neputincioasa?

– Mi-era mila de el, ca n-are nici o matusa.

– N-are nici o matusa? Neghiobule! Ce vrei sa zici?

– Pai, daca avea si el o matusa, avea ea grija sa-l doctoriceasca. Îi ardea ea
matele cu „Moartea durerilor”. Nu-i era mai mila de lighioana ca de-o fiinta
omeneasca.

Pe matusa Polly o cuprinse fara de veste cainta. Deodata lucrurile îi aparura
într-o lumina noua; ce era cruzime fata de un motan s-ar fi putut sa fie cruzime fata de
un baietel. Punand mana pe crestetul lui Tom, spuse bland:

– Tom, eu nu ti-am vrut decat binele! Zau ca ti-a facut bine doctoria, Tom.

Tom înalta privirea spre ea, cu o seriozitate prefacuta, prin care razbea licarirea
unui zambet.

– Stiu ca mi-ai vrut binele, matusica. Si eu i-am vrut binele lui Peter. Si zau ca
si lui i-a facut bine doctoria. Nu l-am vazut niciodata asa vioi…

– Hai, piei din ochii mei, pana nu ma scoti iar din sarite. Încearca sa fii si tu o
data baiat de treaba… Si doctoria nu e nevoie s-o mai iei.

Tom sosi la scoala cu mult înainte de începerea lectiilor. Se observase ca acest
lucru ciudat se petrecea zilnic de la o vreme. Iar acum, dupa obiceiul ce-l prinsese de
curand, statea în curtea scolii, pe langa poarta, în loc sa ia parte la jocurile celorlalti.
Spunea ca e bolnav; asa si arata. Se facea ca se uita asa, într-o doara; adevarul era ca
supraveghea foarte atent drumul care urca spre scoala. Curand îl zari pe Jeff Thatcher.
Tom se lumina la fata; îl privi o clipa lung, încordat, apoi întoarse capul, plin de
mahnire. Cand Jeff Thatcher ajunse în dreptul lui, Tom intra în vorba cu el, cautand cu
dibacie sa aduca vorba despre Becky, dar afurisitul de Jeff nici nu baga de seama. Si în
tot acest timp, Tom nu-si lua ochii de la drum. De cate ori se ivea vreo rochita fluturand
în mers, inima începea sa-i bata cu putere si ce ciuda pe el cand îsi dadea seama ca se
înselase, ca nu era Becky! În cele din urma, cum nu se mai zarea nici o rochita, Tom
pierdu orice nadejde si se prabusi într-o neagra mahnire. Intra în casa goala si se aseza
la locul lui, pregatit sufleteste sa sufere o vesnicie. Dar tocmai în clipa aceea se mai ivi
în poarta o rochita si Tom sari ca ars. În clipa urmatoare era în curte, chiuind ca un
salbatic, razand, urmarindu-i pe ceilalti baieti, sarind gardul cu o îndrazneala

nemaipomenita, mai-mai sa-si franga oasele, facand tumbe, sprijinindu-se cand în maini
cand în cap, pe scurt, executand toate acele acte de vitejie ce-i dadeau prin gand si
tragand mereu cu coada ochiului la Becky Thatcher, sa vada daca ea baga de seama. Dar
Becky parea ca nu observa nimic; nici nu se uita la el. Oare era cu putinta nici sa nu-l fi
vazut macar? Atunci Tom îsi muta arena de demonstratie în imediata ei vecinatate. Se
repezi cu chiote fioroase de lupta, îi smulse unui baiat sapca din cap, i-o arunca pe
acoperisul scolii, navali ca un vartej într-un grup de baieti, împrastiindu-i în tote partile
si la urma cazu lat chiar sub nasul lui Becky, cat p-aci s-o tranteasca. Ea se întoarse cu
nasul în vant. O auzi spunand:

– Hm! Destepti ce se mai cred unii! Fac pe grozavii, doar-doar le-o da cineva
atentie!

Tom se înrosi ca para focului. Se ridica anevoie de pe jos si se departa hoteste,
plouat si cu inima zdrobita.

CAPITOLUL XIII

Acum Tom se hotarase definitiv. Era abatut si deznadajduit din cale afara. Îsi spunea
ca e un baiat parasit si fara de prieteni, ca nimeni nu-l iubea. S-or cai poate, cand or auzi
la ce-l împinsesera. El unul încercase sa fie baiat de treaba, sa mearga pe calea cea buna,
dar cei din jur mereu i se pusesera de-a curmezisul. Bine! Daca voiau cu tot dinadinsul
sa scape de el, fie si-asa!… Tot pe el or sa-l scoata vinovat de urmari si n-aveau decat.
Nici nu se putea altminteri. El, sarmanul, singur pe lume, ce drept avea sa se planga?
Da, da, pana la urma îl silisera sa faca pasul asta si al lor va fi vina daca de aci înainte
va duce o viata plina de nelegiuri. Alta cale nu-i ramanea. Tot vorbindu-si asa,
coborase mult la vale pe Drumul Poienii si auzea slab, din departare sunetul clopotelului
care vestea scolarilor începerea lectiilor. Îl podidira lacrimile la gandul ca în veci n-avea
sa mai auda acest sunet prietenos, atat de binecunoscut urechii sale. Era cumplit, dar n-
avea încotro. De vreme ce-l alungau în lumea rece si haina, el nu putea decat sa se
supuna, dar îi ierta pe toti. Aci, sughiturile de plans se întetira.

Tocmai atunci îi iesi în cale bunului sau amic, Joe Harper, cel mai apropiat
tovaras de scoala si baiatul de care îl lega prin juramantul o prietenie vesnic. Joe avea
cautatura aspra si se vedea cat de colo ca sinea lui urzea un plan mare si sumbru. De
buna seama se întalnisera aici doua inimi într-un gand. Stergandu-si ochii cu maneca,
Tom începu sa îngaime, bocind, ca el se hotarase sa scape de asuprirea si lipsa de
întelegere de acasa, sa-si ia lumea în cap si sa nu se mai întoarca în vecii vecilor,
exprimandu-si în cele din urma nadejdea ca Joe nu-l va da uitarii.

Dar numaidecat îsi dadu seama ca si Joe aveau de gand sa-l roage acelasi lucru:
ca de aceea pornise pe urmele lui. Îl batuse maica-sa pentru ca mancase, cica, niste
smantana din care el nici nu gustase; habar n-avea de smantana aia. De buna seama ca
maica-sa se saturase de el si-acum voia sa-l sileasca sa plece-n lume. Daca asa îi era
voia, ce putea face el, decat sa se supuna? ! Spera ca ea va fi fericita si ca nu se va cai
niciodata de a-si fi alungat sarmanul baiat în lumea haina, sa patimeasca si sa moara
printre straini.

Cum umblau asa, împreuna, amarati, cei doi baieti reînnoira legamantul sa se
ajute întotdeauna si frati sa-si fie nedespartiti pana ce moartea avea sa le închida ochii,
izbavindu-i de toate. Dupa asta începura sa ticluiasca la planuri. Joe înclina sa se faca
sihastru, sa-si tina zilele cu paine uscata, departe, în vreo pestera, si sa moara candva de

frig, mizerie si inima rea. Dupa ce-l asculta însa pe Tom, recunoscu ca sunt într-adevar
cateva avantaje serioase în viata de talhar si consimti sa se faca pirat.

Vreo cinci kilometri mai la vale de St. Petersburg, într-un loc unde fluviul
Mississippi n-avea nici doi kilometri latime, se afla o insula lunga si îngusta,
împadurita, în capul careia era un banc de nisip, cu apa mica. Insula aceasta era un loc
de întalnire foarte potrivit. Era nelocuita si asezata departe, catre malul celalalt, în drep-
tul unei paduri dese, aproape pustii. Asadar, insula Jackson fu aleasa ca salas. Pe cine
anume aveau sa jefuiasca nu s-au gandit o clipa. S-au dus sa-l caute pe Huckleberry
Finn, care li s-a alaturat fara zabava, caci lui orice cariera îi era totuna; n-avea nici o
predilectie. Apoi se despartira, cu gandul sa se reîntalneasca într-un loc singuratic pe
malul apei, la vreo trei kilometri mai sus de targ, la ceasul preferat, care era miezul
noptii. Stiau acolo o pluta mica din busteni pe care aveau de gand s-o captureze. Urma
s-aduca fiecare undite si carlige si orice provizii ce le puteau fura cat mai pe ascuns si
misterios, cum se cuvine unor nelegiuiti. Nici nu se sfarsise dupa-amiaza, si toti trei
avusesera placerea sa raspandeasca stirea ca; în curand, „o s-auda targul ceva!” Cei
carora li se daduse a întelege pe departe ca se va întampla ceva nemaipomenit, fusesera
preveniti sa nu suifle o vorba si s-astepte.

Pe la miezul noptii, Tom sosi cu o bucata de sunca fiarta si cu alte cateva
maruntisuri, si se opri într-un desis de lastari, la marginea unei rape care domina locul
de întalnire. Cerul era înstelat si peste tot domnea o tacere adanca. Fluviul, ca un sarpe
urias, dormea linistit. Tom ciuli urechea catava vreme, dar nici un sunet nu tulbura
tacerea. Atunci fluiera încet si limpede. De sub rapa veni raspuns. Tom mai fluiera de
doua ori; i se raspunse în acelasi fel. Apoi un glas rosti cu fereala:

– Cine-i acolo ?

– Tom Sawyer, Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase. Voi cine sunteti?

– Huck Finn, Mana însangerata si Joe Harper, Spaima Marilor.

Tom spicuise aceste nume din cartile lui preferate.

– Bine. Parola!

Si atunci, în tacerea neagra a noptii, acelasi cuvant fioros se înalta din doua
guri deodata, în soapta aspra:

– „Sange!”

Apoi Tom zvarli sunca peste marginea rapei si se lasa si el dupa ea, zgaraindu-
se putin în aceasta stradanie si sfasaindu-si straiele. De-a lungul malului se deschidea o
carare usoara, lina, pe sub rapa, dar era lipsita de greutatile si primejdiile atat de pretuite
de un pirat.

Spaima Marilor ausese o halca de slanina si se istovise carand-o pana aci. Finn,
Mana Însangerata, furase o tigaie si o multime de frunze de tutun, pe jumatate uscate si
mai adusese si cativa coceni de porumb, ca sa faca lulele. Dar nici unul din pirati nu
fuma, nici nu “mesteca” tutun, afara de el. Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase
era de parere ca nu se poate începe nimic pana nu aveau foc. Era un gand întelept,
chibriturile fiind pe atunci aproape necunoscute prin meleagurile acelea.

Deodata vazura un foc fumegand pe o pluta mare, cam la o suta de metri mai la
vale; se furisara pana acolo, sa fure un taciune aprins, prilej sa ia parte la o aventura
grozava. Din cand în cand se opreau brusc, sasaind cu degetul pe buze, înaintau prudent,
cu mainile pe manerele unor pumnale închipuite si porunceau în soapta înfricosatoare sa
i se „împlante taisul pana-n prasele” „vrajmasului”, daca clinteste cumva, caci „numai
mortii tac”. Stiau prea bine ca plutasii erau plecati cu totii în targ si stateau la taifas prin
dughene, sau la cate un paharel, dar asta nu era o scuza pentru a nu respecta regulile

pirateriei.

Apoi o luara numaidecat în larg. Tom la comanda, Huck la rama din urma si Joe
la cea dinainte. Tom sta în picioare în mijlocul plutei, încruntat, cu bratele încrucisate,
si dadea comenzile în soapta grava:

– Carmiti si aduceti-o în vant!

– S-a-nteles, capitane!

– Drept, dre-e-e-pt!

– E drept, capitane!

– Lasati sa mai mearga un cart!

– S-a facut, capitane!

Cum baietii îndreptau întruna pluta spre mijlocul apei, nimeni nu se îndoia ca
aceste comenzi erau date de forma si nu aveau pretentia sa însemne ceva.

– Ce panze avem întinse?

– Velele mari, gabierii si focurile, capitane!

– Ridicati randunicile! Întindeti-o, sus, neispravitilor! La catargul din prova!
Hai, iute, acum sa va vad!

– Da, da, capitane!

– Scoborati zburatorii! La scote si la brate! Acum, baieti!

– S-a-nteles, capitane!

– Carma sub vant, toata la babord! Atentiune, o îndreptati cand va veni la drum!
Babord, babord! Acum, baieti, sa va vad, cu putere! Dre-e-ept!

– E drept, capitane!

Pluta trecuse dincolo de mijlocul raului. Baietii îi pusesera capul drept în firul
apei si, încetand lopatatul, gustara un pic de ragaz. Apele erau scazute, astfel încat
curentul n-avea o iuteala mai mare de patru-cinci kilometri. În urmatoarele trei sferturi
de ora, rar se mai auzi cate o vorba. Iata ca pluta trecea acum prin fata targului
îndepartat. Doar sclipirile a doua-trei luminite îi aratau asezarea. Dincolo de întinderea
nelamurita si vasta a suvoiului împodobit cu nestematele stelelor, targul dormea
nestiutor de fapta senzationala care se petrecea la cativa kilometri de el. Razbunatorul
Negru sta linistit cu bratele încrucisate, „aruncand o ultima privire” spre locul fostelor
sale bucurii si recentelor sale suferinte si dorind ca „ea” sa-l poata vedea acum, pe
puntea unei nave ce plutea pe valurile marii dezlantuite, înfruntand primejdia si moartea
cu inima neînfricata si mergand spre pieire cu un zambet amar pe buze. Era un fleac
pentru imaginatia lui sa mute insula Jackson dincolo de orizontul targusorului, asa încat
îsi arunca „ultime priviri”. Aruncau cu totii priviri atat de lungi încat mai-mai sa-i abata
curentul din directia insulei. Si-au dat seama însa la timp de primejdie si au carmit,
reusind astfel s-o evite. Cam pe la ceasurile doua dimineata, pluta atinsese pamantul,
bancul de nisip ce se gasea la vreo doua sute de metri mai sus de capul insulei. Baietii
trecura în picioare prin apa mica a bancului, spre insula, si înapoi, pana sfarsira de carat
pe uscat toata încarcatura lor. Parte din echipamentul plutei consta dintr-o prelata
veche, pe care o întinsesera în chip de cort într-un colt al zavoiului, sa-si adaposteasca
proviziile, urmand ca ei sa doarma, pe vreme frumoasa, sub cerul liber, cum le sade bine
unor pirati.

La adapostul unui bustean mare, atatara un foc în adancul întunecos al padurii;
prajira apoi pentru cina niste slanina la tigaie si dadura gata jumatate din provizia de
turta de malai. Li se parea o petrecere strasnica sa se ospateze astfel, în deplina libertate,
în padurea virgina a unei insule neumblate, departe de hartuielile lumii, si se hotarara sa
nu se mai întoarca niciodata printre oamenii civilizati. Flacarile focului le luminau

fetele si aruncau reflexe rosietice pe trunchiurile copacilor care alcatuiau coloanele
templului lor din padure, pe frunzisul lucios si pe iedera ce unduia în ghirlande. Dupa ce
au dat gata cea din urma felie de slanina rumenita si au înghitit si ultima farama de turta
de malai, s-au tolanit pe iarba, cuprinsi de o adanca multumire. Ar fi putut gasi un loc
mai racoros, dar nu se îndurau sa se lipseasca de tabloul atat de romantic al focului de
tabara.

– Nu-i asa ca-i frumos? zise Joe.
– Pa cinste — raspunse Tom.

– Ce-ar zice baietii daca ne-ar vedea?

– Ce-ar zice? Ar da orice sa fie si ei aici, tu ce crezi, Hucky?

– Asa zic si io—fu de parere Huckleberry. În tot cazu, mie-mi place. Mai bine
ca asa nici ca se poate! Io, stiti, de obicei, nu prea mananc pe saturate, si unde mai pui
ca aci nu poate sa vie nimeni sa te-nhate si sa te ia la bataie.

– Asa viata zic si eu—spuse Tom. Mai întai ca nu esti silit sa te scoli cu
noaptea-n cap, sa te duci la scoala, sa te speli si toate astea, care de care mai
plicticoase si neroade. Vezi, Joe, ca un pirat n-are nici o treaba cand e pe uscat, pe cand
un pustnic trebuie sa se tot roage, si apoi n-are nici un fel de distractie, orice-ai

zice, asa, singur cuc.

– Da, ai dreptate, asta asa e—încuviinta Joe—da vezi ca nu prea ma gandisem eu
mult la treaba asta. Da acum, cand stiu cum e, îmi pare bine ca m-am facut pirat.

– Vezi tu—urma Tom—în zilele noastre lumea nu prea se mai da în vant dupa
pustnici, ca-n vremurile de demult, da piratu e totdeauna respectat. Si-apoi, un
pustnic, vrea, nu vrea, trebuie sa doarma pe locul al mai tare pe care-l gaseste, trebuie sa
poarte straie de sac, si sa-si puie cenusa-n cap, si sa stea afara în ploaie, si…

– Da de ce trebuie sa poarte straie de sac si sa-si puie cenusa-n cap? întreba
Huck.

– Habar n-am. Da asa trebuie. Asa fac pustnicii totdeauna. Daca te faci pustnic,
musai sa faci asa.

– Sa fiu al dracului dac-as face io asa-spuse Huck.

– Pai, da cum, ce-ai face?

– Habar n-am. Da atata stiu, ca n-as face de-alde astea.

– Ei, si tu, Huck! N-auzi ca-i musai? Cum ai face altminteri?

– Ei, uite-asa, n-as rabda. As fugi.

– Ai fugi! Bravo tie, halal pustnic! Te-ar arata lumea cu destiu.

Mana Însangerata nu raspunse, avand o îndeletnicire de mai mare folos.
Ispravise de scobit un cocean de porumb si îi potrivea o coada dintr-o tulpina de
buruiana. Îndesa tutun în scobitura, apasa înauntru un carbune aprins si slobozi pe nas
un nor de fum îmbalsamat. Era în al noulea cer. Ceilalti pirati îl invidiau pentru acest
narav ispititor si hotarara pe tacute sa-l deprinda si ei cat de curand. Dupa un rastimp,
Hucky vorbi:

– Da piratii cam ce fac?

Tom îi raspunse:

– A, piratii numa-ntr-o petrecere o duc, captureaza corabii si le dau foc, iau banii
si îngroapa în locuri groaznice, în insula lor, unde sunt stafii si alte de-alea de le pazesc,
omoara oamenii de pe vase, îi pun sa sara-n mare cu ochii legati.

– Si pe femei le duc pe insula-spuse Joe-pe femei nu le omoara.

– Nu încuviinta Tom- pe femei nu le omoara, sunt prea marinimosi ca sa faca
una ca asta. Si apoi femeile-s totdeauna frumoase.

– Si sa vezi ce mai straie poarta. Numa aur si argint si brelante—adauga Joe,
înfierbantandu-se.

– Cine? întreba Huck.

– Ei cine? Piratii!

Huck îsi cerceta pe rand zdrentele, cu luare-aminte si deznadejde.

-Mi se pare ca-n toalele mele nu prea am io mutra de pirat—rosti el, cu durere în
glas-da altele n-am!

Ceilalti baieti îi spusera însa ca îmbracamintea frumoasa are sa vina destul de
curand, dupa ce-si vor începe pirateria. Îi detera a întelege ca bietele sale zdrente erau
destul de bune pentru început, desi piratii bogati îsi începeau de obicei cariera cu o
garderoba potrivita.

Treptat, convorbirea se stinse si somnul prinse a se furisa printre genele micilor
fugari.

Mana însangerata lasa sa-i scape luleaua si cazu într-un somn adanc, cu inima
împacata si trupul trudit. Spaima Marilor si Razbunatorul Negru al Marilor Vijelioase
au adormit ceva mai greu. Si-au spus rugaciunile în gand si culcati, de vreme ce nu era
nimeni care sa-i sileasca sa îngenunche si sa se roage tare. De fapt, ar fi avut chef sa nu
le spuna deloc, dar se temeau sa mearga chiar atat de departe, ca nu cumva sa se abata
asupra-le un trasnet din cer senin. Apoi au lunecat pana la hotarul somnului si-au
zabovit acolo, caci între timp se înfiintase un oaspe nepoftit, care nu se lasa alungat. Era
constiinta. Mai întai au simtit o teama nelamurita ca facusera rau fugind, apoi si-au
amintit de carnea furata, si abia atunci a început chinul adevarat. Au încercat sa-l
înlature, amintind constiintei lor de cate si de cate ori nu sterpelisera zaharicale si mere,
dar constiinta nu se lasa înduplecata cu asemenea subrede argumente.

Pana la urma, vrand-nevrand, au ramas la parerea ca era furtisag nevinovat sa-ti
iei singur din camara dulciuri, însa hotie în toata regula sa iei slanina si sunca si alte
asemenea provizii; de altfel era si în Biblie o porunca ce oprea astfel de fapte. Asa încat
au luat în sufletul lor hotararea ca atata vreme cat se vor tine de meseria de pirat, sa n-o
mai spurce cu pacatul hotiei. Dupa asta, constiinta le-a îngaduit un ragaz si acesti pirati
plini de ciudate contraziceri s-au cufundat într-un somn adanc si linistit.

CAPITOLUL XIV

Cand se trezi a doua zi dimineata, Tom se întreba cu mirare unde se afla. Se
ridica în capul oaselor, se freca la ochi si privi împrejur; apoi întelese. Mijeau zorile,
racoroase si cenusii, iar linistea adanca a padurii îti dadea o senzatie învioratoare de
odihna si pace. Nici o frunza nu se clintea, nici un sunet nu tulbura meditatia maretei
naturi. Pe frunze si pe firele de iarba se însirau ca niste margele picaturile de roua. Un
strat alb de cenusa acoperea focul si firicele albastre de fum se înaltau împletindu-se în
vazduh. Joe si Huck mai dormeau înca.

Curand se auzi bataia unei ciocanitoare. Treptat, cenusiul racoros si tulbure al
diminetii se lumina si în aceeasi masura crestea si zvonul padurii. În fata baiatului, care
privea ganditor, se desfasura minunea naturii trezindu-se si pornind la treaba. Un
viermusor verde venea tarandu-se pe o frunza înrourata; îsi salta la rastimpuri în aer
doua treimi din trup, adulmecand iscoditor în juru-i, apoi o pornea iar la drum. „Fireste,
masoara ceva” gandi Tom. Cand viermele se apropie de el, ramase neclintit, ca o stana
de piatra. Acu-i sporeau, acu-i piereau nadejdile, dupa cum gangania continua sa se

îndrepte spre el, sau parea ca vrea sa-si schimbe directia. Iar cand, în cele din urma, cu
trupul ondulat în aer, viermele statu în cumpana-o clipa de neplacuta asteptare-si-apoi o
lua hotarat la vale, peste piciorul lui Tom si porni într-o calatorie peste întregul lui trup,
inima baiatului fu coplesita de bucurie. Asta însemna negresit c-avea sa capete un rand
de haine noi, de buna seama o uniforma de pirat. Acum iata ca se ivi-nu se stie de unde-
un convoi de furnici care, cu sarg, începura sa-si vada de treburile lor. Una trecu tinand
cu barbatie în brate un paianjen mort, de cinci ori mai mare decat ea, si-l cara drept în
sus, pe un trunchi de copac. O Mariuta stropita cu pete cafenii se catara pe ametitoarea
înaltime a unui fir de iarba. Tom se apleca pana la ea si-i sopti:

— Hai, Maicuta-Mariuta,

Zboara, nu mai sta!

Ti-a luat foc bordeiul,

Copilasii-s singurei,

Du-te iute de vezi ce-i?

Iar Mariuta îsi lua zborul si se duse glont sa vada ce se întamplase. Tom, care
stia bine cat de mult se teme de foc gaza asta, nu se mira; de cate ori nu o pacalise el
asa! Dupa aceea veni o lacusta, care parea ca vrea sa-si smulga capul. Tom o atinse,
stiind ca îsi va strange piciorusile pe langa trup si se va preface moarta. Între timp,
pasarelele cantau cat le tinea gura. Un graur se lasa din zbor într-un copac deasupra
capului lui Tom si începu sa îngane în triluri toate cantecele vecinelor, petrecand, pare-
se, de minune. O gaita, tipator colorata, sageta din senin—fulger cu flacara albastra—si
se opri pe o ramura, atat de aproape, încat baiatului i se parea c-ar fi putut s-o atinga cu
mana. Îsi tinea capul într-o parte si-i privea pe straini cu o curiozitate arzatoare. O
veverita cenusie si o dihanie din neamul vulpilor se apropiau, topaind cu pasi maruntei
si repeziti, se asezau din cand în cand în coada, priveau cu luare-aminte spre baieti si
sporovaiau în limba lor. Salbataciunile acestea de buna seama ca nu mai vazusera vreo
fiinta omeneasca si nu stiau daca trebuie sa se teama ori ba. Natura întreaga se trezise
acum de-a binelea si era în miscare; suliti lungi de soare strapungeau ici si colo
frunzisul des, cativa fluturi intrara si ei în scena, falfaind din aripioare.

Tom îi trezi si pe ceilalti pirati si cu totii o zbughira chiuind. Nu trecu un minut
si, goi-pusca, se fugareau si se rostogoleau unii peste altii prin apa mica si limpede a
bancului cu nisip alb. Nu le era catusi de putin dor de targusorul care dormea în
departare, dincolo de vasta întindere a apei. Pluta disparuse, luata de vreun curent
trecator sau de vreo usoara crestere a apelor fluviului, dar asta nu facea decat sa le
sporeasca bucuria; rupsera astfel orice legatura între ei si lumea civilizata.

Se întoarsera la tabara nespus de împrospatati, cu inimile voioase si cu o pofta
de mancare cumplita. În curand focul ardea iarasi cu valvatai. Huck descoperi în
apropiere un izvor cu apa limpede, rece, si baietii îsi facura numaidecat cesti din frunze
mari de stejar si de artar si fura de parere ca apa astfel îndulcita cu aroma codrului
salbatic înlocuieste de minune cafeaua cu lapte. Pe cand Joe taia feliile de slanina pentru
gustarea de dimineata, Tom si Huck îi spusera sa astepte o clipa. Plecara catre un
ascunzis ademenitor al malului, unde-si zvarlira unditele. Numaidecat se vazura ras-
platiti. Nici nu avusese timp Joe sa-si piarda rabdarea, ca ei se si înapoiesera cu o stiuca
frumoasa, cu doua platici si cu un ciortanas, provizie îndestulatoare pentru o întreaga
familie. Au fript pestele laolalta cu slanina si s-au minunat; niciodata nu li se paruse
mancarea de peste atat de gustoasa. Nu stiau ca pestele de apa dulce, cu cat e mai
degraba pus la foc dupa ce a fost prins, cu atat e mai gustos. Nici nu prea si-au batut
capul sa cugete ce gust bun dau mancarii dormitul afara, miscarea în aer liber, scaldatul

si o foame strasnica.

Dupa gustare au trandavit la umbra, în vreme ce Huck a tras o pipa; apoi au
pornit spre padure, într-o expeditie de explorare. Mergeau mereu înainte, fara tinta si
plini de voie buna, sarind peste trunchiuri putrede, strabatand tufisuri încalcite, trecand
printre maretii domnitori ai padurii, învaluiti din crestet pana jos cu o bogata mantie de
vita salbatica. Dadeau pe alocuri peste încantatoare poienite ascunse, asternute cu iarba
deasa si bogat împodobite cu flori.

Gaseau nenumarate locuri care le starneau încantarea, dar nimic care sa-i mire.
Descoperira ca insula avea vreo cinci kilometri lungime si vreo patru sute de metri
latime si ca n-o despartea de malul celalalt decat un canal îngust, care sa tot fi avut vreo
doua sute de metri. Cam la un ceas o data se scaldau si înotau, asa încat abia pe la
mijlocul dupa-amiezii se întoarsera în tabara. Erau prea flamanzi pentru a zabovi cu
pescuitul, dar se ospatara din belsug cu slanina rece si-apoi se tolanira la umbra, sa mai
taifasuiasca. Dar curand conversatia începu a lancezi si apoi baietii ramasera muti.
Linistea grava care se asternuse peste padure, senzatia de singuratate începeau sa li se
rasfranga în suflete. Cazura pe ganduri. Un fel de dor nelamurit li se furisa în inimi;
curand, se înfiripa, tulbure. Era dorul de casa care încoltea. Pana si Finn—Mana
însangerata — visa la treptele lui de casa si la butoaiele goale. Dar nici unul nu avea
curaj sa-si dea gandul pe fata, atat de rusinoasa li se parea slabiciunea lor.

De catava vreme baietii îsi dadeau seama nedeslusit de un anumit zgomot, care
venea din departare, asa cum îti dai seama uneori de ticaitul ceasornicului, fara sa-l auzi
lamurit. Acum, iata ca acel zgomot ciudat se întarea, silindu-i sa se straduiasca a-1
întelege. Baietii tresarira, se uitara unul la altul, apoi începura sa asculte cu încordare.
Vreme îndelungata domni o tacere adanca, neîntrerupta, apoi o bubuitura surda,
înfioratoare, strabatu întinderea apei, venind din departare.

– Ce-o fi fost asta? ! exclama Joe, tinandu-si rasuflarea.

– Ma-ntreb si eu ce sa fie, spuse Tom în soapta.

– Tunet nu-i, zise Huckleberry, sfios si înfiorat, ca tunetu…

– Huck, îl întrerupse Tom, nu vorbi, mai bine asculta! Asteptara un timp, care li
se paru nesfarsit. Apoi, aceeasi bufnitura surda tulbura linistea grava.

– Sa mergem sa vedem!

Au sarit în picioare si au zorit spre malul din dreptul targului. Dand la o parte
tufisurile, s-au uitat pe apa. Vaporasul de curse plutea cam la un kilometru si jumatate
mai la vale de targusor, dus de curent. Puntea cea mare parea întesata de lume. în jurul
vaporasului se vedeau o multime de barci, vaslind încoace si încolo sau plutind duse de
curent, dar baietii nu puteau deslusi ce faceau oamenii din barci. Deodata, din coasta
vaporasului tasni o coloana mare de fum alb; pe cand se desfasura si se înalta într-un nor
domol, bufnitura înfundata de adineaori pluti din nou peste apa, pana la ascultatorii
nostri.

– Stiu acu! striga Tom. S-a înecat careva!

– Asa e! spuse si Huck. Asa au facut s-asta-vara, cand s-a înecat Bill Turner.
Trage cu tunu pe apa s-atunci mortu iese la iveala. Da, zau, s-apoi ia niste paini, baga-n
ele argint viu si le azvarle pe apa, si unde s-a înecat careva, drept într-acolo plutesc
painile si taman în locu ala se opresc.

– Da, am mai auzit eu asa ceva, spuse Joe. Da stau si ma gandesc, cum o fi putand
painea sa faca una ca asta?

– A, nu-i atat painea, lamuri Tom, cat descantecul, da, descantecul pe care-l spun
oamenii înainte de-o arunca.

– Da n-o descanta deloc, spuse Huck. I-am vazut eu cand au aruncat-o, n-a zis
nimeni nimic.

– Asta mi se pare ciudat, spuse Tom. Da poate ca oamenii zic descantecu-n gand.
Sigur c-asa fac. E la mintea cocosului.

Ceilalti baieti fura si ei de parere ca ce spunea Tom avea o noima, caci altfel cum te-
ai fi putut bizui pe o bucata de paine, neînvatata de un descantec, sa se poarte cu
întelepciune, cand era trimisa într-o misiune atat de serioasa?

– Zau daca n-as vrea sa fiu acum acolo, spuse Joe.

– Si eu la fel, zise Huck. Ce n-as da sa stiu cine-i ala de s-a-necat.

Baietii ascultau mereu si nu slabeau din ochi apa. Deodata, adevarul fulgera prin
mintea lui Tom:

– Mai baieti, acu stiu, srtiga el. Noi suntem înecatii! într-o clipa s-au simtit eroi.
Iata o victorie mareata! Li se simtea lipsa, erau jeliti, se frangeau inimi din pricina lor,
se varsau lacrimi, amintirile rautatilor savarsite fata de acesti bieti copii se ridicau
mustratoare, iar vinovatii erau coplesiti de zadarnice pareri de rau si remuscari. Si, ce
era mai magulitor din toate: targul întreg nu vorbea decat de cei disparuti si toti baietii îi
invidiau pentru aceasta nemaipomenita faima. Asta era strasnic. La urma urmei, tot me-
rita sa fii pirat!

Înspre seara, vaporasul se întoarse la îndeletnicirea-i obisnuita si barcile
disparura. Piratii se înapoiara la tabara. Nu-si mai încapeau în piele de înfumurare ca
dobandisera atata faima, nu mai puteau de bucurie ca starnisera atata zarva si
îngrijorare. Au prins peste, au pregatit cina si s-au ospatat, apoi au încercat a ghici, care
mai de care, ce gandea si ce vorbea targul despre dansii. Erau foarte satisfacuti
închipuindu-si ce desperare pricinuisera printre oameni. Dar cand îi învaluira umbrele
noptii, încetara treptat a mai vorbi si ramasera cu privirile atintite în flacari, dusi pe
ganduri. Atatarea trecuse, Tom si Joe îsi aminteau acum ca anumite persoane de acasa
nu se bucurau ca ei de aceasta petrecere strasnica. în suflet le încoltira temeri întunecate.
Erau din ce în ce mai tulburati si mai amarati; pe negandite, le scapa cate un oftat.
Încetul cu încetul, Joe îsi lua inima în dinti si cauta sa iscodeasca cam ce-ar zice ceilalti
despre o întoarcere la civilizatie, sigur, nu chiar acuma, dar…

Tom îl zdrobi cu batjocura lui! Huck, care nu se dase înca pe fata, se alatura lui
Tom. Atunci cel care sovaise dete degraba o „explicatie”, bucuros sa iasa din
încurcatura cat mai putin patat de banuiala ca i-ar fi dor de casa, ca-i un „papa-lapte”.
Pentru moment, revolta de pe vas era înabusita.

Pe cand întunericul se adancea, Huck prinse a motai si curand începu sa sforaie.
Dupa el, adormi si Joe. Tom ramase catava vreme nemiscat, sprijinit în cot,
supraveghindu-si cu atentie tovarasii. În cele din urma, se scula cu bagare de seama în
genunchi, si începu sa caute prin iarba, printre reflexele jucause zvarlite de focul taberei.
Culese de pe jos cateva fasii mari, aproape cilindrice, din coaja alba si subtire a unui
sicomor si dupa ce le cerceta pe-o parte si pe alta, alese doua dintre ele care i se parura
potrivite. Îngenunche langa foc si cu creta lui rosie scrise cu sarg si truda ceva pe fiecare
din ele, apoi facu una sul si o varî în buzunarul hainei sale, iar pe cealalta o baga în
palaria lui Joe, pe care o muta în apropierea stapanului ei. Puse de asemenea în palarie
niste raritati de o valoare aproape nepretuita, printre care o bucata de creta, o minge de
cauciuc, trei carlige de undita si una din acele bile cunoscute drept „cristal suta-n suta”.
Dupa aceea se desprinse cu luare-aminte, pasind în varful picioarelor printre arbori, si
cand simti ca nu mai putea fi auzit, o lua la fuga în directia vadului.

CAPITOLUL XV

Peste cateva minute, Tom strabatea apa mica a bancului de nisip, trecand spre
tarmul statului Illinois. înainte ca apa sa-i ajunga pana la mijloc, facuse jumatate de
distanta. De aci încolo curentul nu-i mai îngaduia mersul în picioare; se avanta în înot
voinicesc, spre a strabate si suta de metri ramasa. înota piezis în susul apei, dar curentul
îl tragea la vale mai tare decat se asteptase. Ajunse în cele din urma la mal si apoi pluti,
pana gasi un vad, unde iesi din apa. Duse mana la buzunarul hainei, se încredinta ca
bucata de coaja de sicomor scapase cu bine, apoi, cu hainele siroind de apa, o lua prin
padure, de-a lungul malului. Putin înainte de ora zece, iesi într-un luminis, în dreptul
targului, si vazu vaporasul odihnind în umbra pomilor si a malului înalt. Sub stelele
scanteietoare linistea era deplina. Coborî de-a busilea malul, cu ochii în patru, se lasa
binisor în apa si, din trei, patru zvacnituri de înot, ajunse la barcuta „de serviciu” de la
pupa vasului. Se ascunse sub bancuta vaslasului si astepta, gafaind.

Curand clopotelul dogit suna semnalul si un glas dadu ordinul de pornire. Un
minut-doua mai tarziu, botul barcii se înalta pana la pupa vaporului. Calatoria începuse.
Tom se bucura de norocul lui, caci stia ca era ultima cursa a vaporasului în seara aceea.
Dupa vreo cincisprezece minute, care i se parura un veac, zbaturile se oprira si Tom se
strecura peste bord si înota spre mal prin întuneric, iesind la uscat cu vreo treizeci de
metri mai jos, unde era ferit de primejdia întalnirii cu niscaiva hoinari. Strabatu în goana
niste drumeaguri neumblate si în curand ajunse langa gardul din dos al matusa-sii. Îl
sari, se apropie de pridvor si privi pe fereastra iatacului, unde ardea o lumina. Vazu pe
matusa Polly, pe Sid si pe Mary, si pe mama lui Joe Harper. Stateau de vorba, stransi
laolalta, de partea cealalta a patului. Patul era langa usa. Tom se duse pana la usa si
ridica binisor ivarul, apoi împinse usurel. Usa se crapa putin, el o mai împinse cu bagare
de seama, tresarind la fiecare scartait. Cand socoti ca poate sa se strecoare de-a busilea,
varî capul întai si porni, cu prudenta.

– Da de ce-o fi palpaind asa lumanarea? spuse matusa Polly.

Tom se grabi.

– Mi se pare ca s-a deschis usa. Da, fireste ca s-a deschis! Of, fel de fel de lucruri
ciudate se întampla de la o vreme. Nu se mai termina! Hai, du-te si închide-o, Sid.

Tom disparu sub pat tocmai la vreme. Ramase locului pana i se potoli rasuflarea,
apoi se tarî mai aproape de matusa-sa; mai-mai sa-i atinga piciorul.

– Si cum spuneam, zicea tusa Polly, nu era rau, doar poznas cum nu se mai afla,
zapacit si neastamparat din cale-afara, atat pacat avea. Da el nu-si da seama ce facea,
mitite lul; era ca un manz. Nu voia sa faca rau, avea inima buna ca painea calda… si
începu sa planga.

– Asa si cu Joe al meu; se tinea numa de dracii si de pozne, da n-avea rautate-n el
nici cat negru sub unghie. Era bun la inima si iubitor cum nu se mai poate… Of, sa ma
ierte Dumnezeu. Cand ma gandesc ca am fost în stare sa-l bat pentru pardalnica aia de
smantana… si ce crezi, o lepadasem chiar
eu cu mana mea, ca se acrise, si-acu n-am sa-l mai vad cat oi trai; of, of, of, baietasul
mamei, baietas, oropsit si necajit!

Si mama lui Joe plangea cu sughituri, de credeai ca i se frange inima.

– Poate lui Tom îi mai bine acolo unde se afla, spuse Sid, dar daca era si el mai
asezat…

– Sid! (Tom simtea vapaia din privirea batranei, desi n-o vedea). O vorba sa nu

mai rostesti împotriva lui Tom al meu, acu cand nu mai e printre noi! Are Dumnezeu
grija de el, nu te sinchisi tu, musiu! Vai, doamna Harper, nu stiu cum o sa ma împac cu
gandul ca l-am pierdut, nu stiu cum o sa ma împac! Atat de drag mi-era sa-l vad, cu
toate ca ma chinuia adesea de credeam ca-mi scoate sufletul, nemernica de mine!

– Domnul a dat, Domnul a luat! Fie numele Domnului binecuvantat! Da tare-i
greu, of, greu mai e! Uite, nu mai departe ca sambata trecuta, Joe al meu ce crezi c-a
facut? Mi-a zvarlit o pocnitoare drept în fata, si eu l-am batut de l-am spetit. Sa fi stiut
atunci ce curand… of, de l-as mai vedea o data facand asa, l-as strange în brate si l-as
binecuvanta.

– Da, da, da, stiu ce e-n sufletul dumitale, doamna Harper. Stiu prea bine. Uite si
eu… ieri—ieri pe la amiaza—Tom al meu s-a apucat si i-a turnat pe gat motanului
„Moartea durerilor”; biata lighioana, am crezut ca darama casa. Si pacatoasa de mine,
Dumnezeu sa ma ierte, l-am ciocanit în cap cu degetarul. Ah, baietasul mamei, cum s-a
prapadit el! Eeh, acuma, mititelul, a scapat de toate supararile. Si cu cele din urma vorbe
pe care le-am auzit din gura lui m-a mustrat…

Amintirea aceasta era de neîndurat pentru biata batrana, asa ca începu sa
boceasca. Tom începu sa smiorcaie si el, cuprins de o mila de sine mai mare decat a
tuturora. O auzea pe Mary plangand si rostind din cand în cand cate o vorba buna despre
el. Începuse sa aiba despre sine însusi o parere mai aleasa ca pana acum. Pe de alta
parte, era atat de miscat de mahnirea matusii, încat îi dadea ghes inima s-o zbugheasca
de sub pat si s-o bucure la culme (felul spectaculos în care s-ar fi desfasurat scena îl
ispitea grozav). Rezista însa siramase locului linistit, ascultand mai departe. Din franturi
si aluzii întelese ca mai întai s-a crezut ca baietii se înecasera la scaldat, apoi se
descoperise lipsa micii plute. Dupa aceea venisera niste baieti si povestisera cum
disparutii au vestit ca „în curand va auzi targul ceva”. Cei cu scaun la cap însailasera
una cu alta si ramasesera încredintati ca baietii au plecat cu pluta si ca aveau sa iasa la
iveala mai la vale, în targul urmator. Dar catre amiaza, pluta fusese gasita împotmolita
în mal, la vreo opt kilometri mai la vale de targusor, si atunci se spulberara toate
nadejdile. Trebuie sa se fi înecat, îsi ziceau oamenii, altminteri i-ar fi manat foamea spre
casa la lasarea noptii, daca nu si mai înainte. Cautasera în zadar cadavrele, fiindca
desigur baietii se înecasera hat-departe, pe la mijlocul apei; altfel, buni înotatori cum
erau, ar fi izbutit ei sa ajunga la mal.

Acum era miercuri seara. Daca pana duminica nu li se gaseau trupurile,
înseamna ca orice nadejde era pierduta si în acea dimineata avea sa se faca slujba de
îngropaciune. Tom se cutremura.

Doamna Harper îsi lua ramas bun cu un ultim sughit de plans si dadu sa plece.
Dar, manate de acelasi imbold, cele doua femei deznadajduite se aruncara una în bratele
celeilalte si trasera împreuna un plans zdravan, care le mai mangaie, apoi se despartira.
Matusa Polly se arata cu mult mai dragastoasa decat îi era obiceiul, cand le ura copiilor
noapte buna. Sid varsa si el cateva lacrimi, iar Mary iesi din odaie hohotind din toata
inima.

Dupa aceea, matusa Polly îngenunche si se ruga pentru Tom. Se ruga atat de
duios, cu atata înfocare si cu atata nespusa dragoste în vorbele si în glasul ei batran si
tremurat, încat baiatului îi curgeau lacrimile siroi pe obraz cu mult înainte ca ea sa fi
terminat.

Dupa ce matusa se culca, ramase multa vreme asa, nemiscat. Din cand în cand
matusa Polly scotea cate un oftat jalnic si se tot zvarcolea în pat, sucindu-se mereu,
cand pe-o parte, cand pe alta. Dar în cele din urma se linisti—doar prin somn mai gemea

cate putin. Atunci baiatul se furisa de sub pat, se ridica binisor pana la capataiul batranei
si, umbrind cu mana flacara lumanarii, statu nemiscat si o privi îndelung. I se rupea
inima de mila. Scoase din buzunar sulul de coaja de sicomor si-l aseza langa lumanare.
Dar deodata îi veni în gand ceva; sovai chibzuind. Cand gasi o solutie multumitoare,
fata i se lumina. Varî repede coaja de sicomor în buzunar, se apleca, saruta buzele
vestede, apoi se îndrepta tiptil spre usa si o închise cu grija în urma lui.

Lua iar drumul spre debarcader, unde nu gasi tipenie de om, si pasi cutezator pe
puntea vasului, stiind ca nu era nimeni acolo afara de un paznic, care totdeauna se culca
pe-o ureche si dormea bustean. Dezlega barca de la pupa, se strecura în ea si în curand
manuia cu luare-aminte lopetile, îndrep-tandu-se în susul apei. Cand ajunse la vreun
kilometru si jumatate mai sus de targ, o lua piezis, vaslind vartos. Acosta cu îndemanare
pe malul celalalt. Asta era o treaba obisnuita pentru el. Se simtea ispitit sa captureze
barca, spunandu-si ca ar putea fi socotita nava si deci prada legitima pentru un pirat, dar
stia ca va fi cautata cu de-amanuntul si ca ar fi fost descoperita. Sari asadar pe mal si
intra în padure. Se întinse pe iarba si se odihni o buna bucata de vreme, straduindu-se sa
ramana treaz, apoi lua cu luare-aminte drumul înapoi spre salas. Noaptea era pe sfarsite.
Pana sa ajunga în dreptul bancului de nisip, se luminase de-a binelea. Tom mai facu un
popas pana ce soarele se înalta bine pe cer, învaluind marele fluviu în stralucirea-i aurie,
apoi se arunca în apa. Peste putin se opri în pragul taberei cu trupul siroind de apa si îl
auzi pe Joe spunand:

– Nu, Huck, Tom nu e din aia, pun mana-n foc pentru el.O sa vina negresit înapoi.
Nu dezerteaza el. Stie foarte bine c-asa ceva ar fi rusinos pentru un pirat. Tom e prea
mandru ca sa faca una ca asta. Sa stii ca pune ceva la cale. Ma întreb si eu ce-o fi.

– Bine, da lucrurile în tot cazu sunt ale noastre, nu?

– Asa as zice, Huck, da înca nu e sigur. Ravasul spune ca sunt ale noastre daca nu
se-ntoarce pana la gustarea de dimineata.

– Si iata ca s-a-ntors! exclama Tom, cu un frumos efect dramatic, pasind cu
maretie în tabara.

În curand fu gata o gustare împarateasca, alcatuita din slanina cu peste, si pe
cand înfulecau de zor, Tom îsi povestea cu de-amanuntul ispravile (înfrumusetandu-le).
Cand povestea se termina, toti se simteau viteji, niste viteji înfumurati si laudarosi! Mai
apoi Tom se piti undeva la umbra, sa mai traga un pui de somn pana catre amiaza, în
timp ce piratii ceilalti sa pregateau sa pescuiasca si sa faca noi explorari în insula.

CAPITOLUL XVI

Dupa pranz toata banda de pirati pleca spre plaja bancului, sa caute oua de
broasca testoasa. Umblau de colo pana colo, varand bete în nisip si, unde dadeau de un
loc moale, se lasau în genunchi si scormoneau cu degetele. Uneori scoteau cate
cincizeci, saizeci de oua dintr-o singura gaura. Erau rotunde de tot si albe, putintel mai
mici ca o nuca. în seara aceea si-au pregatit un ospat strasnic cu jumari de oua, si a doua
zi, vineri, altul. Dupa gustarea de dimineata, au plecat spre banc, chiuind si gonind ca
nebunii. S-au tot fugarit, lepadand hainele pe drum si ramanand goi-pusca, apoi s-au tot
zbenguit prin apa mica a bancului, pana departe, unde începea curentul iute, care le
smucea pe alocurea fundul albiei de sub picioare, sporind mult hazul jocului. Ici-colo, se
opreau roata si îsi împroscau cu palmele apa în obraji, apropiindu-se încet unul de altul,
cu fetele întoarse, spre a se feri de stropi. La urma se însfacau si se luau la tranta, pana

cand cel mai istet îsi dadea la fund vecinul; atunci se cufundau cu totii, într-un valmasag
alb de picioare si brate, si scoteau iar capul pufnind, împroscand, razand si gafaind în
acelasi timp.

Cand nu mai puteau de oboseala, fugeau si se tranteau pe nisipul uscat si
fierbinte; zaceau tolaniti, se acopereau cu nisip, dar nu trecea mult si iar se repezeau în
apa, ca sa ia joaca de la cap. în cele din urma, le dadu în gand ca, în pielea goala cum se
aflau, aratau aproape ca îmbracati în tricouri de circ, de culoarea pielii; asa ca au tras un
cerc în nisip si au înjghebat un circ cu trei clowni, caci nici unul nu voia sa cedeze
celuilalt acest rol de frunte.

Dupa asta au scos bilele si au jucat cu ele tot felul de jocuri, pana li s-a urat.
Apoi, Joe si cu Huck au mai înotat, dar Tom nu cuteza. Bagase de seama ca, scotand în
graba pantalonii, îsi smulsese de la glezna bratara din inele de sarpe cu clopotei. Se
minuna cum de scapase atata vreme de carcei, fara ocrotirea acelui talisman. Nu mai
îndraznea sa intre în apa fara bratara si, pana s-o gaseasca, baietii ceilalti, obositi, se
pregateau sa iasa pentru a se odihni. Pe nesimtite se despartira, mergand fiecare într-alta
parte, napaditi de melancolie, si aruncand de la un timp peste întinderea apei priviri
lungi si pline de jind catre locul unde dormita în soare targul. Tom se pomeni scriind în
nisip, cu degetul mare de la picior: Becky. Sterse repede acest nume, suparat în sinea lui
de atata slabiciune. Dar cu toate astea, îl mai scrise o data; nu se putea stapani. Iar îl
sterse, apoi se smulse ispitei, cheman-du-i la el pe baieti, ca sa stea împreuna.

Joe era cufundat într-o tristete de moarte. într-atata tanjea de dor de-acasa, încat
mahnirea îi ajunse o povara de neîndurat, cat pe ce sa-l podideasca lacrimile. Si pe Huck
îl napadise melancolia. Tom era tare abatut, dar se straduia sa nu arate nimic. Avea o
taina, pe care nu voia înca s-o dezvaluie, dar daca aceasta mahnire rebela nu putea fi
spulberata, curand avea sa fie silit sa-si dea taina în vileag. Prefacandu-se nespus de
voios, spuse:

– Ma baieti, fac prinsoare ca pe insula asta au mai fost pirati. Hai s-o mai
exploram. Or fi îngropat ei pe undeva vreo comoara. Ce ati zice dac-am da de un cufar
putrezit, plin cu aur si argint, hai?

Vorbele lui trezira însa un prea slab entuziasm care se stinse fara raspuns. Mai
încerca vreo doua momeli, dar si ele dadura gres. Tom se cam descuraja. Joe sedea cu o
mutra din ochi pregatirile de plecare ale lui Joe si pastrand o tacere care nu era a buna.
Peste putin, fara o vorba de despartire, Joe porni prin apa mica a bancului catre malul
celalalt. Lui Tom îi pieri curajul. Se uita piezis la Huck. Neputand sa-i înfrunte privirea,
Huck lasa ochii în jos. Apoi spuse:

– Si eu vreau sa plec, Tom; si-asa eram singuri, acu o sa fie si mai rau. Hai sa
plecam si noi, Tom!

– Nici nu ma gandesc. N-aveti decat sa plecati! Eu raman.

– Tom, eu parca tot as pleca.

– Poftim, n-ai decat, cine te opreste?

Huck începu sa-si culeaga boarfele risipite pe jos.

– Tom, ar fi bine sa vii si tu. Hai, stai nitel si te mai
gandeste. Cand ajungem la mal, o sa te asteptam.

– Puteti s-asteptati mult si bine! Am terminat cu voi! Huck porni la drum, mahnit.
Tom sta si se uita dupa el. O dorinta apriga de a-si lepada mandria si a pleca si el îi
dadea ghes. Nadajduia ca baietii se vor opri, dar ei mergeau încet înainte, prin apa mica
a bancului. Deodata, Tom îsi dadu seama ca în jurul lui se lasa o mare liniste si
singuratate. Dete o ultima lupta cu mandria lui, apoi se repezi dupa ceilalti, zbierand cat

îl tinea gura:

– Stati! Stati! Sa va spun ceva!

Joe si Huck se oprira numaidecat si-si întoarsera fetele spre el. Cand îi ajunse,
Tom începu sa-si dezvaluie secretul, în timp ce ei îl ascultau posomorati. Dar în clipa
cand si-au dat în sfarsit seama ce urmarea, s-au pornit sa chiuie ca nebunii, strigand ca e
„grozav!” si ca, de le-ar fi spus de la început, n-ar mai fi plecat. Tom se dezvinovati într-
un fel oarecare, dar adevaratul lui motiv fusese teama ca nici secretul acesta n-ar fi fost
în stare sa-i mai tina mult alaturi de el; de aceea îl si pastrase drept ultima ispita.

Baietii se întoarsera voiosi înapoi si se pusera iarasi din toata inima pe joaca,
vorbind întruna de planul nemaipomenit al lui Tom si admirandu-i istetimea. Dupa o
gustare aleasa, alcatuita din oua si peste, Tom spuse ca acum avea chef sa învete sa
fumeze. Lui Joe îi placu ideea si marturisi ca si el ar voi sa încerce. Asa ca Huck fabrica
repede pipe si le umplu. Ageamiii astia nu fumasera în viata lor decat tigari din foi de
vita, care te pisca la limba, tigari nevrednice de barbati. Se tolanira pe iarba, sprijiniti în
coate si începura sa pufaie, cam stangaci si grijulii. Fumul avea un gust nesuferit si-i
cam îneca, dar Tom spuse:

– A, pai e usor de tot! Daca stiam eu ca atata-i, de mult învatam sa fumez.

– Si eu la fel, facu Joe. E-o nimica toata.

– Zau asa, de cate ori nu ma uitam la lumea care fuma si ziceam în gandul meu:
„Ce n-as da sa pot si eu sa fumez!” Si habar n-aveam ca pot! spuse Tom.

– Si eu tot asa ziceam. Spune tu, Huck, daca nu ziceam si eu asa. Sa spuie Huck.

– Îhî, de multe ori a zis el tot asa, confirma Huck.

– Da eu? spuse Tom. Eu am zis asa de o mie de ori. Odata, cand eram devale la
abator, mai tii minte, Huck? Era si Bob Tanner cand am zis asa, si Johny Miller si Jeff
Thatcher, ce, nu mai tii minte, Huck, cand am zis atunci asa?

– Îhî, tiu, cum sa nu tiu, aproba Huck. Era taman o zi dupa ce pierdusem bila aia
alba. Ba nu, era c-o zi-nainte!

– Asa, vezi, nu v-am spus eu? zise Tom. Vezi ca Huck tine minte!

– Eu zic c-as putea sa trag toata ziua din lulea, spuse Joe. Mie unuia nu-mi face
rau.

– Nici mie, spuse Tom. Toata ziua as putea sa fumez, da fac prinsoare ca Jeff
Thatcher n-ar putea.

– Jeff Thatcher! Pai ala s-ar da peste cap din doua fumuri. Sa pofteasca încoa, sa-
ncerce, ca vede el pe dracu…

– Te crez, da Johny Miller? As vrea sa-l vaz pe Johny Miller tragand din lulea.

– Ala? facu Joe. Pai ala, numa sa-i dea fumul pe la nas si cade jos.

– Îhî, Joe, chiar asa… Auzi? Ce n-as da sa ne vaza baietii acuma!

– Da eu!

– Auziti, ma baieti, voi sa nu spuneti nimica, s-odata, cand sunt stransi toti, viu eu
la tine si zic: „Ma Joe, n-ai o pipa? Ca n-am mai fumat de nu stiu cand!” Si tu zici, asa-
ntr-o doara, scarbit:”Cum sa nu, am… am luleaua veche si mai am una, da nu-s-cum, e
cam prost tutunu, fir-ar al dracului…”Si eu de colo: „Las-ca nu-i nimica, numa tare sa
fie”. Si pe-urma tu scoti lulelele din buzunar si amandoi ni le aprindem
asa, tacticos; sa vezi cum o sa se mai zgaiasca aia la noi!

– Ma, sa fie-al dracului, sa vezi ce-o sa ne mai radem, Tom. Abia astept!

– Da eu! Si dupa aia le spunem c-am învatat cand eram la piraterie si sa vezi ce
rau o sa le para ca n-au fost si ei cu noi!

– Te crez! Pui mana-n foc c-o sa moara de necaz!

Si-asa o tineau întruna. Dar de la o vreme, conversatia începu sa cam lancezeasca,
sa se destrame. Tacerile se lungeau, baietii scuipau uimitor de des. Fiece por din gura se
prefacuse într-o fantana tasnitoare. Abia mai pridideau sa-si descarce depozitele de sub
limba, destul de rapid pentru a împiedica o inundatie; în ciuda tuturor sfortarilor, tot le
mai alunecau valuri de saliva pe gatlej si de fiece data urmau opintiri subite. Amandoi
baietii aratau acum foarte palizi si nenorociti. Lui Joe începura sa-i tremure degetele si-i
cazu luleaua din mana. în curand pica si a lui Tom. Amandoua fantanile tasneau cu
vehementa, amandoua pompele lucrau din plin la descarcare, într-un tarziu Joe zise cu
glas stins:

– Mi-am pierdut briceagul. Ar trebui sa ma duc sa-l caut. Tom spuse cu buze
tremuratoare, dar cu o intonatie demna:

– Îti ajut si eu. Du-te tu într-acolo si eu o sa caut la izvor. Nu, Huck, nu-i nevoie
sa vii si tu, o sa-l gasim noi.

Asa ca Huck sezu iar jos si astepta timp de un ceas. Dupa aceea, începu sa i se
urasca singur si merse sa-si caute tovarasii. Erau amandoi în padure, însa la o mare
departare unul de altul. Amandoi erau foarte galbeni la fata si aproape adormiti. Dar
ceva îi spunea lui Huck ca, de vor fi avut vreo suparare, scapasera între timp de ea.

Nu prea au fost vorbareti în seara aceea la cina. Aveau o privire sfioasa, si cand
Huck îsi umplu luleaua si se pregati sa le umple si pe ale lor, ei spusera ca nu prea le era
bine si ca preferau sa nu fumeze, nu-s-ce dracu mancasera la pranz si nu le priise.

CAPITOLUL XVII

Pe la miezul noptii Joe se destepta si-i striga si pe ceilalti. Se lasase o zapuseala
apasatoare, care parea sa prevesteasca ceva. Baietii se ghemuira laolalta, aproape de
tovarasia prietenoasa a focului, cu toate ca în aerul fara de suflare mocnea o caldura
înabusitoare. Sedeau nemiscati si asteptau cu încordare. Dincolo de vapaia focului
bezna înghitise totul. Curand scapara pe cer, în zare, o flacara tremuratoare, luminand o
clipa, tulbure, frunzisul si pierind; peste putin timp, alta, mai puternica. Si iar alta. Apoi
un vaier slab suiera printre ramurile padurii si baietii simtira o adiere trecatoare pe
obraji si se înfiorara ca trecuse Duhul Noptii. Urmara cateva clipe de liniste. Deodata o
fulgerare stranie schimba noaptea în zi, dand în vileag, cat se poate de limpede, fiecare
firicel de iarba care crestea la picioarele lor. Si mai dadu în vileag trei fete albe care
tresarisera de frica. Un sir de bubuituri se rostogoli bufnind din ceruri si se pierdu
duduind înfundat în departare. O pala de aer rece trecu, starnind frunzisul si viscolind cu
fulgi albi de cenusa în jurul focului. Alta vapaie apriga lumina orbitor padurea si în
aceeasi clipa un trasnet cumplit paru sa sfasie varfurile copacilor, chiar deasupra
capetelor baietilor. Se agatara unul de altul, cuprinsi de spaima, în bezna groasa ce se
lasase iar. Cateva picaturi mari de ploaie cazura rapaind pe frunze.

– Fuga, baieti, la cort! striga Tom.

Au sarit repede si-au luat-o la goana, poticnindu-se în radacini, încalcindu-se în
balarii, alergand care-ncotro. Un vant naprasnic mugea printre arbori. Unul dupa altul
zvacneau fulgerele orbitoare, urmate de bubuituri prelungi care-ti luau auzul. Si-acum
începu sa toarne cu galeata, udandu-i pana la piele, iar vantul salbatic, care tot crestea,
mana cu sfichiul trambe de ploaie de-a lungul pamantului. Baietii se strigau unul pe
altul, dar glasurile lor se înecau în mugetul vantului si în exploziile trasnetelor. Totusi,
dupa ce ratacira asa catava vreme, au nimerit în cele din urma, unul cate unul, în

adapostul cortului, patrunsi de frig, înspaimantati, cu hainele siroind de apa. Dar bine ca
se regasisera; în astfel de clipe grele era mare lucru sa nu fii singur. Nu puteau vorbi,
chiar daca celelalte zgomote le-ar fi dat pas, fiindca prelata cea veche a cortului se
zbatea cu furie. Furtuna tot sporea fara încetare si în curand prelata se smulse din
legaturi si zbura, dusa de vijelie. Baietii se prinsera de maini si izbutira sa fuga, cazand
adesea si alegandu-se cu o sumedenie de cucuie, pana sub adapostul unui stejar batran
de pe malul raului. Acum furtuna se dezlantuise la culme. Sub vapaia neîncetata a
fulgerelor care brazdau cerul, totul se desprindea în contururi limpezi, deslusit si fara
umbre; copacii încovoiati, suvoiul navalnic si înspumat al fluviului, stropii de spuma
tasnind din valuri. Liniile nelamurite ale rapelor înalte de pe celalalt mal mijeau printre
norii calatori si prin urzeala piezisa a ploii. La rastimpuri dese cate un copac urias,
istovit de împotrivire, se pravalea trosnind printre tufisurile tinere, iar trasnetele se
tineau lant acum, cu izbucniri de explozie, care-ti sfasiau urechile cu zgomotul lor
naprasnic, strident, nespus de înspaimantator. Furtuna culmina într-o sfortare fara
pereche, ce parea ca vrea, în aceeasi clipa, sa sfasie în bucati insula întreaga, s-o mistuie
în flacari, s-o înece pana în varfurile copacilor, s-o spulbere, si sa asurzeasca orice
vietate de pe cuprinsul ei. Pentru niste copilandri, departe de-acasa, era cumplit sa
petreaca afara o asemenea noapte.

Dar în cele din urma batalia se sfarsi, puterile dusmane se retrasera, cu
amenintari si mormaieli tot mai slabe, si pacea îsi relua domnia. Baietii se întoarsera la
tabara cu inima stransa. Descoperira însa ca tot aveau pentru ce sa fie bucurosi, caci
sicomorul cel mare care le slujise de adapost culcusurilor era acum o ruina, fiind
faramat de trasnet; noroc ca se aflasera departe de el cand se întamplase nenorocirea.

Totul era inundat în tabara, fireste si focul, caci fusesera niste flacai nechibzuiti,
ca toti cei de-o seama cu dansii, si nu prevazusera nimic împotriva ploii. Iata o pricina
de deznadejde. Îi patrunsese ploaia si frigul pana-n maduva oaselor. Se jeluira amarnic,
descoperira însa curand ca focul mancase atata, pe dedesubt, din busteanul cel mare ce-i
slujea de adapost (în locul unde arcuia în sus, departandu-se de pamant), încat un lat de
palma ori doua scapase de udatura si pastrase putina spuza. Se trudira rabdatori, pana
ce, cu bucatele de scoarta de copac adunate de sub bustenii adapostiti, izbutira sa atate
iar focul. Apoi îngramadira crengi uscate, pana facura un rug care trosnea zdravan, si
iarasi li se umplura inimile de voie buna. Dupa ce zvantara slanina si se ospatara, sezura
pana dimineata langa foc, tot înflorind si slavind peripetiile de la miezul noptii, caci nu
era jur-împrejur nici un locsor uscat unde ar fi putut dormi.

Cand soarele îsi strecura cele dintai raze pana la ei, îi cuprinse o toropeala si se
dusera pe plaja bancului de nisip, unde se tolanira sa doarma. Curand însa soarele
începu sa dogoreasca atat de tare, încat, mahmuri, se sculara si se dusera sa-si
pregateasca gustarea de dimineata. Dupa ce mancara, se simtira greoi, cu încheieturile
tepene si napaditi iarasi de un usor dor de casa. Tom deslusi semnele si se stradui sa-i
învioreze pe pirati cum se pricepea mai bine. Dar nu le pasa nici de bile, nici de circ,
nici de scaldat, de nimic. Tom le aminti de secretul lor strasnic si trezi o raza de veselie.
Cat dainui, se grabi sa le starneasca interesul pentru un plan nou, anume: sa lase balta
catava vreme pirateria si, ca variatie, sa se faca piei-rosii. Aceasta idee îi ademeni. Asa
ca nu trecu mult si, goi-pusca, vargati din cap pana în picioare cu namol negru, ca niste
zebre, fiecare din ei o capetenie, fireste, dadeau goana prin padure, sa atace o colonie
engleza.

Curand s-au despartit în trei triburi dusmane, care zvacneau din ascunzatori,
atacandu-se unul pe altul cu înfioratoare racnete razboinice, ucigandu-se si

scalpandu-se cu miile. Fu o zi sangeroasa, asadar multumitoare.

Catre vremea cinei s-au strans în tabara, flamanzi si bucurosi. Dar iata ca se ivea
o dificultate: indienii vrajmasi nu puteau frange laolalta painea ospitalitatii, fara sa faca
pace mai întai, si asta era absolut imposibil, daca nu fumau împreuna „pipa pacii”.
Niciodata nu auzisera de vreun alt procedeu. Doi dintre salbatici aproape c-ar fi preferat
sa fi ramas pirati. Dar cum alta cale nu era, au cerut pipa, cautand sa para cat mai
bucurosi, si au tras din ea, precum se cuvenea, trecandu-si-o unul altuia. Bagau de
seama ca fusese o idee buna sa se salbaticeasca, caci iata, se alesesera cu ceva: acum
puteau fuma nitelus, fara sa fie nevoiti sa plece dupa aceea în cautarea unui briceag
pierdut. Nu li se facu chiar atat de greata, încat sa se simta cu adevarat rau. Nu erau
prosti sa se lipseasca, din lene, de o perspectiva atat de promitatoare. Dimpotriva, facura
cu prudenta exercitii care, dupa cina, se vadira încununate de un real succes. Petrecura
astfel o seara de bucurie si de triumf. Erau mandri si fericiti de noua lor cucerire. Sa-i
lasam sa fumeze, sa flecareasca si sa se laude, caci deocamdata nu mai avem nevoie de
dansii.

CAPITOLUL XVIII

În targusor, însa, nu era nici urma de veselie, în acea pasnica dupa-amiaza de
sambata. Cu mare jale si cu multe lacrimi familia Harperilor si aceea a matusii Polly
îmbracasera vesminte de doliu. O liniste neobisnuita se asternuse peste tot targul, la
drept vorbind destul de linistit de felul lui. Targovetii îsi vedeau de treburi cu un aer
distrat si nu prea vorbeau; în schimb, oftau adesea. Vacanta de duminica le parea
copiilor o povara. Jocurile lor erau lipsite de voiosie si încetul cu încetul le lasau balta.

În acea dupa-amiaza Becky Thatcher se plimba abatuta prin curtea pustie a
scolii, cu sufletul plin de melancolie. Dar nici acolo nu gasea nimic care s-o mangaie. Îsi
vorbea siesi: „Ah, de-as fi pastrat bumbul lui de alama! Acum n-am nimic care sa-mi
aduca aminte de el!” si un hohot de plans i se îneca în gat.

Curand se opri locului si îsi spuse: „Chiar aci a fost. Ah, dac-ar fi sa se mai
îmtample vreodata, n-as mai vorbi asa pentru nimic în lume! Dar acum el s-a dus; si n-o
sa-l mai vad toata viata, niciodata, niciodata n-o sa-l mai vad!”

Gandul acesta o facu sa-si piarda cumpatul pe de-a-ntregul; rataci mai departe,
cu siroaie de lacrimi pe obraji.

O ceata întreaga de baieti si fete, tovarasi de joaca de-ai lui Tom si Joe, trecu pe
langa gardul scolii. Se oprira sa priveasca peste uluci, povestind cu evlavie despre cate
nu facuse Tom cand îl vazusera pentru ultima data si cum spunea Joe cutare ori cutare
lucru de nimic (care acum vedeau ei bine ca fusese plin de-un teribil înteles profetic).
Fiecare dintre vorbitori arata spre locul unde statusera atunci cei disparuti si apoi adauga
ceva cam în felul acesta: „Si eu stam, uite-asa, cum stau acu, si el sta cu fata la mine,
asa cum stai tu, uite-asa stam de-aproape unu de altul, si el odat a zambit, uite-asa, si
atuncea parca m-a trecut un fior, nu stiu cum sa-ti spui, mai, era ceva asa, grozav, dar
mie nu-mi da-n gand ce-nseamna, fireste, abia acuma-mi dau seama!”

Apoi urma o controversa aprinsa spre a se stabili care anume dintre baieti îi
vazusera pentru ultima data pe raposati, si multi aspirara la aceasta trista distinctie,
aducand dovezi mai mult sau mai putin autentice. Cand în cele din urma ramase hotarat
care dintre dansii îi vazusera cu adevarat pentru cea din urma oara si schimbasera cu ei
cele din urma cuvinte, acei fericiti îsi luara un aer de importanta sacra, în timp ce toti

ceilalti se zgaiau la ei si-i invidiau. Un biet baiat, care nu se putea fali cu o amintire mai
mareata, spuse, cu vadita mandrie în glas:

– Daca vreti sa stiti, mie Tom Sawyer mi-a tras o data o chelfaneala!…

Aceasta nazuinta catre glorie nu fu luata în seama. Mai toti baietii puteau spune
la fel, ceea ce cobora prea de tot pretul distinctiei. Ceata se îndeparta, zabovind din loc
în loc si tot evocand, cu glasuri patrunse de veneratie, amintiri despre eroii disparuti.

A doua zi de dimineata, cand se sfarsi lectia scolii de duminica, clopotul începu
sa bata domol, ca pentru pomenirea mortilor, si nu repede ca de obicei. Era o zi de
sarbatoare foarte tacuta, si acel sunet jalnic parea în armonie cu linistea meditativa ce
domnea peste întreaga fire. Targovetii începura sa se adune, zabovind cate putin în
tinda, pentru a schimba în soapta cateva cuvinte despre tragicul eveniment. În biserica
însa nu se auzeau soapte; acolo, pe cand femeile se adunau la locurile lor, doar fosnetul
trist al rochiilor de doliu tulbura tacerea. Nimeni nu mai tinea minte cand mai fusese
atata lume la biserica. În cele din urma se lasa o tacere desavarsita, ca-n preajma unui
eveniment, o tacere plina de asteptare — dupa care intra matusa Polly, urmata de Sid si
de Mary si apoi de familia Harper. Cu totii erau în negru, din cap pana-n picioare. Toti
enoriasii, precum si batranul preot, se sculara respectuosi si ramasera în picioare, pana
ce familiile nemangaiate luara loc pe banca din fata. Urma o noua tacere de reculegere,
strabatuta la rastimpuri de sughituri de plans înabusite. Dupa aceea preotul întinse larg
bratele si se ruga. Cantara cu totii un imn emotionant si-apoi preotul citi textul din
evanghelie pe care-l alesese ca tema pentru predica: „Eu sunt Învierea si Viata”.

În timpul predicii, preotul zugravi cu atata maiestrie dragalaseniile, purtarile
cuceritoare ale baietilor pierduti si sperantele rare pe care le îndreptateau, încat fiecare
ascultator, recunoscand aceste portrete, simtea un junghi în inima cand îsi amintea ca
pana în clipa aceea ramasese mereu orb fata de acele însusiri frumoase si ca nu vazuse
la bietii baieti decat cusururi si naravuri. Preotul povesti de asemenea o multime de
întamplari înduiosatoare din vietile raposatilor, întamplari care toate dovedeau firea lor
blanda si marinimoasa, iar lumea vedea bine acum cat de învatatoare si de frumoasa
erau acele fapte si-si amintea cu mahnire ca, la vremea cand avusesera loc, parusera
pozne de rand, care nu meritau decat nuiaua. Parohia era tot mai miscata, pe masura ce
zguduitoarea poveste continua, pana cand, în cele din urma, toata adunarea,
deznadajduita, se alatura bocetelor familiilor nemangaiate si alcatui un cor de jalnice
sughituri. Predicatorul însusi, dand frau liber sentimentelor sale, plangea în amvon.

Sus, la galerie, se starni un freamat, pe care nimeni nu-l baga în seama. O clipa
mai tarziu usa bisericii scartai. Preotul îsi ridica din batista ochii, din care tasneau siroae
de lacrimi si ramase încremenit! Una cate una, alte perechi de ochi privira încotro privea
preotul, pentru ca, în cele din urma, aproape într-o pornire, parohia întreaga sa se ridice
în picioare, holbandu-se la cei trei baietasi morti, care se apropiau de-a lungul cararii
dintre banci. Tom în frunte, dupa el Joe si în coada Huck, cu hainele mai zdrentuite si
mai mototolite ca oricand, cu capul plecat si zambind prosteste. Statusera ascunsi în
galeria nefolosita, ascultand predica la propria lor înmormantare!

Matusa Polly, Mary si Harperii se napustira asupra scumpilor lor regasiti,
înabusindu-i cu sarutari si multumind întruna Cerului, pe cand bietul Huck sta
stingherit, nestiind ce trebue sa faca si unde sa se ascunda de atatea priviri ce nu erau
bucuroase sa-l vada. Dupa oarecare sovaiala, o lua din loc, pe furis, dar Tom puse mana
pe el si zise:

– Matusa Polly, drept e asta? Nu se bucura nimeni ca-l vede pe Huck?

– Fireste, copile! Fireste ca ma bucur sa-l vad, sarman baietas far de mama!

Atentiile dragastoase cu care îl coplesea acum matusa Polly erau tocmai ce-i
trebuia lui Huck ca sa fie si mai fasticit ca înainte.

Deodata preotul striga cat îl tinea gura:

– „Laudati pe Domnul, de la carele se revarsa asupra-ne toate bucuriile!” Cantati!
Haideti! Din toata inima!

Si-asa facura. Pe cand psalmul al o sutalea se înalta triumfator din tot mai multe
piepturi, zguduind grinzile vechi, Tom Sawyer piratul privea spre flacaii invidiosi din
juru-i si marturisea în inima lui ca aceasta era clipa cea mai mareata din viata sa.

Pe cand parohia pacalita se îmbulzea spre iesire, spuneau cu totii ca n-ar avea
nimic împotriva sa mai fie iar dusi de nas ca niste caraghiosi, numai pentru a mai auzi o
data cantat în asa chip psalmul o suta.

În ziua aceea Tom a luat mai multe ghionturi si mai multe pupaturi, dupa
dispozitia schimbatoare a matusii Polly, decat dobandise mai înainte într-un an întreg, si
nici el nu stia prea bine care din ele aratau recunostinta catre Dumnezeu si care
dragostea pentru el.

CAPITOLUL XIX

Asta fusese marea taina a lui Tom; planul de a se înapoia acasa, împreuna cu
fratii sai pirati si de a lua parte la propria lor înmormantare. Sambata pe înserate
trecusera apa catre malul dinspre statul Missouri, calare pe un bustean vaslit din maini.
Debarcasera la vreo noua kilometri mai la vale de targusor, dormisera pana spre ziua în
padurea din marginea targului, iar apoi se furisasera pe drumeaguri laturalnice,
sfarsindu-si somnul sus, în galeria bisericii, printre bancile stricate care zaceau acolo,
vraiste.

Luni, în timpul gustarii de dimineata, matusa Polly si Mary se aratara foarte
dragastoase cu Tom si foarte atente fata de dorintele lui. Se vorbi cu mult mai mult ca
de obicei. Cu acest prilej, matusa Polly spuse:

– De, Tom, nu zic ca n-a fost o gluma strasnica, sa lasati sa se perpeleasca o lume-
ntreaga, aproape o saptamana în sir, ca sa va distrati voi, baietii, da-i pacat ca te-a rabdat
inima sa ma lasi pe mine sa ma amarasc atata. Dac-ai putut trece apa pe-un bustean, ca
sa te duci la înmormantarea ta, puteai

s-o mai treci si-alta data, ca sa-mi dai de stire ca nu esti mort, ci doar fugit de-acasa.

– Da, zau, Tom, c-ai fi putut sa faci asta, spuse Mary, si cred c-o si faceai, daca-ti
dadea prin gand.

– Ai fi facut-o, Tom? întreba matusa Polly, luminandu-se la fata în asteptarea
raspunsului. Hai, zi! Faceai asta daca-ti da prin gand?

– Hm, de! Stiu si eu? Ne-ar fi stricat tot planul.

– Tom, eu credeam ca atatica tii si tu la mine, spuse tusa Polly cu glas mahnit,
care-l facu pe baiat sa se simta prost. Tot era ceva, daca te gandeai macar la una ca asta,
chiar daca pana la urma sa zicem ca n-o faceai.

– Lasa, matusica, nu-i nimic, nu-ti fa inima rea din atata lucru, sari Mary, nu stii
cat de zapacit e Tom? Totdeauna se pripeste si de-aia nu-i da prin gand sa faca ce
trebuie.

– Cu atat mai rau! Lui Sid i-ar fi dat în gand! Si nu numai atat, dar Sid chiar c-ar fi
venit sa-mi dea de stire. Tom, cand o sa-ti aduci aminte odata si-odata, o sa fie prea
tarziu si o sa-ti para rau ca n-ai tinut mai mult la mine si ca nu te-ai purtat mai bine,

cand ti-ar fi fost atat de usor.

– Matusico, de ce vorbesti asa, stii foarte bine ca tin la tine, spuse Tom.

– As sti mai bine dac-ai dovedi-o prin purtarile tale.

– Acum îmi pare rau ca nu mi-a dat prin gand, zise Tom, cu glas de cainta, da sa
stii ca într-o noapte te-am visat. Tot e ceva, nu?

– Mare lucru nu e, sa viseze stie si cotoiul, dar tot e mai bine ca nimic. Si ce-ai
visat?

– Uite, miercuri noaptea am visat ca tu sedeai colo langa pat si Sid sedea pe lada
de lemne, si Mary alaturi de el.

– Asa si sedeam. Asa sedeam totdeauna. Îmi pare bine ca-n visele tale ti-ai adus
aminte macar de atata lucru.

– Si mai visam ca era aci si mama Iu Joe Harper.

– Ce vorbesti? ! Chiar a fost aci! Si ce-ai mai visat?

– A, o groaza. Da acu, abia mai mi-aduc aminte.

– Ei, haide, încearca sa-ti amintesti! Nu poti?

– Parca mi se pare ca vantul, vantul era sa stinga-a-a…

– Sileste-te sa-ti amintesti, Tom! Gandeste-te bine! Adevarat ca vantul era sa
stinga ceva; hai spune, ce?

Tom îsi apasa degetele pe frunte, o clipa plina de înfrigurare, si-apoi spuse:

– Acu stiu! Acu stiu! Lumanarea era s-o stinga!

– Doamne, fie-ti mila de pacatele noastre!… Hai, Tom, zi-nainte!

– Si mi se pare ca atunci ai zis asa: „Da ce s-a-ntamplat? Usa aia mi se pare ca s-
a…”

– Hai, zi, Tom!

– Stai, lasa-ma, sa-mi aduc aminte… lasa-ma numai nitel. Da, da, ai spus ca ti se
pare ca s-a deschis usa.

– E-adevarat, cum stau acu aci, asa am spus! N-am spus asa, Mary? Hai, zi!

– Si-atunci, si-atunci… de, parca n-as fi chiar asa sigur, da parca mi se pare ca l-ai
trimis pe Sid sa… sa… sa…

– Ai? Ai? Haide, zi! Ce l-am trimis pe Sid sa faca? Ce l-am trimis pe Sid sa faca,
Tom? Ce l-am trimis sa faca?

– L-ai trimis sa., l-ai trimis… a, da, l-ai trimis sa-nchida usa!

– Doamne sfinte! Sa-mi spuie cineva ca nu crede în vise! N-am mai auzit una ca
asta de cand traiesc! Trebuie sa-i spun numaidecat Serenei Harper. S-o vaz acu pe unde
scoate camasa, cu trancaneala ei despre „superstitii”! Hai, Tom, zi-nainte!

– Da, acuma-mi amintesc deslusit tot visul. Dupa aia, tu ai zis de mine ca nu-s rau,
ci doar poznas si neastamparat si ca nu-mi dau seama ce fac, ca un manz, parc-ai spus,
sau asa ceva.

– Da, asa am spus! Doamne, Dumnezeule! Nemaipomenit! Hai, zi-nainte, Tom!

– Si apoi ai început sa plangi.

– Da, da, asa e. N-am plans eu numai atunci… Ei, si dupa aia?

– Dupa aia, a-nceput si doamna Harper sa planga si sa spuie c-asa era si Joe al ei
si ca-i pare rau ca-l batuse pentru motiv cum c-ar fi sterpelit smantana, care-o aruncase
ea cu mana ei. Acu stiu! Acu stiu! Lumanarea era s-o stinga!

– Doamne, fie-ti mila de pacatele noastre!… Hai, Tom, zi-nainte!

– Si mi se pare ca atunci ai zis asa: „Da ce s-a-ntamplat? Usa aia mi se pare ca s-
a…”

– Hai, zi, Tom!

– Stai, lasa-ma, sa-mi aduc aminte… lasa-ma numai nitel. Da, da, ai spus ca ti se
pare ca s-a deschis usa.

– E-adevarat, cum stau acu aci, asa am spus! N-am spus asa, Mary? Hai, zi!

– Si-atunci, si-atunci… de, parca n-as fi chiar asa sigur, da parca mi se pare ca l-ai
trimis pe Sid sa… sa… sa…

– Ai? Ai? Haide, zi! Ce l-am trimis pe Sid sa faca? Ce l-am trimis pe Sid sa faca,
Tom? Ce l-am trimis sa faca?

– L-ai trimis sa., l-ai trimis… a, da, l-ai trimis sa-nchida usa!

– Doamne sfinte! Sa-mi spuie cineva ca nu crede în vise! N-am mai auzit una ca
asta de cand traiesc! Trebuie sa-i spun numaidecat Serenei Harper. S-o vaz acu pe unde
scoate camasa, cu trancaneala ei despre „superstitii”! Hai, Tom, zi-nainte!

– Da, acuma-mi amintesc deslusit tot visul. Dupa aia, tu ai zis de mine ca nu-s rau,
ci doar poznas si neastamparat si ca nu-mi dau seama ce fac, ca un manz, parc-ai spus,
sau asa ceva.

– Da, asa am spus! Doamne, Dumnezeule! Nemaipomenit! Hai, zi-nainte, Tom!

– Si apoi ai început sa plangi.

– Da, da, asa e. N-am plans eu numai atunci… Ei, si dupa aia?

– Dupa aia, a-nceput si doamna Harper sa planga si sa spuie c-asa era si Joe al ei si
ca-i pare rau ca-l batuse pentru motiv cum c-ar fi sterpelit smantana, care-o aruncase ea
cu mana ei.

– Tom! Sa stii ca intrase-n tine Duhu Sfant si te facuse proroc! Da, zau! Sa stii c-
asa e! Doamne Sfinte. Hai, zi-nainte, Tom!

– Dupa aia, Sid a zis… Sid a zis…

– Eu nu cred c-am zis ceva, spuse Sid.

– Ba da, ai zis ceva, Sid, spuse Mary.

– Taceti din gura si lasati-1 pe Tom sa povesteasca! Spune, Tom, ce-a zis Sid?

– A zis, mi se pare c-a zis, ca poate mi-e mai bine acolo unde sunt, dar ca sa fi fost
si eu mai cuminte…

– Auziti? Chiar asa a spus, cuvant cu cuvant!

– Si tu l-ai repezit…

– Te cred ca da! Trebuie c-a fost un înger al Domnului aci printre noi! Sigur c-a
fost un înger în vreun ungher.

– Si doamna Harper a povestit cum a speriat-o Joe c-o pocnitoare si tu ai povestit
chestia cu Peter si cu „Moartea durerilor”…

– Da, da, chiar asa e!

– Si-apoi ati mai vorbit o gramada… cum cautau oamenii prin apa ca sa ne
gaseasca, si despre înmormantarea care avea sa fie duminica, si-apoi tu si cu doamna
Harper ati plans una-n bratele alteia, si-apoi ea a plecat.

– Chiar asa a fost! Chiar asa a fost! E adevarat precum stau aci pe locsoru asta!
Tom, de fata sa fi fost si nu puteai sa spui mai aidoma! Si-apoi? Hai, zi, Tom!

– Si-apoi se facea ca te rugai pentru mine. Te vedeam si auzeam fiecare cuvintel
pe care-l rosteai. Si-apoi te-ai culcat, si eu eram atata de mahnit, c-am scos din buzunar
o coaja de sicomor si-am scris pe ea: „Nu suntem morti, ci doar am plecat sa ne facem
pirati” si-am pus coaja pe masuta langa lumanare, si cand m-am uitat la tine, era atata
bunatate pe fata ta, cum dormeai asa, ca se facea ca m-am apropiat si te-am sarutat pe
gura.

– Zau, Tom, zau ca m-ai sarutat? Toate ti le iert pentru asta! Si se repezi sa-l
îmbratiseze pe baiat, strangandu-l la piept, mai sa-l înabuse, pe cand el se simtea cel din

urma dintre pacatosi.

– Foarte frumos din partea lui, cu toate ca n-a fost decat un vis, bombani Sid ca
pentru sine, dar destul de tare ca sa fie auzit.

– Taci din gura, Sid! Omu face-n vis ce-ar face si treaz. Uite colea un mar mare,
domnesc, pe care-l pastram pentru tine, Tom, la caz ca te mai gasesc; acu hai si du-te la
scoala! Sunt recunoscatoare bunului Dumnezeu, parintele nostru al tuturor, ca te am
iarasi langa mine, carele îndelung rabdator este si iertator cu cei ce cred în el si-i asculta
poruncile, cu toate ca Domnul stie ca-s nevrednica, dar vezi ca de-ar fi numai ai
vrednici blagosloviti cu îndurarea lui si dac-ar fi sa-i simta numai aceia mana ajutatoare,
cand e de trecut un hop greu, prea putini s-ar bucura în aceasta vale a plangerilor si
putini ar intra în pacea Domnului, cand va sa vie noaptea cea lunga. Hai, duceti-va, Sid,
Mary, Tom, carati-va, destul m-ati batut la cap.

Copiii s-au dus la scoala, iar batrana—la doamna Harper, ca sa-i povesteasca
visul minunat al lui Tom. Sid fu destul de întelept, încat sa nu rosteasca tare ce era în
gandul lui, pe cand iesea din casa. Si anume:

„Cam stravezie poveste. Asa vis lung si fara nici o greseala!”

Ce mai erou devenise Tom! Acum nu mai umbla topaind sau sarind ca un cal
naravas, ci cu pas leganat si plin de demnitate, cum se cuvenea unui pirat care simtea
ochii lumii atintiti asupra-i. Vezi bine c-asa era. încerca el sa nu dea atentie privirilor si
vorbelor care se schimbau cand trecea el, dar le sorbea cu nesat si toate îl ungeau la
inima. Baietii mai mici se îmbulzeau pe urmele lui, mandri de a fi vazuti cu el si rabdati
pe langa dansul, de parc-ar fi fost tobosarul unei defilari sau elefantul care conduce
menajeria cand intra în targ. Baietii de-o seama cu el se faceau a nu sti ca fusese plecat,
dar în sinea lor se prapadeau de invidie. Ar fi dat orice sa aiba pielea lui oachesa si
tabacita de soare si faima lui stralucita. Tom însa nu s-ar fi lipsit de ele nici în schimbul
unui circ întreg.

La scoala, copiii faceau atata caz de el si de Joe, sorbindu-i din ochi cu atata
admiratie, încat nu trecu mult si celor doi eroi nici cu prajina nu le-ai mai fi putut ajunge
la nas. Începura sa povesteasca nesatiosilor ascultatori peripetiile prin care trecusera, dar
povestea nu avea decat început, sfarsit era putin probabil sa aiba vreodata, cu o
închipuire bogata ca a lor. Iar cand în cele din urma si-au scos lulelele si-au început a se
plimba, pufaind cu seninatate, gloria lor ajunse la apogeu.

Tom hotarî ca acuma putea sa nu-i mai pese de Becky Thatcher. Gloria îi
ajungea. Va trai pentru glorie. Acum ca el ajunsese o persoana atat de suspusa, poate ca
ea va voi sa se împace. Foarte bine, n-avea decat! O sa vada ea ca stia si el sa fie
nepasator. Curand sosi si Becky. Tom se facu ca n-o vede. Se îndeparta si, alaturandu-se
unei cete de baieti si fete, începu sa povesteasca. Baga de seama ca ea alerga vesela de
colo pana colo, cu fata îmbujorata si cu ochii jucausi, facandu-se ca-si fugareste colegii
si razand cu hohote cand prindea pe cate unul. Nu-i scapa faptul ca prindea mereu pe
cate cineva chiar în apropierea lui, si ca de fiece data arunca spre el o privire plina de
talc. Aceasta-i multumea din plin pacatoasa lui vanitate, si, în loc sa-l împace, îl
întarata si mai mult… Acum evita cu tot dinadinsul sa se tradeze ca o stie în apropiere.
În cele din urma, ea înceta sa mai zburde. Se plimba nehotarata de colo pana colo,
scotand uneori cate-un suspin si aruncand catre Tom priviri furise, pline de asteptare.
Observa ca Tom vorbea cu Amy Lawrence mai mult decat cu oricine. Îi trecu un junghi
prin inima, se simti deodata nelinistita, stanjenita. încerca sa plece, dar picioarele o
tradau; în loc sa se departeze, se dadea mai aproape de grupul în care se afla Tom. Cu
vioiciune prefacuta, îi spuse unei fete care statea chiar langa el:

– Bine, Mary Austin, rautate ce esti, cum de n-ai venit la scoala de duminica?

– Sigur c-am venit. Nu m-ai vazut?

– Nu te-am vazut! Unde sedeai?

– Cu clasa domnisoarei Peters, unde sed totdeauna. Eu te-am vazut pe tine.

– Nu, zau! Ce curios! Eu nu te-am vazut deloc. Am vrut sa-ti vorbesc de-o
serbare…

– A, ce bine! Cine-o da?

– Mamica o da pentru mine.

– A, bravo, sper ca o sa ma chemi si pe mine.

– Mai e vorba! Serbarea-i data pentru mine. O sa chem pe oricine vreau eu sa vie,
si bineînteles ca vreau sa vii si tu.

– Ce bine! Cand o sa fie?

– Curand. Poate ca în preajma vacantei.

– A, ce bine-o sa petrecem! O sa chemi toate fetele si toti baietii?

– Da, pe toti care-mi sunt prieteni, sau care vor sa-mi fie, si pe furis îi arunca o
privire lui Tom. El însa vorbea mai departe cu Amy Lawrence, povestindu-i despre
îngrozitoarea furtuna de pe insula si cum izbise trasnetul sicomorul cel mare, de-l
„facuse praf”, în timp ce el, Tom, era „la trei pasi”.

– A, ce frumos o sa fie! Eu pot sa vin? întreba Gracie Miller.

– Da.

– Dar eu? sari si Sally Rogers.

– Da.

– Si eu? întreba Susy Harper. Si Joe?

– Fireste.

Asa întrebara pe rand, batand bucurosi din palme. Dupa ce toti din grup se
rugasera sa fie invitati, Tom întoarse cu raceala spatele si, povestind mai departe, pleca,
luand-o cu el pe Amy. Bietei Becky îi tremurau buzele si-i dadura lacrimile. Ascunse
aceste semne sub o veselie silita si continua sa ciripeasca cu vioiciune. Dar gandul la
serbare pierduse orice farmec si nimic nu o mai interesa. Cauta sa plece cat mai repede,
ca sa se ascunda si sa-si verse focul plangand, dupa obiceiul femeilor. Apoi sezu
posomorata, ranita în mandria ei, pana ce suna clopotelul. Atunci se ridica, cu o privire
razbunatoare în ochi, îsi scutura cozile lungi si spuse ca stie ea ce-o sa faca.

În recreatie, Tom continua flirtul cu Amy, grozav de bucuros ca gasise un plan
atat de istet! Nu-si mai gasea locul; voia sa dea de Becky si s-o raneasca jucand teatru în
fata ei. Dar cand în cele din urma o zari, însufletirea îi scazu brusc. Becky sedea, foarte
bine dispusa, pe o banca mica din spatele scolii, cu Alfred Temple alaturi. Se uitau
amandoi la niste poze; erau atat de absorbiti si îsi tineau capetele atat de alaturate
deasupra cartii, încat pareau ca nu mai stiu de nimic altceva pe lume. În vinele lui Tom
începu sa fiarba gelozia. Acum suferea, caindu-se amarnic ca daduse cu piciorul
prilejurilor de împacare oferite de Becky. îsi zice ca a fost un nerod, si cate si mai
cate—toate vorbele de ocara ce-i treceau prin cap. Îi venea sa planga de necaz. Iar Amy,
în timp ce se plimbau, continua sa vorbeasca, însufletita si fericita. Lui Tom însa îi
întepenise limba în gura. Nici nu auzea ce spunea Amy si de cate ori fata se oprea,
asteptand un raspuns, el doar balbaia cate o încuviintare stangace, nimerind-o de cele
mai multe ori ca nuca-n perete. O lua mereu spre spatele scolii, ca si cum ar fi vrut sa-si
puna sare pe rana, privind scena aceea nesuferita. Facea ce facea si tot acolo ajungea. I
se suia sangele la cap, cand vedea ca lui Becky Thatcher nu-i pasa de el, de parca nici n-
ar fi fost pe lume. Fata însa îl vedea; ea stia foarte bine ca e pe cale sa castige batalia si

se bucura ca sufera si el cum suferise ea. Flecareala vesela a lui Amy ajunse de
neîndurat. Tom dadu a întelege ca avea treburi serioase, niste lucruri care trebuiau
neaparat rezolvate si ca era cam tarziu. Dar în zadar; fata ciripea înainte. Tom gandea:
„Fir-ar a naibei, nu mai scap odata de ea!” Pana la urma pleca sa vada de acele treburi.
Ea spuse, nevinovata, ca va fi „pe-aproape” la sfarsitul orelor de scoala, în timp ce el o
lua la fuga, fiindu-i ciuda pe dansa.

„Oricare alt baiat, gandea Tom, scrasnind din dinti, oricare alt” baiat din targ sa
fi fost, decat filfizonul asta de la Saint Louis, care se crede gatit cum nu mai e altul, si,
ma rog, din aristocratie! Lasa, domle, nu degeaba ti-am tras eu o chelfaneala din prima
zi cand te-ai aratat în targul asta, îti mai trag eu una sa ma tii minte. Stai ca-mi cazi tu în
mana! Te aranjez eu…”

Si executa pe rand toate miscarile cu care-ar fi snopit în bataie pe-un baiat
imaginar, tragand pumni în aer, izbind cu piciorul în vant, facandu-se ca-i scoate ochii.

„Aha, ti-a venit mintea la cap, ai! Zbieri sa te las? Sa te iert? Hai, mars acum, si
sa nu te mai prind alta data…” Si astfel, snopeala închipuita lua un sfarsit care-l mai
racori nitel. La amiaza, Tom dadu fuga acasa. Nu mai putea îndura recunoscatoarea
fericire a lui Amy, iar cealalta nefericire îi amara si mai mult sufletul. Becky începu din
nou sa contemple pozele în tovarasia lui Alfred, dar cum minutele treceau încet ca
melcul, fara ca Tom sa apara si ea sa-l vada chinuin-du-se, triumful începu sa-i
paleasca. Fata pierdu orice interes pentru poze, lua mai întai o înfatisare grava, apoi dis-
trata, si în cele din urma melancolica. De vreo doua-trei ori ciuli urechea la auzul unor
pasi, dar în zadar nadajduia; Tom nu veni. În cele din urma se simti cat se poate de
nenorocita si se cai de a fi mers atat de departe. Bietul Alfred, vazand ca o pierde, fara
sa stie pentru ce, exclama întruna:

– Vai, uite ce frumoasa e asta! Ia uita-te la asta! Ea, pana la urma, îsi pierdu
rabdarea si-i spuse:

– Ia lasa-ma-n pace! M-am saturat de ele. O podidira lacrimile, se scula si pleca.

Alfred se lua dupa ea, încercand s-o îmbuneze, dar ea izbucni:

– Pleaca si lasa-ma-n pace, n-auzi? Nu pot sa te sufar! Baiatul ramase locului,
întrebandu-se mirat în sinea lui cu ce gresise. Nu-i spusese chiar ea ca în toata pauza de
la amiaza se vor uita amandoi la poze? Ea îsi vazu de drum, plangand. Atunci Alfred
intra îngandurat în clasa goala. Era suparat si totodata se simtea umilit. Nu-i fu greu sa
ghiceasca adevarul: fata îl folosise drept unealta ca sa se razbune pe Tom Sawyer.
Gandul acesta, odata încoltit în mintea lui, fireste ca nu facu decat sa sporeasca ura ce-o
nutrea împotriva lui Tom. I-ar fi placut sa gaseasca ceva ca sa-l bage pe baiatul ala la
apa, fara ca el însusi sa riste mare lucru. Atunci îi cazura ochii pe cartea de citire a lui
Tom. Iata prilejul! Foarte multumit, deschise cartea la pagina unde era lectia din acea
dupa-amiaza si varsa cerneala peste ea.

Becky, aruncand chiar în acea clipa, îndaratul lui, o privire pe fereastra, îi vazu
fapta. Se dete la o parte, ca el sa n-o observe. Porni repede spre casa, cu gandul sa-l
caute pe Tom si sa-i spuna. Tom îi va fi recunoscator si supararea lor va lua astfel
sfarsit. Dar nu facuse nici jumatate de drum, cand îsi schimba parerea. îsi aduse aminte
de purtarea lui Tom fata de dansa, pe cand vorbea de serbare, si gandul acesta o fripse la
inima si-o coplesi de rusine. Se hotarî sa-l lase sa fie batut, pentru foaia de carte stricata,
si pe deasupra sa-l urasca vesnic.

CAPITOLUL XX

Tom se întoarse acasa posomorat. De la primele vorbe pe care le rosti matusa-sa,
întelese ca nu era chip sa scape de necazuri.

– Tom, îmi vine sa te jupoi de viu.

– Da ce-am facut, matusica?

– Prea destul! Auzi! Ma duc la Serena Harper, ca o neroada, si ma apuc sa-i
povestesc bazaconia aia de vis al tau, gandind c-o s-o creaza si ea… Si cand colo, auzi
dumneata, aflu de la ea ca-l iscodise pe Joe si aflase, nici mai mult nici mai putin, cum
c-ai fost aci în noaptea cu pricina si c-ai auzit tot ce am vorbit noi! Tom, nu stiu ce-o sa
se aleaga de tine, daca esti în stare sa
te porti asa! Ia închipuieste-ti si tu cum ma simt eu acum, cand ma gandesc c-ai putut sa
ma lasi sa ma duc la Serena Harper si sa ma fac de ras… si tu sa nu spui o vorba!

Iata ca lucrurile se înfatisau sub o noua lumina. Pana acum, povestea scornita de
dimineata îi paruse lui Tom o gluma buna si chiar foarte isteata. Acum i se parea
ticaloasa si de prost gust. Tom lasa capul în jos si o clipa nu stiu ce sa raspunda; apoi
zise:

– Matusica, îmi pare rau ca te-am lasat sa te duci, da nu mi-am dat seama.

– Vai, copile, niciodata nu-ti dai seama! Numai la tine si la nazbatiile tale te
gandesti. Ca sa vii cale lunga, noaptea, de la insula Jackson si pan-aci, sa faci haz de
supararea noastra, si sa-ti razi de mine cu nascoceala aia de vis, la asta te-a taiat capul,
da ca sa-ti fie mila de noi si sa ne cruti de suparare, nici prin gand nu ti-a trecut!

– Matusica, acum vad si eu c-a fost o ticalosie, da n-am facut-o înadins, crede-ma.
Si-apoi, în noaptea aceea, n-am venit ca sa fac haz de voi.

– Da pentru ce-ai venit?

– Ca sa-ti spun sa nu te amarasti din pricina noastra, ca nu ne înecasem.

– Tom, as fi cea mai fericita fiinta de pe lume dac-as putea crede c-ai avut
asemenea gand bun, da stii foarte bine ca nu-i adevarat, si eu stiu la fel de bine ca si
tine, Tom.

– Matusica, zau ca asta am vrut sa fac, sa nu ma misc d-aci daca nu spui drept.

– Haide, Tom, nu minti, te rog din suflet! Minciuna-ti sporeste pacatul de-o mie
de ori.

– Da nu mint, matusica, spui drept. Am vrut sa nu mai fii suparata, numa d-aia
am venit.

– As da orice ca sa pot crede una ca asta, ti-ar rascumpara o groaza de pacate,
Tom. Mai c-as fi bucuroasa c-ai fugit si ca te-ai purtat atat de rau. Da cum sa te crez ?
Ca dac-ai fi vrut sa-mi spui, îmi spuneai, nu-i asa, baiatule?

– Vezi, matusica, dupa ce ai vorbit matale de înmormantare, mi-a dat în gand sa ne
întoarcem si sa ne ascundem în biserica, si-atata mi-a placut planul asta, ca nu m-a
rabdat inima sa ma las de el. Si atunci am pus coaja înapoi în buzunar, si-am tacut
chitic.

– Care coaja?

– Coaja de copac pe care-ti scrisesem ca ne-am facut pirati. Mai bine te desteptai
cand te-am sarutat, zau asa.

Pe fata matusii se topira liniile aspre si în ochi îi navali duiosia.

– Adevarat ca m-ai sarutat, Tom?

– Daca-ti spui ca te-am sarutat!

– Esti sigur, Tom?

– Te-am sarutat, matusica, crede-ma, daca-ti spui…

– Si de ce m-ai sarutat, Tom?

– Fiindca mi-erai tare draga, cum gemeai asa prin somn, si-mi parea rau de tine.

Vorbele baiatului pareau sincere. Batranica nu-si putu ascunde un tremur în glas
cand zise:

– Mai saruta-ma o data, Tom!… si-acu fa bine si sterge-o la scoala si nu ma mai
necaji.

Cum iesi pe usa Tom, matusa Polly dadu fuga la un dulap si scoase o zdreanta
de surtuc, fostul costum de pirat al lui Tom. Statu cu surtucul în mana si-si zise:

„Nu, nu ma-ncumet. Bietu baiat… eu zic c-a mintit, da e-o minciuna pornita
dintr-o inima buna. Dumnezeu sa i-o rasplateasca, ce bine mi-a facut! Nadajduiesc c-o
sa-l ierte Domnul, stiu bine c-o sa-l ierte. Da eu mai bine sa nu ma-ncredintez ca-i
minciuna. N-o sa ma uit…”

Puse la loc surtucul si ramase o clipa pe ganduri. De doua ori întinse mana sa ia
haina si de fiece data iar se stapani. A treia oara, îsi facu curaj, zicandu-si: „E-o
minciuna nevinovata, e-o minciuna de copil bun, n-o sa-mi fac sange rau.” Cauta în
buzunarul surtucului. O clipa mai tarziu, citea coaja de copac a lui Tom printr-un val de
lacrimi si-si spunea:

„L-as ierta pe baiat acu, sa fi faptuit si o mie de pacate!”

CAPITOLUL XXI

În asa fel îl sarutase matusa Polly pe Tom, ca parca îi luase cu mana supararea.
Acum se simtea iar vesel si cu inima împacata. Porni spre scoala si avu norocul sa dea
peste Becky Thatcher în capul Drumului Poienii. Tom se purta întotdeauna dupa starea
sufleteasca în care se gasea. Fara sa sovaie o clipa, alerga la ea si-i spuse:

– Am fost un ticalos azi, Becky, si-mi pare foarte rau. N-o sa ma mai port
niciodata asa, cat oi trai. Te rog, împaca-te cu mine, vrei?

Fata se opri si-i arunca o privire dispretuitoare.

– Te-as ruga sa nu ma plictisesti, domnule Thomas Sawyer. N-am sa mai vorbesc
cu dumneata niciodata!

Si, cu o miscare mandra din cap, îsi vazu de drum. Tom ramase atat de uluit,
încat n-avu nici macar prezenta de spirit sa-i spuna: „Atata paguba, domnisoara Tafna!”
Pana sa-i vina în gand, trecuse momentul potrivit. Asa ca n-a mai spus nimic. Dar
fierbea de necaz. Intra înciudat în curtea scolii, zicandu-si ce bine ar fi sa fie Becky
baiat. Cum ar mai snopi-o în bataie! Curand se întalni nas în nas cu ea si în trecere îi
arunca o vorba întepatoare. Ea îi zvarli alta înapoi si iata ruptura gata. Becky era atat de
manioasa, încat abia astepta sa reînceapa lectiile; era nerabdatoare sa-l vada pe Tom
batut pentru cartea de citire patata cu cerneala. Daca pana atunci se mai gandise
oarecum sa dea în vileag fapta lui Alfred Temple, noua batjocura a lui Tom îi alunga cu
desavarsire acest gand.

Biata fata nu stia cat de aproape o pastea si pe ea necazul, învatatorul, domnul
Dobbins, atinsese varsta matura cu o ambitie nepotolita în suflet. Dorinta lui cea mai
arzatoare fusese sa ajunga doctor, saracia însa hotarase sa nu fie decat un biet învatator
de tara. în fiecare zi scotea din catedra o carte misterioasa si se adancea în ea, cand nu-i
asculta pe elevi. Cartea o tinea totdeauna sub cheie. Nu era strengar în toata scoala care

sa nu moara de curiozitate sa arunce macar o privire în ea, dar pana atunci niciodata nu
se ivise prilejul. Fiecare dintre baieti si fete aveau o parere a sa despre ce putea fi în
acea carte; nu erau doua pareri la fel, dar n-avea nimeni cum sa se încredinteze de
adevar. Cand trecu Becky pe langa catedra, care era în apropierea usii, vazu cheia uitata
în broasca. Iata momentul prielnic! Arunca o privire de jur-împrejur, nu era nimeni… în
clipa urmatoare, tinea cartea în maini. Coperta, cu titlul „Anatomie” de profesorul
„Cutare”, nu-i spuse nimic; începu sa întoarca paginele. Dadu îndata peste o plansa
frumos colorata, un trup omenesc. În clipa aceea o umbra cazu pe pagina. Tom Sawyer
intrase pe usa si apuca sa vada o clipa poza. Becky smuci repede cartea ca s-o închida si
avu ghinionul îngrozitor sa sfasie plansa pe jumatate, din mijloc si pana jos. Zvarli
volumul în catedra, întoarse cheia în broasca si apoi, rusinata si furioasa, izbucni în
plans:

– Tom Sawyer, mai josnic nici ca te puteai purta! Te tii dupa mine si pandesti la
ce ma uit!

– Cum era sa stiu ca te uiti la ceva?

– Sa-ti fie rusine, Tom Sawyer, acum sigur c-o sa ma parasti! Ah, ce-o sa ma fac,
ce-o sa ma fac! O sa mananc bataie — eu care niciodata n-am mancat bataie la scoala!
Apoi, izbind cu piciorul în podea, zise: N-ai decat sa fii ticalos, daca vrei! Las ca stiu si
eu ceva! Asteapta si-o sa vezi tu! Nesuferitule, uraciosule, nesuferitule! Si dadu buzna
afara din clasa, cu o noua explozie de plans.

Tom ramase neclintit, uluit de aceasta izbucnire. Dupa catva timp, îsi spuse:

„Neroade mai sunt si fetele! Auzi! N-am mancat niciodata bataie la scoala! Mare
scofala! Numai o fata poate sa vorbeasca asa! Piele gingasa si curaj cat un pui de gaina!
Fireste ca n-am de gand s-o parasc lui mos Dobbins pe prostuta asta, fiindca am eu ac de
cojocu ei si altminteri, fara sa fiu ticalos. Da degeaba! Mos Dobbins o sa-ntrebe cine i-
a rupt cartea. N-o sa raspunda nimeni. Si-atunci o sa faca ce face totdeauna: o sa întrebe
pe toti la rand si cand i-o veni randul vinovatei, o sa afle el, fara sa-i mai spuie nimic. Pe
fete le tradeaza totdeauna mutra. Sunt niste papa-lapte. O sa manance bataie. Ei,
comedie, a intrat rau la apa Becky Thatcher si nu vad ce-i de facut.” Tom mai cantari
catva timp situatia, apoi adauga: „Ei i-ar placea sa ma vada pe mine la ananghie, acu sa
rabde si ea!”

Tom se alatura gloatei de copii care zburdau pe afara. Dupa cateva clipe sosi
„domnul” si cu totii intrara în clasa. Pe Tom nu-l prea interesau lectiile. De cate ori
furisa o privire spre locul unde sedeau fetele, fata lui Becky îl nelinistea. Daca se
gandea bine, n-avea chef s-o compatimeasca. Si, totusi, numai gandindu-se bine, se
putea opri de a o compatimi. Nu izbutea sa simta nici pic de satisfactie. Nu trecu mult si
domnul descoperi cartea de citire patata. Catava vreme, Tom uita de necazurile altora.
Becky se trezi din lancezeala ei plina de deznadejde si arata pentru ceea ce se întampla
un interes destul de viu. Nu credea ca Tom va reusi sa iasa din bucluc tagaduind ca
varsase cerneala pe carte si avea dreptate. Tagada parea a înrautati si mai mult situatia
lui Tom. Becky astepta ca toate acestea s-o bucure, dar constata ca nu prea se bucura.
Cand lucrurile ajunsera la culmea încordarii, Becky voi sa se scoale în picioare si sa-l
dea de gol pe Alfred Temple, dar se stapani si se sili sa sada linistit, spunandu-si:
„Acusi-acusi o sa ma parasca el c-am rupt poza, fara-ndoiala. Nu suflu o vorba, chiar
de-ar fi sa-l scap de la moarte!”

Tom încasa bataia si se întoarse la locul sau, defel mahnit, caci îsi închipuia ca,
fara sa stie, zbenguindu-se, varsase cerneala pe carte. Tagaduise de forma, fiindca asa
era obiceiul si staruise în tagada din principiu.

O ora întreaga se scurse cu încetineala. „Domnul” sedea motaind pe tronul lui.
Zumzetul scolarilor care-si repetau lectia îl îmbia la somn. Dupa catava vreme, domnul
Dobbins se îndrepta în speteaza, casca, apoi deschise catedra si întinse mana sa-si ea
cartea. Parca era nehotarat; s-o scoata, sa n-o scoata?… Cei mai multi dintre scolari
ridicau ochii nepasatori, dar doi dintre ei îi urmareau miscarile cu priviri aprinse. Cateva
clipe domnul Dobbins se juca distrat cu cartea, apoi o scoase, se suci în scaun pana-si
gasi o pozitie comoda si se pregati sa citeasca.

Tom arunca iute o privire spre Becky. Vazuse candva un biet iepuras urmarit de
vanator. Cand acesta îi tintise capul, iepurasul privirea asta o avusese. Uita numaidecat
ca erau certati. Trebuia sa faca ceva, si cat de repede, în clipa asta! Dar iuteala cu care
se apropia catastrofa îi paraliza gandirea. Stai! îi venise o idee! O sa dea fuga la catedra,
o sa smulga cartea din mana „domnului” si o sa fuga cu ea! Sovai o clipa pana sa se
hotarasca si pierdu prilejul: „domnul” deschise cartea! O, de-ar fi putut recastiga clipa
pierduta! „Prea tarziu, acum nu mai e nici o scapare pentru Becky!” îsi zise Tom. În
clipa urmatoare „domnul” îsi înfrunta scolarii; toti lasara ochii în jos, caci avea ceva în
privire care îi îngrozea chiar si pe cei nevinovati. Tacerea tinu cat ai numara pana la
zece. „Domnul” îsi aduna mania. Apoi vorbi:

– Cine a rupt cartea aceasta?

Tacere deplina. Ai fi putut auzi picand un ac. Tacerea staruia. „Domnul” cerceta
chip dupa chip, pentru a descoperi semnele pacatului.

– Benjamin Rogers, tu ai rupt cartea asta?

Tagada. Si iarasi tacere.

– Joseph Harper, tu ai rupt-o?

Iarasi tagada. Tom se simtea din ce în ce mai rau chinuit de aceasta ancheta care
nu se mai sfarsea.

Dupa ce lua la rand toate bancile în care sedeau baietii, „domnul” ramase putin
pe ganduri, apoi îsi îndrepta privirea spre bancile fetelor.

– Amy Lawrence ?

Fata clatina din cap.

– Gracie Miller?

Acelasi semn.

– Suzan Harper, tu ai facut treaba asta?

Alta care nega. Acum venea la rand Becky Thatcher. De tulburat ce era, Tom
tremura ca varga. Sigur, nu mai era nici o scapare.

– Rebeca Thatcher… (Tom arunca o privire spre fata ei; era alba de groaza) tu ai
rupt-o… nu-i asa? Ia uita-te la mine! (Mainele ei se ridicara, rugatoare.) Tu ai rupt
cartea?

În clipa aceea un gand îi fulgera prin minte lui Tom. Sari în picioare si striga:

– Eu am rupt-o!

Toata clasa se holba la el, uluita de aceasta nebunie de necrezut. Tom statu o
clipa sa-si vina în fire, iar cand înainta spre catedra ca sa-si primeasca pedeapsa,
mirarea, recunostinta, adoratia ce se revarsau asupra-i din ochii bietei Becky erau
rasplata pentru o suta de batai. însufletit de maretia propriei sale purtari, îndura fara sa
cracneasca cea mai crunta bataie pe care o daduse vreodata domnul Dobbins. Tot cu
nepasare primi si adaosul de cruzime care-l silea sa ramana în arest doua ceasuri dupa
ce li se dadea drumul celorlalti. Stia el bine cine are sa-l astepte afara, fara sa i se
urasca, pana o sa-i sune ceasul eliberarii.

În acea seara, Tom puse capul pe perna urzind planuri de razbunare împotriva lui

Alfred Temple, caci, cu rusine si cainta, Becky îi povestise totul, fara a ascunde nici
propria ei tradare. Dar în curand, pana si setea de razbunare trebui sa dea întaietate unor
ganduri mai placute si Tom adormi în cele din urma, rasunandu-i în urechi, ca prin vis,
ultimele vorbe rostite de Bechy: „Ah, Tom, ce suflet nobil ai!”

CAPITOLUL XXII

Vacanta se apropia. Învatatorul, de obicei aspru cu copiii, era din zi în zi mai
aspru si mai pretentios: voia cu tot dinadinsul ca elevii sa faca o impresie buna în ziua
„examenului”. Nuiaua si linia lui rar se odihneau: cel putin în ce-i privea pe scolarii mai
mici. Nebatuti scapau doar cei mai mari si „domnisoarele” de optsprezece-douazeci de
ani. Pedepsele domnului Dobbins erau de altfel foarte drastice, caci desi sub peruca
purta un cap cu desavarsire chel si lucios, batran nu era si muschii nu-i slabisera catusi
de putin. Pe masura ce se apropia ziua cea mare, toate pornirile tiranice care-i mocneau
în suflet iesau la iveala; cu o placere crunta pedepsea pana si cele mai mici abateri.
Urmarea fireasca era ca baietii cei mici tremurau toata ziua de spaima, iar noaptea
urzeau tot felul de planuri de razbunare. Si niciodata nu pierdeau prilejul de a-i juca
„domnului” cate un renghi. Dar tot el ramanea castigator. Represaliile care urmau dupa
fiecare razbunare izbutita erau atat de naprasnice si de coplesitoare, încat baietii
paraseau totdeauna campul de bataie amarnic înfranti. în cele din urma s-au vorbit cu
totii în taina si au ticluit un plan care promitea o victorie stralucita. L-au atras în
complot pe baiatul zugravului de firme, destainuindu-i planul si cerandu-i ajutor.
Baiatul avea motivele lui sa fie încantat, caci „domnul” locuia si lua masa acasa la
parintii lui si-i daduse nenumarate pricini sa-l urasca. Sotia „domnului” pleca peste
cateva zile într-o vizita la tara si atunci nimic n-avea sa mai stea în calea reusitei
planului. Domnul învatator se pregatea totdeauna pentru marele evenimente tragand
serios la masea, si baiatul zugravului de firme spuse ca în seara examenului, cand
domnia sa va fi afumat tocmai cat trebuia, el va aranja „chestia”, pe cand „domnul” va
motai acasa în scaun, apoi va avea grija sa fie trezit la timp, ca sa plece în mare graba la
scoala.

În cele din urma, sosi si mult asteptata zi. La orele opt seara, scoala era luminata
din belsug si împodobita cu ghirlande si cununi de frunze si flori. Pe o estrada trona
„domnul”, în scaunul sau mare, avand îndaratul lui tabla neagra. Parea destul de bine
dispus. Trei siruri de banci de fiece parte si sase siruri în fata sa erau ocupate de catre
demnitarii targului si parintii elevilor. La stanga sa, înapoia randurilor de cetateni, se
afla improvizata o estrada spatioasa, pe care fusesera asezati scolarii ce urmau sa ia
parte la reprezentatia din seara aceea: siruri de baieti mici, care se simteau cat se poate
de prost, de mult ce se spalasera si din pricina hainelor de sarbatoare, siruri de baieti
mari, stangaci si neciopliti; valurile de zapada ale fetelor si domnisoarelor învesmantate
în organdi si muselina, prea constiente de bratele lor goale, de anticele imitatii de
bijuterii ce le aveau de la bunica, de funditele lor roze sau albastre si de florile din par.
Restul salii era ocupat de scolari care nu luau parte la program.

Demonstratiile începura. Un baiat mititel de tot se scula în picioare si cu o mutra
bleaga recita: „Stiu bine ca va mirati si ca nici nu v-asteptati, mic cum sunt ca
îndraznesc, eu în public sa vorbesc” s.a.m.d., însotindu-si performanta cu miscarile
penibil de regulate si spasmodice pe care le-ar fi executat o masina putintel deranjata. O
scoase la capat cu bine, desi grozav de înspaimantat, si obtinu un ropot de aplauze, cand

se retrase facand ca un automat plecaciunea de rigoare.

O fata mica, cu o fetisoara sfioasa, spuse peltic: „Mary cea mica avea o
mielusica” s.a.m.d., executa o plecaciune care înduiosa publicul, îsi primi si ea portia de
aplauze si se aseza la loc îmbujorata si fericita.

Tom Sawyer se înfatisa plin de trufasa încredere, se avanta catre înaltimile
înflacaratului si nemuritorului poem declamatoriu „Dati-mi libertatea, sau de nu, dati-
mi moartea!” — rostit cu patima cuvenita si cu o frenetica gesticulare—si se poticni
brusc, pe la mijloc. Îl cuprinse o fastaceala grozava, îi tremurau picioarele si simtea ca
se înabusa. E drept ca se bucura de multa întelegere din partea întregii sali—dar si de o
tacere desavarsita care, de buna seama, era mai neplacuta chiar decat întelegerea.
Învatatorul se încrunta si asta întregi catastrofa. Tom se mai lupta ce se lupta, apoi se
retrase, zdrobit. Se înregistra o slaba încercare de aplauze, care se stinse curand.

Urmara „Flacaul sta pe puntea-n flacari”, „Caderea asirienilor” si alte nestemate
ale genului declamator. Apoi avura loc exercitii de lectura si o încercare în demonstratii
de ortografie. Cei cativa elevi din clasa de latina recitara cu cinste. Acum venea la rand
partea cea mai însemnata a serii, „compozitiile” originale ale tinerilor domnisoare.
Fiecare la randul ei înainta pana la marginea estradei, tusea putin ca sa-si dreaga glasul,
ridica manuscrisul (legat gingas cu o panglicuta) si începea sa citeasca, trudindu-se a da
o deosebita atentie „expresiei” si punctuatiei. Erau aceleasi teme pe care, cu prilejuri
similare, le elucidasera mamele lor, bunicile lor, si fara îndoiala ca si strabunicile, de la
cruciade încoace. „Prietenia” era una dintre ele; alta „Amintiri de odinioara”, apoi
„Sentimentul religios în istorie”, „Tara visurilor”, „Avantajele culturii”, „Asemanari si
deosebiri între diferitele forme de carmuire politica”, „Melancolie”, „Dragoste filiala”,
„Nazuintele sufletului” s.a.m.d., s.a.m.d.

Una din trasaturile izbitoare ale acestor compozitii era o melancolie cultivata cu
grija si scumpa autoarei, alta era o revarsare inutila si îmbelsugata de „vorbire aleasa”,
alta o tendinta de a varî cu tot dinadinsul cuvinte si fraze care se bucurau de mare
trecere si de a le folosi pana se toceau cu desavarsire. O particularitate ce le caracteriza
si le strica pe toate era nelipsita si nesuferita predica moralizatoare; la sfarsitul fiecareia
dintre ele, aparea si ea, gudurandu-se si dand din coada-i bearca. Oricare ar fi fost
subiectul, autoarea îsi torturase creierii si-l sucise pana izbutise sa-i gaseasca o latura ce
putea fi contemplata cu folos de catre simtul moral si religios. Fatarnicia batatoare la
ochi a unor asemenea fraze moralizatoare nu era de ajuns ca sa impuna alungarea
acestei mode din scoli si nu este de ajuns nici astazi. Nu e scoala, în tot cuprinsul tarii
noastre, unde tinerele domnisoare sa nu se simta obligate a-si încheia compozitiile cu o
morala. Si veti gasi pana la urma ca morala celei mai flusturatice si mai putin evlavioase
fete din scoala este totdeauna cea mai lunga si cea mai accentuat pioasa. Dar destul
despre asta. Adevarul curat nu se înghite usor. Sa ne întoarcem la „examen”. Cea dintai
compozitie careia i se dadu citire era întitulata: „Asadar, asta e viata?” Speram ca citito-
rul va putea îndura un extras:

„Pe cararile batatorite ale vietii, cu ce delicioase emotii soarbe mintea
adolescentei scena mult asteptata a unei festivitati! Imaginatia schiteaza în nuante roze
nesfarsite icoane de fericire. În închipuirea-i robita simturilor, adoratoarea modei se
vede în mijlocul multimii festive, „cea mai admirata de catre toti admiratorii”.
Gratioasa-i faptura, învesmantata în valuri albe ca zapada, pluteste în vartej prin
labirintul plin de delicii al salii de bal. Ai ei sunt ochii cei mai stralucitori, al ei pasul cel
mai înaripat în întreaga voioasa adunare. Cu aceste închipuiri nespus de fericite, timpul
trece în zbor si iata ca soseste mult dorita clipa a intrarii sale în Campiile Elizee pe care

atat de dulce le-a visat. Ca-n basmele cu zane apare totul privirilor ei vrajite! Fiece
noua scena este mai rapitoare decat cea dinainte! Dar nu trece mult si copila descopera
ca îndaratul acelor marete aratari totul nu e decat desertaciune—complimentele care
odinioara îi încantasera sufletul, urechii sale îi suna acum fals si strident, sala de bal si-a
pierdut vraja. Cu sanatatea zdruncinata si cu inima plina de amaraciune, tanara
abandoneaza pentru totdeauna aceste desertaciuni—încredintata ca placerile pamantesti
nu pot satisface nazuintele sufletului”.

Si tot asa si iar asa. În timpul cititului, se auzea pe alocuri cate un zumzet de
admiratie, însotit de exclamatii soptite: „Ce frumos!”, „Cata elocventa!”, „Asa e!”
s.a.m.d., iar dupa ce chestia se încheie cu o morala deosebit de întristatoare, aplauzele
fura entuziaste.

Se ridica apoi o tanara subtire si melancolica, pe a carei fata era asternuta
„interesanta” paloare ce-o dau pilulele si indigestia. Ea citi un poem, din care doua
strofe ne vor ajunge:

„O FECIOARA DIN MISSOURI ÎSI IA RAMAS BUN DE LA STATUL
ALABAMA

— La revedere, Alabama, te iubesc!

Si totusi plec acum pentru un timp de langa tine!

Mi-e trista inima, la tine cand gandesc

Si-n fruntea-mi amintirele-s ciorchine!

Caci m-am plimbat prin codrii tai în floare;

Am hoinarit langa izvorul Talapuzei si-am citit;

Am ascultat cascada locului Talas, frematatoare,

Din valea Coosei raza aurorii am privit.

Sunt mandra ca mie inima prea plina,

Cu ochii-nlacrimati privesc napoi,

Nu ma despart de-o tara ce-i straina,

Nu-nchin unor straini acest suvoi.

Ce bun a fost si primitor ca mama,

Statul acest cu vai si munti ce-mi pier!

Cand te-oi uita, preascumpa Alabama,

În sufletu-mi va fi de-a pururi ger!”

Nu prea se dumerisera oamenii ce era cu gerul din suflet, totusi poezia le placu
foarte mult.

Aparu apoi o tanara domnisoara, cu pielea oachesa, cu ochii negri, cu parul
negru. Dupa un moment de tacere, menit sa creeze atmosfera, ea lua o expresie tragica
si începu sa citeasca cu glas solemn si masurat:

„VEDENIA

Neagra si frumoasa era noaptea. În jurul tronului suprem, nici o stea nu
sclipea; doar adancile intonatii ale tunetelor masive îti vibrau constant în auz, iar
fulgerele sinistre se dezlantuiau furioase în camarile înnourate ale cerului, parand sa-si
rada de puterea ce-o exercita asupra teroarei lor ilustrul Franklin! Pana si vanturile
vehemente coborasera unanim din misticele lor adaposturi, vajaind atat de înfiorator,
ca si cum ar fi voit sa sporeasca grozavia scenei. Într-astfel de clipe, atat de întunecate,
atat de nebuloase, simtirea mea profunda tanjea dupa apropierea unui suflet omenesc,
cand, dimpotriva, iata ca:

Prietena-mi cea mai iubita

Cea ce cu sfat si mangaiere

De-a pururi m-a calauzit.

Durerii dandu-i alinare

Si bucuriei gust sporit,

Veni alaturea sa-mi steie.

Ea se misca asemeni acelor fiinte radioase, închipuite pe cararile însorite ale
Paradisului, de carte cei cu imaginatia romantica si juna, o regina a frumusetii,
împodobita doar cu propriul ei farmec transcendent. Atat îi era de usor pasul, atat de
lin si catifelat, încat fara de vraja magica ce emana eterica-i fiinta, ea ar fi lunecat pe
langa mine si s-ar fi destramat în neant, nesimtita, necercetata, asemenea atator altor
frumuseti din cale afara de sfioase.

O stranie mahnire era asternuta pe chipu-i, asemenea lacrimilor de gheata pe
hlamida lui Dechemvrie, pe cand cu bratul întins arata catre elementele ce se înfruntau
dezlantuite în natura si înfatisa contemplatiunii mele cele doua aspecte ale creatiunii
fata în fata”.8

Aceasta vedenie înfioratoare ocupa vreo zece pagini de manuscris si se revarsa
catre sfarsit într-o predica atat de distrugatoare de nadejdi pentru nepresbiterieni9, încat
lua premiul întai. Compunerea aceasta a fost considerata ca reprezentand cea mai
frumoasa stradanie a serii. Primarul targului, înmanand autoarei premiul, tinu o
calduroasa cuvantare, în care spuse ca aceasta era cea mai „elocinta opera literara pe
care i-a fost dat s-o asculte si ca însusi Daniel Webster10 s-ar fi mandrit pe buna dreptate
s-o fi scris”.

În treacat fie spus, la fel de numeroase erau compunerile care foloseau din
belsug cuvantul „minunat” si în care întamplari banale ale oamenilor se numeau „pagini
de viata”.

Apoi domnul învatator, foarte bine dispus, îsi împinse scaunul la o parte,
întoarse spatele catre public si începu sa deseneze pe tabla harta Americii, pentru a face
cu elevii demonstratii de geografie. Dar cum mana îi tremura, harta iesea ca vai de ea si
chicote înabusite se raspandeau prin sala. Învatatorul stia care e pricina si se straduia s-o
dreaga. Sterse cu buretele cateva linii si le desena din nou, dar mai rau le strica.
Chicoteala sporea. Învatatorul îsi concentra toata atentia asupra desenului, hotarat sa nu
se lase descurajat. Simtea toti ochii atintiti asupra-i. I se parea ca desenul iese mai bine,
dar chicoteala nu mai contenea, ba chiar se întetea. Avea si de ce. Prin gura podului,
deschisa drept deasupra capului sau, se lasa o pisica, prinsa de o sfoara ce-i era petrecu-
ta pe dupa labele dinapoi. în jurul capului era legata cu o carpa, care-i strangea falcile,
ca sa nu poata mieuna. Pe cand cobora cu încetineala, ba se încovriga, înfigandu-si
ghearele în sfoara, ba scapa iar în jos si-si înclesta ghearele în vant. Lumea era în
culmea veseliei; pisica ajunsese la o palma de capul învatatorului, care n-avea ochi
decat pentru harta. Tot cobora, mai jos, mai jos, si mai jos, pana ce, cu energia

8 Bucatile citate mai sus drept „compuneri” sunt scoase fara nici o
modificare dintr-un volum întitulat „Versuri si proza, de o doamna din
Vest”. Fiind aidoma dupa tipicul fetelor de scoala, sunt cu mult mai reusite
decat ar fi niste simple imitatii (n.a.).

9 Presbiterieni—secta religioasa crestina, raspandita cu deosebire în
secolul trecut, în Anglia, Scotia, America; membrii acestei secte nu recunosc
conducerea episcopala, ci numai pe aceea a preotilor.

10 Daniel Webster (1782-1852)—om de stat american.

desperarii, pisica se agata de peruca „domnului”, îsi înfipse ghearele în ea si, în aceeasi
clipa, fu repede trasa înapoi în pod, tinand strans trofeul. Ce mai stralucire radia din
tigva cheala a „domnului”, pe care baiatul zugravului de firme o poleise cu aur!

Aceasta întamplare puse capat serbarii. Baietii erau razbunati. Vacanta sosise.

CAPITOLUL XXIII

Atras de insignele lor aratoase, Tom s-a înscris în organizatia de curand
înfiintata: „Voluntarii cumpatarii” (sectia tineret). A fagaduit sa se abtina de la fumat, de
la mestecat tutun si de la luarea în desert a celor sfinte, atata vreme cat va fi membru al
acestei organizatii.

Descoperi acum ceva: ca fagaduiala de a nu face un lucru este calea cea mai
sigura pentru a fi mereu ispitit sa-l faci. Tom se vazu în curand chinuit de o dorinta: sa
bea si sa înjure. Dorinta aceasta ajunse atat de apriga, încat nu-l mai împiedica sa se
retraga din organizatie decat speranta unui prilej de a se arata în public cu braul rosu. Se
apropia 4 iulie11, dar Tom renunta la acest prilej înainte sa-si fi purtat catusele patruzeci
si opt de ore si îsi puse nadejdea în batranul judecator de pace Fraser, care tragea sa
moara. De vreme ce ocupa o functie atat de înalta în stat, desigur ca avea sa i se faca o
înmormantare de toata frumusetea. Timp de trei zile, Tom arata un interes foarte viu
pentru sanatatea judecatorului; ardea de nerabdare sa stie cum se mai simte. Din cand în
cand, sperantele îi cresteau într-atata, încat îndraznea sa scoata insignele si sa faca
repetitie în fata oglinzii. Dar judecatorul putea sa te aduca la desperare cu toanele lui. în
cele din urma se auzi ca merge spre bine, apoi ca intrase în convalescenta. Tom nu
numai ca era scarbit, dar mai avea si senzatia ca i se facuse o nedreptate. Îsi dete imediat
demisia, în aceeasi noapte judecatorul avu o recidiva si muri. Tom se hotarî sa nu mai
acorde niciodata încredere unui om atat de neserios. Înmormantarea a fost într-adevar o
frumusete. „Voluntarii” au defilat într-un stil anume studiat ca sa-l faca pe fostul
membru sa moara de invidie.

În schimb, Tom era un om liber; avea de ce sa fie multumit. Acum putea sa bea
si sa înjure. Dar, spre surprinderea lui, îsi dadu seama ca nu-i ardea de asa ceva: de
îndata ce nu-l mai împiedica nimeni, dorinta si farmecul oprelistii pierisera.

Curand, Tom baga de seama cu mirare ca nu prea stia ce sa faca în vacanta atat
de mult dorita.

Încerca sa tina un jurnal intim, dar timp de trei zile nu se întampla nimic, asa ca-l
lasa balta.

Cea mai buna trupa de cantareti negri veni sa dea un spectacol în targusor si
starni mare valva. Tom si Joe Harper înjghebara si ei o trupa de artisti si fura foarte
fericiti timp de doua zile.

Pana si marea zi de 4 iulie a fost o pacaleala, pentru ca a plouat cu galeata si n-a
mai avut loc nici o defilare; iar cel mai mare barbat din lume (dupa cum crezu Tom),
domnul Benton, un senator al Statelor Unite, în carne si oase, nu era înalt de sapte metri,
nici pe departe. A venit apoi un circ. Timp de trei zile, baietii s-au jucat de-a circul în
corturi înjghebate din covoare rupte, taxa de intrare fiind trei ace cu gamalie pentru
baieti si doua pentru fete; apoi circul fu dat uitarii.

11 Ziua independentei S.U.A.

Dupa asta au venit un frenolog si un hipnotizator. Au plecat si ei, lasand targul
mai pustiu si mai adormit ca oricand.

S-au mai aranjat cateva petreceri pe la baieti si pe la fete, dar fura atat de putine
si atat de minunate, încat golurile dintre ele pareau si mai greu de îndura.

Becky Thatcher plecase cu parintii sa petreaca vacanta în casa lor de la
Constantinopole12, asa încat în viata lui Tom nu era nici o raza de lumina.

Îngrozitoarea taina a omorului îl apasa mereu; un adevarat cancer care-l rodea
fara încetare.

Apoi veni pojarul.

Dupa saptamani nesfarsite Tom zacu închis în casa, nepasator fata de lumea
dinafara si de întamplarile ei. Era bolnav, nimic nu-l mai interesa. Cand, în cele din
urma, fu iarasi pe picioare si se îndrepta sleit catre centrul targului, îl gasi schimbat; o
posomorare neasteptata se abatuse peste toti si peste toate. O campanie de propaganda
religioasa stranse o asa-zisa „renastere sufleteasca” si toata lumea—nu numai cei
varstnici, dar si baietii si fetele—dobandise „harul credintei”. Tom umbla de colo pana
colo, tot sperand sa întalneasca macar o singura fata de pacatos, desi stia bine ca nu era
nici o nadejde. Pretutindeni numai si numai dezamagiri. Îl gasi pe Joe Harper studiind
Vechiul Testament si se îndeparta mahnit de aceasta trista priveliste. Îl cauta pe Ben
Rogers si-l gasi vizitand pe saraci, cu un cos plin de brosuri religioase. Umbla multa
vreme dupa Jim Hollis si, cand dadu de el, acesta-i atrase luarea-aminte asupra
minunatei binecuvantari ceresti ce pogorase asupra-i, în forma pojarului, ca sa-l abata de
la rele. Fiecare baiat pe care-l întalnea îi încarca sufletul cu o netarmurita tristete. Iar
cand, deznadajduit, se refugie în bratele lui Huckleberry Finn si fu întampinat cu un
citat din evanghelie, inima i se franse de-a binelea si se tarî spre casa, unde se varî iar în
pat; îsi daduse seama ca, din tot targul, numai el era pierdut pe vecie.

În noaptea aceea se dezlantui o furtuna cumplita, cu o ploaie cu basici, cu
trasnete înfioratoare si cu fulgere care te orbeau. Tom trase plapuma peste cap si astepta
îngrozit sa-i bata ceasul cel de pe urma; fara doar si poate ca toata zarva asta pentru el se
starnise. Abuzase pana la limita de rabdarea puterii ceresti, si iata urmarea. Ar fi putut
sa-i treaca prin gand ca cerul prea facea mare risipa de fast si munitii, ca si cum ar fi
vrut sa omoare un gandac cu o baterie de tunuri, dar nu vedea nimic nepotrivit în
montarea unei furtuni atat de costisitoare numai pentru a sufla pamantul de sub picioa-
rele unei biete gaze ca el.

Furtuna trecu prin toate fazele, apoi înceta fara sa-si fi împlinit scopul. Primul
imbold al baiatului fu sa-i multumeasca lui Dumnezeu si sa caute sa se îndrepte, al
doilea sa mai astepte—poate n-or mai veni alte furtuni.

În ziua urmatoare, s-au înfiintat iar doctorii; lui Tom îi revenise boala. Cele trei
saptamani pe care le petrecu întins pe spate i-au parut de data aceasta un veac. Cand, în
cele din urma, iesi iar în lume, aproape ca nici nu se bucura ca scapase, cand îsi amintea
în ce stare de singuratate se gasea, cat de parasit si de lipsit de tovarasi! O lua agale pe
ulita în jos si dadu peste Jim Hollins facand pe judecatorul într-un tribunal de copii care
judeca o pisica, inculpata într-un proces de omor, de fata fiind si victima, o pasarica. Se
întalni pe un drumeag cu Joe Harper si cu Huck Finn care mancau cu mare pofta un
pepene sterpelit. Bietii baieti, le revenise si lor boala, ca si lui Tom.

12 Constantinopole — orasel în tinutul Missouri.

CAPITOLUL XXIV

În sfarsit, targusorul fu zgaltait din amortire, si înca zdravan; începu sa se judece
procesul omorului. Tot targul nu mai vorbea despre altceva. Tom nu putea scapa în nici
un chip de povestea asta. Ori de cate ori se pomenea de omor, îi trecea un fior rece prin
inima. Constiinta tulburata si temerile îl faceau mereu sa creada ca cei ce vorbeau în
preajma-i aveau de gand sa-l traga de limba. Nu vedea cum putea fi banuit ca stie ceva
despre omor si totusi nu se simtea în largul lui, auzind mereu vorbindu-se numai de
asta. îl treceau întruna sudori reci.

Într-o zi lua deoparte pe Huck si-l trase dupa dansul într-un loc mai dosnic,
departe de ochii lumii, ca sa stea de vorba cu el. Sa-si mai usureze sufletul, dezlegandu-
si nitel limba, sa împarta povara ce-l apasa cu altul care suferea deopotriva cu el. Afara
de asta, mai voia sa se încredinteze daca Huck îsi tinuse cuvantul.

– Asculta, Huck, ai vorbit vreodata cu cineva despre chestia aia ?

– Care chestie?

– Stii tu.

– As, da ce-am mancat matraguna?

– Nimic, nici o vorba?

– Daca-ti spui… Sa-mi saie ochii, na! Da ce-ti veni sa ma-ntrebi?

– De, stiu si eu… Mi-era teama.

– Se poate, Tom? Pai am mai sta noi la taifas azi, acilea, daca ar sti lumea? Tu ce
zici?

Lui Tom parca îi mai veni inima la loc. Dupa o pauza:

– Huck, eu crez ca pe tine nu poate nimeni sa te faca sa spui ceva, daca nu vrei…
a, ce zici?

– Pe mine sa ma faca sa spui?… Aoleu! Da ce, crezi c-am chef sa ma dea de
mancare la pesti nenorocitu ala?

– Ei, atunci stam bine. Eu zic ca daca ne tinem gura, e-n regula. Da hai sa ne mai
juram o data-n tot cazu, ca sa fim mai siguri.

– Hai!

Jurara asadar din nou, cu un ritual înfricosator.

– Ce mai zice lumea, Huck? Mie mi-au împuiat urechile.

– Ce sa zica? Tot îi da zor cu Muff Potter. Muff Potter în sus, Muff Potter în jos!
Ma trec naduselile cand îi auz, îmi vine sa-mi iau campii.

– Tot asa o tin întruna s-ai mei. Sa stii ca se duce pe copca mosu. Nu-ti pare rau
de el cateodata?

– Cum sa nu! Mai totdeauna… Nu-i nici o scofala de capu lui, da are inima
buna, n-a facut niciodata rau la nimeni. Mai pescuieste si el cate nitel, sa puie mana pe-
un ban, mai trage la masea, si sta toata ziulica cu burta la soare. Da la fel facem toti, si
al de ridica ochii la cer si dascaleste lumea. De, el e om bun; o data, din ce-avea, din ce
n-avea, mi-a dat si mie o juma de peste, uite-atatica; si de cate ori nu m-a ajutat la
necaz, saracu!

– Si mie, Huck, mi-a dres zmeul si mi-a legat carlige de undita… Ce ai zice sa-l
scoatem de-acolo?

– Aoleo! nu putem sa-l scoatem noi, Tom! Si chiar sa putem, tot degeaba ar fi; ca
l-ar prinde iar.

– Da, sa stii ca ai dreptate, Huck. Da nu pot sa rabd cand îi aud cum îl vorbesc

de rau, ca pe-un diavol, cand el nici nu-i vinovat de… chestia aia.

– Si eu la fel, Tom. Cica ar fi al mai mare bandit din tara—se mira, auzi, ca nu l-a
spanzurat pana acu.

– Da, asa spun toti. Unii ziceau ca daca i-ar da drumu l-ar omorî lumea.

– Si sa stii c-asa ar face.

Baietii au stat mult de vorba, dar liniste tot n-au gasit. Spre seara, s-au trezit
dand tarcoale micii închisori singuratice, cu nadejdea nelamurita ca s-ar putea întampla
ceva care sa înlature toate greutatile. Dar nu se întampla nimic; parea ca nici unui înger,
nici unei zane nu-i pasa de nefericitul care zacea în închisoare.

Ca si alte dati, baietii se dusera la gratiile celulei si-i dadura lui Potter tutun si
chibrituri. El sta închis în partea de jos a cladirii si paznici nu erau.

Recunostinta ce le-o arata pentru darurile lor le apasa totdeauna constiinta, dar
acum le facu mai rau ca oricand. Se simtira cei de pe urma lasi si tradatori, cand Potter
le spuse:

– Ati fost tare buni cu mine, baieti, mai buni ca orisicine din targul asta. N-o sa
uit, nu. Stau acilea si vorbesc singur si-mi zic: la toti baietii din targ le dregeam zmeele
si cate si mai cate lucrusoare, si le aratam unde-s locurile bune de pescuit si-i ajutam cat
puteam si acu toti l-au uitat pe bietu Muff, cand a dat necazu peste el; da Tom nu, si
Huck nu, ei nu-l uita, zic, si nici eu pe ei… Oooh, dragii mei dragi, ca ticaloasa si
cumplita fapta facui. Eu zic ca eram turbat de beat, altfel nu pricep cum de-o facui, si-
acu uite, na, o sa-mi puie streangul de gat, c-asa e legea… Poate-i al mai bun lucru
pentru mine, eu asa crez—da, da, da… Ei, ce sa mai vorbim de asta! La ce sa va mai
amarasc si pe voi acu; voi numa bine mi-ati facut. Da atata va spui: de îmbatat sa nu
va-mbatati niciodata, dragii mei, si n-o sa ajungeti unde-am ajuns eu. Dati-va nitel mai
la stanga, asa, acu e bine… Tare bine-ti face sa vezi un om bun la fata, cand ai intrat la
necaz ca mine… si nu vine nimenea sa te vaza… Numa voi! Numa voi sunteti prietenii
mei… Suiti-va unu-n carca aluilalt, sa va pot mangaia pe fata! Asa! Dati mana cu mine.
Manusitele voastre o sa treaca printre gratii, laba mea e prea mare. Maini mititele si far
de putere, da lu Muff Potter i-au facut mult bine… si dac-ar putea si mai mult bine i-ar
face…

Tom se întoarse acasa tare amarat; în noaptea aceea avu niste vise îngrozitoare.
A doua zi si a treia zi a tot dat tarcoale judecatoriei. O curiozitate de neînvins îl tot
îmboldea sa intre; trebuia sa se stapaneasca din toate puterile ca sa ramana afara.
Acelasi lucru se petrecea si cu Huck. Se ocoleau unul pe altul. Din cand în cand, unul
din ei pleca, dar de fiece data îl aducea în curand înapoi aceeasi pornire întunecata. De
cate ori iesea din judecatorie vreun card de pierde-vara care asistase la dezbateri, Tom
tragea cu urechea si mereu auzea doar vesti care-l deznadajduiau. Tot mai nemilos se
strangea latul în jurul bietului Potter. La sfarsitul zilei a doua, reiesea din vorbele care
circulau prin targ ca marturia lui Joe Indianul ramasese în picioare, nezdruncinata, si ca
nu era nici cea mai mica urma de îndoiala cu privire la verdictul juratilor.

În seara aceea, Tom ramase afara pana tarziu si intra la culcare pe fereastra,
foarte tulburat. Ceasuri întregi se zvarcoli în pat pana sa atipeasca. În dimineata
urmatoare, tot targul se îmbulzea catre judecatorie; sosise ziua cea mare. Sala gemea de
lume. Dupa o lunga asteptare, intrara pe rand juratii si se asezara la locurile lor; putin
dupa aceea fu adus Potter, ferecat în lanturi, galben si sfios, cu o privire ratacita,
deznadajduita. Fu asezat astfel încat toti ochii din sala sa-l poata privi. Tot în vazul
tuturor sedea si Joe Indianul, mai netulburat ca oricand. Dupa o alta pauza, intra si
judecatorul. Seriful declara sedinta deschisa. Începura obisnuitele susoteli printre

avocati si fosnetul hartiilor. Toate aceste amanunte si întarzierile ce le însoteau mareau
încordarea publicului, din ce în ce mai impresionat si mai nerabdator.

Primul martor chemat adeveri ca-l vazuse pe Muff Potter spalandu-se la garla, în
zorii zilei cand se descoperise omorul si ca inculpatul, de îndata ce îl bagase de seama,
se îndepartase hoteste. Dupa alte cateva întrebari, procurorul se adresa apararii:

– Aveti de pus întrebari martorului?

Acuzatul ridica o clipa ochii, dar îi coborî iar, cand aparatorul lui raspunse:

– Nu avem de pus nici o întrebare.

Martorul urmator declara ca gasise cutitul în preajma celui ucis. Procurorul
întreba:

– Apararea are vreo întrebare de pus martorului?

Aparatorul lui Potter raspunse:

– Nu avem de pus nici o întrebare.

Un al treilea martor jura ca acela era cutitul lui Potter, ca deseori îl vazuse la el.

– Aveti vreo întrebare de pus martorului?

Aparatorul lui Potter renunta sa puna întrebari martorului.

Publicul din sala începu sa dea semne de nemultumire. Oare avocatul acesta n-
avea de gand sa-si dea nici cea mai mica osteneala ca sa salveze viata clientului sau?

Cativa martori declarara ca Potter avusese o purtare de om vinovat, cand fusese
adus la locul crimei. Cu totii au fost lasati sa paraseasca bara, fara a li se mai pune
întrebari de catre aparare.

Martorii de încredere confirmara fiece amanunt al întamplarilor agravante care
se petrecusera la cimitir în acea dimineata atat de bine întiparita în mintea tuturor, dar
avocatul lui Potter se abtinu si de data aceasta sa puna întrebari. Publicul îsi arata prin
murmure mirarea si nemultumirea, ceea ce îi atrase o mustrare din partea curtii. Apoi
procurorul rosti:

– Pe temeiul marturiilor, depuse sub juramant, ale unor cetateni al caror cuvant
sta mai presus de orice banuiala, se dovedeste fara nici un dubiu posibil ca nefericitul de
pe banca acuzatilor este faptuitorul acestei crime fioroase. Iata concluziile noastre.

Un geamat zvacni din pieptul sarmanului Potter; îsi ascunse fata în maini si-si
legana domol trupul încoace si încolo, în timp ce în sala domnea o tacere apasatoare.
Multi dintre barbati erau miscati si pe multe femei le podidira lacrimile.

Atunci aparatorul acuzatului se ridica si spuse:

– Onorata Curte! În consideratiile ce le-am facut la începutul acestui proces ne-
am aratat intentia de a dovedi ca clientul nostru a comis aceasta fapta îngrozitoare într-o
stare de inconstienta, fiind, prin urmare iresponsabil, ratacire provocata de bautura. Ne-
am schimbat parerea. Nu vom pleda pe acest temei. (Apoi catre grefier): Chemati-l pe
Thomas Sawyer!

Uimirea si nedumerirea se zugravira pe toate fetele, si deopotriva pe aceea a lui
Potter. Toate privirile se atintira asupra lui Tom, pe cand se ridica si lua loc la bara.

De speriat ce era, baiatul avea o înfatisare ratacita. I se lua juramantul.

– Thomas Sawyer, unde te gaseai la 17 iunie, pe la miezul noptii?

Tom arunca o privire spre fata împietrita a lui Joe Indianul si limba îi ramase
înclestata. Publicul astepta cu rasuflarea taiata, dar baiatul nu putea scoate un cuvant.
Dupa cateva minute, prinzand oarecari puteri, izbuti sa se faca auzit de o parte din sala.

– În cimitir!

– Putin mai tare, te rog. Nu-ti fie teama. Te aflai…

– În cimitir!

Un zambet dispretuitor fulgera pe fata lui Joe Indianul.

– Te aflai prin apropierea mormantului lui Horse Williams?

– Da, domnule.

– Vorbeste putintel mai tare. Cat de aproape erai?

– Cum sunt acum de dumneavoastra.

– Erai ascuns sau nu?

– Eram ascuns.

– Unde?

– Îndaratul ulmilor de la marginea mormantului.

Joe Indianul avu o usoara tresarire.

– Mai erai cu cineva?

– Da, domnule. M-am dus acolo cu…

– Stai! Stai o clipa! Nu e nevoie sa spui numele celui care te-a însotit. Îl vom
chema aci la timpul potrivit. Ce cautati acolo? Duceati ceva?

Tom sovai, fastacit de tot.

– Vorbeste, baiatule, nu te sfii. Adevarul mai presus de toate. Ce duceati în acel
loc ?

– O… o… o pisica moarta.

În sala se starni un val de rasete, pe care Curtea îl stavili numaidecat.

– Vom arata aici scheletul pisicii. Acum, baiete, spune-ne tot ce s-a întamplat,
povesteste asa cum te pricepi, nu sari nimic si nu-ti fie teama.

Tom începu sa povesteasca, mai întai sovaind, apoi, pe masura ce subiectul îl
însufletea, vorbele prinsera a curge cu tot mai multa usurinta. Sala amutise: nu se mai
auzea decat glasul lui Tom. Toate privirile se pironisera asupra lui; cu buzele
întredeschise si cu rasuflarea taiata toti oamenii din sala îi sorbeau cuvintele. Prinsi în
mrejele înfioratoarei povesti, nu mai bagau de seama cum trecea timpul. Încordarea
atinsese culmea, cand baiatul rosti:

– Si cand doctorul a ridicat scandura si Muff Potter s-a pravalit, Joe Indianul a
sarit cu cutitul si…

Zdup! Iute ca fulgerul, Joe se repezi spre o fereastra, zvarli în laturi pe toti care
încercau sa i se împotriveasca, si dus fu!

CAPITOLUL XXV

Iata-l pe Tom iarasi eroul zilei, rasfatat de oamenii în varsta, pizmuit de tineri.
Numele lui cunoscu pana si tiparul ce da nemurire, caci gazeta targului vorbi despre el,
ridicandu-l în slavi. Unii credeau ca va ajunge presedinte al Statelor Unite, bineînteles
daca între timp n-avea sa fie spanzurat.

Dupa cum se întampla de obicei, oamenii, schimbatori si nesabuiti cum sunt,
acum îl luau în brate pe Muff Potter, rasfatandu-l cu aceeasi lipsa de masura cu care mai
înainte îl oropsisera. Dar aceasta purtare face cinste lumii, asa ca nu se cuvine sa o
criticam.

Ziua, Tom era în culmea triumfului si a stralucirii, dar noaptea, noaptea îi venea
sa intre în pamant de groaza. Numai pe Joe Indianul îl visa. Si ochii lui arzatori îi
vesteau mereu pierzanie. Dupa ce se lasa seara, nici o ispita din lume nu mai era în stare
sa-l urneasca pe Tom din casa. Bietul Huck se simtea si el la fel de prost si de
înspaimantat. În seara din ajunul marei zile a procesului, Tom îi destainuise avocatului

toata povestea, si Huck tare se temea sa nu iasa la iveala si amestecul lui, cu toate ca
fuga lui Joe Indianul îl scutise de suferinta de a depune marturie în fata Curtii. Bietul
baiat obtinuse de la avocat fagaduiala ca nu-l va da în vileag. Dar parca
poti sa ai încredere în cuvantul unui om? Uite, Tom de pilda— sa se duca el noaptea la
avocat acasa si sa-i spuna toata tarasenia, el care se legase cu cel mai strasnic si mai
fioros juramant! Atunci, spuneti si dumneavoastra cum sa nu-si piarda Huck încrederea
în neamul omenesc! Ziua, recunostinta lui Muff Potter îl facea pe Tom sa se bucure ca
vorbise, dar noaptea se caia ca nu-si tinuse gura. Ba se înspaimanta ca Joe Indianul nu
va fi niciodata prins, ba îi era groaza ca-1 vor prinde. Era încredintat ca niciodata nu se
va mai simti în siguranta si nu va putea rasufla în voie, pana nu-l va vedea, cu ochii lui,
mort.

Se oferisera recompense. Joe Indianul fusese cautat prin tot tinutul, dar nimeni
nu-i daduse de urma. De la St. Louis veni unul din acei oameni minunati si atotstiutori,
care inspira atata respect, un detectiv. Îsi baga nasul prin toate colturile, dadu din cap cu
o mutra de întelept si recolta succesul uimitor de care se bucura îndeobste membrii
acestei bresle, cu alte cuvinte, obtinu unele „indicii”. Dar cum „indiciile” nu pot fi
spanzurate pentru omor, dupa ce detectivul îsi ispravi cercetarile si pleca acasa, Tom se
simti în aceeasi nesiguranta ca si mai înainte.

Zilele se tarau ca melcul, dar, din fericire, cu fiecare zi care trecea, groaza ce-i
apasa sufletul mai scadea cate putin.

CAPITOLUL XXVI

În viata oricarui baiat vine un timp cand îl apuca o dorinta nebuna sa plece
undeva, sa sape ca se dea de comori ascunse. Dorinta aceasta se abatu într-o buna zi si
asupra lui Tom. Alerga sa-l caute pe Joe Harper, dar n-avu noroc sa-l gaseasca. Atunci
se duse dupa Ben Rogers; acesta însa plecase la pescuit. Pana la urma dadu peste Huck
Finn — Mana însangerata. Huck fireste ca era disponibil. Tom îl duse într-un loc
ascuns si-i dezvalui confidential planurile sale. Huck era gata sa-l urmeze. Asa era el,
totdeauna gata sa ia parte la orice întreprindere care fagaduia distractie si nu cerea
capital; caci timp, de cel care nu costa bani13, avea si prea avea, de nu stia ce sa faca cu
el.

– Si-unde o sa sapam? întreba Huck.

– Asa, peste tot.

– Da ce, sunt ascunse peste tot?

– Ei, si tu, Huck, cum o sa fie peste tot? Comorile sunt ascunse în niste locuri
anume, cateodata în insule, alteori în lazi putrede, sub cate o craca de copac uscat, în
locul unde-i cade umbra la miezu noptii, da mai totdeauna le gasesti sub dusumeaua
caselor bantuite de strigoi.

– Cine le ascunde acolo?

– Ei, cine? Banditii, fireste, cine altii? Doar n-o sa le-ascunza vrun director de la
scoala de duminica?

– De unde vrei sa stiu eu? Sa fie comorile mele, eu nu le-as ascunde deloc; le-as
cheltui si as petrece.

13 Aluzie la zicala „time is money” (timpul costa bani)

– Si eu la fel. Da banditii nu fac asa; ei totdeauna le ascund si apoi le lasa în
plata Domnului.

– Nu mai vin sa si le ia?

– As, de unde! Au ei de gand sa vie, da mai totdeauna uita semnele, ori daca nu,
dau ortu popii. În tot cazu comoara zace multa vreme într-un loc, pana rugineste, si
într-o buna zi da careva de-o hartoaga galbejita care-l învata
cum sa gaseasca semnele, o hartoaga veche, de trebuie sa se cazneasca omu o
saptamana s-o citeasca, fin ca e tot numa semne si ieroclife.

– Iero… ce?

– Ieroclife, astea-s un fel de poze si dracii, întelegi, care-ai crede întai ca nu-
nseamna nimic.

– Si tu ai pus mana pe-o hartoaga d-alea, Tom?

– Noo…

– Pai atunci cum gasesti semnele?

– Eu n-am nevoie de semne. Banditii ascund totdeauna comorile sub o casa
bantuita de strigoi, ori într-o insula, ori sub craca cea mai mare a unui copac uscat.
Foarte bine! Noi cam cunoastem insula Jackson, finc-am explorat-o si putem sa
încercam si-acolo într-o zi; pe-urma e casa aia veche cu stafii, sus, pe drumu Casei
Mortilor, si copaci uscati gasim cati vrem, ca sunt cu duiumu.

– Da ce, sub fiecare copac uscat e cate-o comoara?

– Ce prostii vorbesti si tu! Cum o sa fie?

– Pai atunci cum stii sub care sapi?

– Sapi sub toti!

– Ei, si tu, Tom! Pai atunci trebuie sa stai sa sapi toata vara.

– Ei si ce? Da daca gasesti o oala de arama cu o suta de dolari în ea, ruginiti colo
de mai mare dragul, ori un cufar putred, plin cu brelante… ai? ce-ai zice?

Lui Huck îi steclira ochii.

– Hm! Ce sa zic… Brava mie! Ei, sa pui eu mana pe-o suta de dolari, ca nu mai
îmi trebuie brelantele.

– Treaba ta! Eu unu îti dau cuvantu meu ca n-am de gand sa zvarl la gunoi
brelantele. Sunt cate unele care face si douazeci de dolari bucata. Nu e unu sa nu faca
pe putin saptezeci si cinci de centi sau un dolar.

– Nu zau! Chiar asa?

– Pai sigur! Asta poate sa-ti spuie orisicine. N-ai vazut nici unu, Huck?

– Nu-mi aduc aminte sa fi vazut.

– A, regii au brelante cu gramezile.

– Da ce, ma Tom, eu am avut de-a face cu regi?

– Crez si eu ca nu. Da sa te duci în Europa, i-ai vedea cu droaia, pe-acolo topaie
pe toate drumurile.

– Da de ce topaie?

– Ei, topaie! Desteptule! Nu topaie deloc.

– Pai atunci de ce-ai zis ca topaie?

– Aiurea! Am vrut sa zic ca i-ai vedea, nu topaind, cum o sa topaie? Ca ce-ar
topai?… Adica vreau sa zic ca i-ai vedea, uite-asa, pan tot locu… Ca ghebosu ala de
Richard.

– Richard si mai cum îi zice?

– Richard. Atat. Ce, nu-ti ajunge? Regii n-au alt nume, numa al de li-l da lumea.

– Ei?!

– Daca-ti spui eu!

– La urma urmei, treaba lor, Tom, îi priveste, da mie unu nu mi-ar conveni sa fiu
rege si sa n-am numele meu, sa-mi zica lumea cum îi place, de parc-as fi negru. Da
i-asculta, unde te-apuci sa sapi întai?

– De, stiu eu? Ce-ar fi sa ne-apucam sa sapam întai sub copacu ala uscat de pe
povarnisu din fata drumului Casei Mortilor?

– Bine, acolo sa sapam, daca zici tu.

Au facut rost de un tarnacop prapadit si de-o lopata si au întins-o la drum, spre
locul cu pricina, cale de vreo cinci-sase kilometri. Au ajuns înfierbantati si sufland din
greu si s-au trantit în iarba, la umbra unui ulm din apropiere, ca sa se odihneasca si sa
fumeze o pipa.

– Îmi place treaba asta! îsi dete cu parerea Tom.

– Si mie!

– Ia spune, Huck, daca gasim noi aici o comoara, tu ce-ai de gand sa faci cu
partea ta?

– Ce sa fac?… Îmi cumpar în fiecare zi placinta si cate un pahar cu sifon si-o sa
ma duc la toate circurile care-or veni. Petrec eu strasnic, n-ai grija!

– Cum, si din toata comoara nu pui deoparte nimic?

– Sa pui deoparte? Ca ce?

– Ei, ca sa ai si tu bani albi pentru zile negre.

– Aiurea! Tot degeaba ar fi. Într-o buna zi s-ar întoarce babacu-n targ si-ar pune
laba pe toti banii, daca nu m-as grabi sa-i cheltuiesc; i-ar papa el, n-ar mai lasa o letcaie,
n-ai grija. Da tu, Tom, ce-ai de gand sa faci cu partea ta?

– Eu îmi cumpar o toba noua, si-o sabie prima-ntai, si-o cravata rosie, si-un
catel mops, si apoi ma-nsor.

– Te-nsori?

-Îhî.

– Tom, esti… zau daca n-ai capiat!

– Las c-o sa vezi tu.

– Ma, n-auzi, asta-i cea mai mare neghiobie! Uite la babacu si la maica-mea!
Numa-ntr-o bataie o duceau. Tiu foarte bine minte.

– Ce-are a face! Fata cu care ma-nsor eu n-o sa sara la bataie.

– Ma Tom, toate-s la fel! Toate-ti scot peri albi! Mai bine mai gandeste-te la
chestia asta. Îti spui eu ca mai bine sa te mai gandesti. Cum o cheama pe gagica ta?

– Ce gagica, ma! E logodnica mea.

– Ei, parca nu-i totuna! Unii-i zic gagica, altii logodnica, poti sa-i zici si-asa,
si-asa. Da vorba e, cum o cheama?

– Îti spun eu alta data, nu acuma.

– Bine! Da daca te-nsori tu, o sa ma plictisesc al dracului, o sa-mi fie si mai urat
ca pana acu.

– Ba deloc. O sa vii sa stai la mine. Acu lasa asta si hai sa sapam.

Au muncit si-au nadusit vreo jumatate de ora. Degeaba. S-au mai trudit înca o
jumatate de ora. Tot degeaba. Huck întreba:

– Totdeauna ascund banditii comoara asa adanc?

– Cateodata, nu chiar totdeauna. De obicei n-o îngroapa asa adanc. Cred ca n-am
nimerit noi locu al bun.

Alesera alt loc si se apucara iar sa sape. Treaba mergea mai greu acum, totusi
aveau spor. Catva timp sapara întruna, în tacere. În cele din urma, Huck, proptindu-se în

lopata si stergandu-si cu maneca broboanele de sudoare de pe frunte, zise:

– Cand terminam aci, unde vrei sa mai sapi?

– Pai, eu zic ca sub copacu ala batran de colo, de pe partea ailalta a magurii
Cardiff, în dosu casei vaduvei.

– Ma, sa stii c-ala-i un loc bun! Da n-o sa ne-o ia vaduva? Ca-i pe locu ei.

– Sa ne-o iaaa?! Sa pofteasca sa-ncerce! Care gaseste o comoara de-asta, i-a lui,
asa sa stii! Poate sa fie pamantul al cui o fi!

Asa mai mergea. Sapara înainte. Nu trecu mult si Huck spuse:

– Fir-ar a naibii, crez ca iar am gresit locu. Tu ce zici?

– Ma mir si eu… Ce dracu sa fie, Huck? Nu pricep. Acu, stii, cateodata îsi mai
vara nasu si vrajitoarele. Eu zic ca asta e…

– Prostii! Vrajitoarele n-au nici o putere ziua…

– De, asta asa e. Mie nu-mi dadea în gand. Aa! Acuma stiu ce e. Maa, da prosti
mai suntem si noi! Pai trebuie sa vezi întai unde cade umbra crengii la miezu noptii, si-
acolo sa sapi!

– Fir-ar a dracului de treaba! înseamna ca ne-am caznit de pomana pan-acu!
Da-o naibii, trebuie sa venim iar la noapte. Si e departe rau. Tu poti s-o mai tulesti de-
acasa?

– Mai e vorba? Sigur c-o s-o tulesc! Trebuie neaparat sa facem treaba asta la
noapte, fiindca daca vad altii gropile, o sa stie imediat ce e-n ele si-o sa caute aia!

– Bine. Atunci viu si miorlai la noapte.

– În regula. Hai s-ascundem sculele în tufisuri.

Noaptea, la timpul hotarat, baietii se înfiintara iarasi la locul cu pricina. Se
asezara undeva în umbra si începura sa astepte. Era un loc singuratic si o ora socotita
solemna, potrivit unor traditii vechi. Naluci susoteau printre frunzele fremantande,
strigoi se cuibareau prin colturi întunecoase, latratul gros al unui dulau se auzea de
departe, adus de vant, o cucuvea raspundea cu tipatul ei funebru. Coplesiti de aceasta
atmosfera stranie, copiii abia îndrazneau sa deschida gura. În curand, socotind ca sosise
miezul noptii, facura semne unde cadea umbra si se apucara sa sape. Nadejdi noi le
încoltira în suflet. Curiozitatea le sporea si o data cu ea si harnicia. Groapa se tot
adancea, dar de cate ori tresareau de bucurie, izbind cu tarnacopul în ceva, aveau o noua
dezamagire. Nu fusese decat o piatra sau un ciot de radacina. În cele din urma, Tom
zise:

– Degeaba mai sapam, ma Huck, iar am dat gres.

– Bine, da acu nu se poate sa fi gresit. N-a ramas nici un picut de umbra sa nu-l
fi însemnat.

– Stiu, da poate sa mai fie si altceva.

– Ce?

– Ei, timpu, ma! Am mers pe ghicite. Se vede c-a fost ori prea tarziu, ori prea
devreme.

Huck zvarli lopata.

– Aia e! Sa stii ca d-aicea ni se trage tot buclucu. Trebuie s-o lasam balta. Nu
facem nimic acilea fiinca niciodata n-o sa stim la tanc cat e ceasu, s-apoi prea e fioros
pe-aci, pe vremea asta, cu vrajitoare si cu naluci care ne dau mereu tarcoale!…Parca
simt întruna pe cineva îndaratu meu; si mi-e frica sa ma-ntorc, sa nu ma pandeasca altii
din fata si sa se repeaza cand le vine la socoteala. Tremura carnea pe mine de cand am
venit aici.

– Lasa, ca si mie cam tot asa mi-e. Stii ca mai totdeauna baga si cate-un mort,

cand îngroapa comoara sub copac, ca s-o pazeasca.

– Maiculita Doamne!…

– Da, asa fac. De multe ori am auzit…

– Tom, mie nu-mi place sa-mi var nasu pe unde sunt morti. Pan la urma dai de
dracu cu ei.

– Nici mie nu-mi place sa starnesc mortii, Huck. Daca astuia de-aicea îi da în
gand acuma sa-si scoata tigva si sa ne zica ceva!…

– Aoleo, Tom, taci, zau, ca mi se face paru maciuca!

– Parca mie nu? ! Spui drept ca nu-mi place deloc.

– Hai, Tom, eu zic sa ne lasam pagubasi si sa-ncercam în alta parte.

– Asa zic si eu.

– Si unde mai sapam?

Tom chibzui catava vreme, apoi raspunse:

– La casa cu stafii, Acolo-i locu al bun.

– Da-o naibii, ma Tom. Mie nu-mi place casele cu stafii. Daca vrei sa stii, stafiile
e de-o mie de ori mai rele ca mortii. Mortii s-or fi întampland ei sa vorbeasca, da nu
vine catre tine lunecand, înveliti într-un cearsaf, cand nici nu gandesti, si-odata s-
apleaca peste umar si se holbeaza la tine, si scrasneste din dinti! Asa face stafiile. Eu,
Tom, zau ca n-as putea sa rabd una ca asta. Si crez ca nimeni n-ar putea.

– Ai dreptate, Huck, da vezi tu, strigoii nu umbla decat noaptea, asa ca n-o sa
se lege de noi daca sapam ziua.

– Hm! O fi. Ei, da stii si tu foarte bine ca de casa aia unde umbla stafii nu se
apropie nimenea, nici ziua, nici noaptea?…

– Ei, fiindc-asa-s oamenii, nu le place locu unde a fost omorat careva, nu de alta.
Ca nu s-a vazut niciodata nimica, noaptea, primprejurul casei aleia, doar cate-o lumina
albastra sclipind pe la ferestre, da strigoi în toata regula nu!

– Ei, da, sa stii, Tom, ca unde se vad lumini d-alea albastre palpaind din loc în
loc, poti sa pui ramasag ca e un strigoi pe-aproape. Asta-i la mintea cocosului. Fiindca
stii si tu foarte bine ca numa strigoii umbla cu lumini de-alea!

– Da, asta asa e. Da în tot cazu, strigoii nu umbla ziua, asa ca de ce ne-ar fi
noua frica?

– Bine, fie si-asa. Sa sapam si la Casa cu stafii, daca zici tu, da eu crez ca nu
facem bine.

Între timp începusera sa coboare dealul. Jos, în mijlocul vaii luminate de luna,
Casa cu stafii zacea singuratica. Gard nu mai avea de mult, balariile o napadisera cu
totul, acoperindu-i pana si pragul. Hornul i se naruise pe jumatate, ferestrele se cascau,
goale, iar un colt al acoperisului se povarnise rau, mai-mai sa atinga pamantul. Baietii o
privira catava vreme, asteptandu-se sa vada din clipa în clipa o lumina albastruie
fulgerand pe langa vreo fereastra, apoi, vorbind în soapta, cum se cuvenea într-un astfel
de ceas si în asemenea loc, o luara mult spre dreapta, pentru a ocoli casa, si se îndreptara
spre targ, prin padurile care împodobeau cealalta fata a magurii Cardiff.

CAPITOLUL XXVII

A doua zi, baietii au sosit pe la amiaza la copacul uscat; venisera sa-si ia
uneltele. Tom abia astepta sa mearga la Casa cu stafii. Huck era ceva mai putin
nerabdator. Deodata întreba:

– I-asculta, ma Tom, tu stii ce zi e azi?

Tom însira în minte zilele saptamanii, apoi ridica repede o privire speriata:

– Tii! cum de nu ne-am gandit la asta, ma Huck!

– Nici eu… ca sa vezi, da uite acu, dintr-o data, mi-adusei aminte ca e vineri.

– Ei, comedia dracului! Vezi cum trebuie sa fii mereu cu ochii-n patru, Huck?
Daca ne apucam acu, vinerea, de o treaba ca asta, la sigur ca intram în bucluc.

– Oho, si înca ce bucluc! Or fi ele si zile norocoase, da vinerea numa norocoasa
nu-i.

– Asta o stie toata lumea; nu esti tu al dintai care-a bagat de seama.

– Da ce, am zis eu asa? Si-apoi nu numai ca-i vineri, da am mai si visat rau
azi-noapte, am visat sobolani.

– Ei, taci! Asta-i bucluc curat, Huck. Si se mancau între ei?

– Nu!

– Ei, atuncea-i bine. Daca nu se mancau între ei sobolanii, înseamna doar ca te
pandeste vreo belea, da te poti feri. Trebuie sa fim cu mare bagare de seama, si-atunci
n-o sa patim nimica. Eu zic sa ne lasam de chestia asta pe ziua de azi, si mai bine sa ne
jucam. Huck, tu ai auzit de Robin Hood?

– Nu. Cine-i ala Robin Hood?

– Ehei! A fost unul din ai mai mari barbati care-a existat vreodata în Anglia, si al
mai bun dintre toti. A fost un haiduc.

– Iete, ma! Asa ceva mi-ar place si mie. Si pe cine jefuia?

– Numa serifi, si episcopi, si bogatasi, si regi, si de-alde astia. Da la saraci
niciodata nu le facea nimic. Tinea cu ei. Totdeauna împartea cu ei, juma-juma.

– Ce om de treaba!

– Te crez! Pai era al mai galanton si mai nobil om care s-a vazut vreodata! Nu
mai gasesti în ziua de azi oameni ca el, îti spun eu! C-o mana îl facea praf pe-oricare
viteaz din Anglia. Si cand îsi lua arcul lui de chiparos si tragea la tinta, îti nimerea un
banut de zece de la un kilometru, de nu stiu cate ori la rand!

– Cum e ala, arc de chiparos?

– Habar n-am. O fi si-ala vrun soi de arc. Si daca nimerea banutu-n margine, se
aseza jos si tipa si blestema. Hai sa ne jucam de-a Robin Hood; o sa petrecem
împarateste. Te-nvat eu.

– Hai!

Se jucara de-a Robin Hood toata dupa-amiaza, aruncand din cand în cand cate o
privire plina de jind spre Casa cu stafii si schimband cate-o parere, cum sa faca si sa
dreaga a doua zi, ca sa le mearga bine. Cand soarele coborî spre asfintit, pornira spre
casa, luand-o de-a curmezisul printre umbrele lungi ale copacilor, si curand se înfundara
în padurile de pe magura Cardiff.

Sambata, îndata dupa-amiaza, baietii erau iar la copacul uscat. Au tras o pipa si
au mai taifasuit putin, la umbra; apoi au mai scormonit nitel cu tarnacopul în groapa de
randul trecut. Nu prea trageau nadejde sa gaseasca ceva, dar vezi ca Tom spusese ca
foarte adesea se întampla ca unii sa se lase pagubasi tocmai cand ajung cu sapatul la o

palma de comoara, si-apoi sa vina altii si s-o scoata la iveala dintr-o aruncatura de
lopata. Cum nici de data aceasta nu izbutira, îsi luara uneltele la spinare, plecand
multumiti ca nu se jucasera cu norocul si ca împlinisera întocmai toate regulile
cautatului de comori.

Cand ajunsera la Casa cu stafii, tacerea mormantala ce domnea în preajma-i, sub
soarele dogoritor, era atat de stranie si înfioratoare, atat de apasatoare singuratatea si
tristetea acelui loc, încat, înspaimantati, sovaira o clipa daca sa intre sau nu. Se furisara
pana la usa. Tremurand, aruncara o privire înauntru. Vazura o odaie napadita de
buruieni, fara dusumea, cu peretii netencuiti, cu gaurile ferestrelor cascandu-se hade, o
vatra de pe vremuri, o scara darapanata; si pretutindeni panze de paianjen prafuite,
atarnand în zdrente. Se hotarara sa intre. Paseau binisor si vorbeau în soapta; bataile
inimii li se iutisera, ciuleau urechile sa prinda cel mai mic zgomot, muschii le erau
încordati, gata de fuga în orice clipa.

Dupa ce se mai obisnuira cu atmosfera, frica li se preschimba în curiozitate.
Cercetara amanuntit locul, admirandu-se oarecum si totodata minunandu-se ca au atata
curaj. Acum ar fi vrut sa stie ce era în încaperea de sus, la care ducea scara. Asta
însemna sa nu mai poata fugi în caz de primejdie, dar tot laudandu-se, care mai de care,
ca nu le e frica, fireste ca pana la urma au aruncat uneltele într-un colt si au urcat scara.
Sus, aceeasi paragina. Într-un ungher, dadura peste un dulap, zidit în perete, promitator
de mistere, dar care se vadi înselator. Acum li se urcase curajul nevoie mare si erau
siguri de ei. Tocmai se pregateau sa coboare scara si sa se apuce de lucru cand, deodata,
Tom facu:

– Sst!

– Ce e? întreba în soapta Huck, îngalbenindu-se de spaima.

– Sst! Colo! Auzi?

– Da! Aoleo!… Am patit-o! Hai sa fugim!

– Taci! Nu misca! Vin drept spre usa.

Baietii se întinsera jos, cu ochii lipiti de niste gauri din scandurile podelei.
Asteptau îngroziti sa vada ce se va întampla.

– S-au oprit… Nu, iar vin. Uite ca intra! Nu mai sufla o vorba! Doamne, ce n-as
da sa nu fiu aici!

Intrara doi barbati. Amandoi baietii îsi zisera în gand:

„Âsta-i spaniolul ala batran, surd si mut, care-a fost prin targ de vreo doua ori,
acu de curand, pe-alalalt nu-l stiu, nu l-am vazut niciodata”.

„Âlalalt” era un individ zdrentaros, cu parul valvoi si cu o fata respingatoare.
Spaniolul era înfasurat într-o pelerina. Avea favoriti albi, zbarliti, parul lung si alb îi
iesea de sub palaria cu marginile late si purta ochelari verzi. Pe cand intrau în odaie,
„alalalt” vorbea cu glas scazut. Se asezara pe jos, cu fata spre usa si cu spatele spre
perete; „alalalt” continua sa vorbeasca. Acum nu se mai ferea si cuvintele lui se
desluseau mai limpede.

– Nu, m-am gandit destul de bine si nu-mi place. E primejdios.

– Primejdios! bombani, spre marea mirare a baietilor, spaniolul „surdo-mut”.
Curca plouata!

Auzind glasul acesta, baietii ramasera cu gura cascata si începura sa tremure. Era
glasul lui Joe Indianul! Catva timp nu se mai auzi nimic. Apoi Joe spuse:

– Ce poate fi mai primejdios ca dincolo, randu trecut? Ei, si-uite ca nu s-a-
ntamplat nimic!

– Aia-i alta socoteala. Tocma hat-departe de apa si nici o casa-mprejur! N-o sa

afle niciodata nimeni c-am încercat, de vreme ce n-am reusit.

– Ei, si-apoi ce e mai primejdios decat sa venim aci ziua-n amiaza mare? Oricine
ne-ar vedea ne-ar lua la ochi.

– Stiu foarte bine. Da vezi ca nu era alt loc mai la îndemana, dupa ce o
scrantiram dincolo. Vreau s-o sterg din sandramaua asta. Si ieri am vrut, da nu puteam
sa ne miscam de-aici din pricina dracilor alora de baieti care se jucau colo sus pe deal,
tocma în fata casii.

„Dracii de baieti” începura sa tremure cand auzira vorbele astea si se gandeau ce
noroc avusesera sa-si aduca aminte ca era vineri si ca trebuie sa mai astepte o zi. Ce
bine ar fi fost sa mai fi asteptat un an!

Cei doi barbati scoasera niste merinde si se apucara sa manance. Dupa o tacere
lunga si îngandurata, Joe Indianul zise:

— Asculta aici, baiete, tu sa te duci înapoi la locu tau, în susu apei si s-astepti
acolo pana-ti dau de veste. Eu, fie ce-o fi, mai dau o data o raita prin targu asta, sa vaz
cam ce e de facut. Treaba aia „primejdioasa” o facem dupa ce mai miros eu cum stau
lucrurile, si cand oi vedea ca-mi vine la socoteala! Si-apoi pe-aci ti-e drumu! O luam
catre Texas! Sa vezi c-o scoatem noi la cap!

Amandoi pareau multumiti. Începura sa caste. Joe Indianul spuse:

– Mor de somn! Acum e randul tau sa stai de veghe.

Se ghemui printre buruieni si începu sa sforaie. Celalalt îl ghionti o data, de doua
ori, pana înceta. Nu trecu mult si începu si cel de straja sa motaie; capul îi pica tot mai
jos; peste putin sforaiau amandoi.

Baietii scoasera un suspin lung de usurare. Tom sopti:

– Acu-i momentu, hai!

Huck raspunse:

– Nu pot… mor daca s-or destepta!

Tom îi dadea ghes, Huck sovaia. În cele din urma Tom se scula binisor, cu
bagare de seama, si porni singur. Dar la primul pas pe care-l facu, podeaua subreda
scoase un scartait atat de îngrozitor, încat baiatul se lasa iar jos, pe jumatate mort de
spaima. Nu mai încerca a doua oara. Ramasera amandoi întinsi la pamant, numarand
timp de o vesnicie minutele care se tarau cu încetineala. În sfarsit bagara de seama,
bucurosi, ca soarele asfintea.

Deodata, una dintre sforaieli înceta. Joe Indianul se ridica în capul oaselor,
holba ochii împrejur, zambi înciudat vazandu-l pe celalalt cum dormea cu capul pe
genunchi, apoi îl trezi, lovindu-l cu piciorul:

– Hei, halal de-asa paznic! Noroc ca nu s-a îmtamplat nimic!

– Aoleo! Da ce, am adormit?

– Cam asa ceva. Hai, ma, ca se cam apropie timpu s-o luam din loc. Ce facem cu
banutii care-i mai avem?

– Nu stiu. Eu zic sa-i lasam aci, ca si-alta data. Ce sa-i mai caram cu noi pana nu
plecam în Sud ? Sase sute si cinci zeci de arginti e nitica greutate.

– Bine, fie si-asa, nu-i mare lucru sa mai venim o data pan-aci.

– Sigur, da eu as spune sa venim noaptea, cum veneam si-alta data, e mai bine.

– Da, dar asculta aci: cine stie cat poate sa treaca pana apuc sa termin daravela
aia, mai stii ce se-ntampla? Si locul asta nu e prea sigur. Hai mai bine sa-i îngropam, sa-
i îngropam cum se cade.

– Buna idee! încuviinta celalalt si se îndrepta spre coltul opus al camerei.
îngenunche si, ridicand o piatra din dosul vetrei, scoase un saculet care zornaia placut.

Numara din el vreo douazeci-treizeci de dolari pentru sine si tot atata pentru Joe
Indianul, caruia îi întinse apoi sacul. Joe îngenunchease între timp în colt si sapa de zor
cu pumnalul.

Într-o clipa, baietii uitara de spaima si de toate grijile. Cu ochi lacomi, urmareau
fiece miscare. Ce noroc nemaipomenit! Întrecea orice închipuire! Sase sute de dolari
erau destul ca sa îmbogateasca si sase baieti! Acum puteau cauta comori în cele mai
bune conditii, fara sa-si bata capul unde sa sape, mai mare placerea! Îsi dadeau mereu
coate, cu talc, vrand parca sa-si spuna:”Ei, acu nu-ti pare bine ca suntem aci?”

Cutitul lui Joe izbi în ceva tare.

– Ia vino-ncoa! striga el.

– Ce e? îl întreba celalalt.

– O scandura aproape putreda… Ba nu, mi se pare ca-i o lada. Hai si da-mi o
mana de ajutor, sa vedem ce e cu ea. Las ca nu mai e nevoie, am gaurit-o.

Varî mana înauntru si o scoase degraba:

– Ma omule, sunt bani!

Cei doi cercetara pumnul de monede. Aur! Sus, baietii erau la fel de tulburati ca
si ei, si la fel de încantati. Complicele lui Joe zise:

– Hai sa nu pierdem vremea. E o rabla de tarnacop printre buruieni, colo-n coltul
din dreptu vetrei, l-am vazut adineauri.

Dete fuga si aduse tarnacopul si lopata baietilor. Joe Indianul lua tarnacopul, îl
cerceta încruntat, mormai ceva si începu sa sape.

În curand lada fu dezgropata. Nu era prea mare; era ferecata cu cercuri de fier si
parea sa fi fost foarte trainica înainte de a o fi macinat anii. Catava vreme cei doi barbati
ramasera neclintiti, sorbind din ochi comoara, prea fericiti ca sa poata scoate o vorba.

– Ma, frate-miu, aicea sunt mii de dolari, zise în sfarsit Joe Indianul.

– Tot auzeam eu ca banda lui Murrel se aciuiase pe-aci într-o vara, spuse
strainul.

– Stiu, spuse Joe, si, dupa cum vezi, se pare ca n-a fost minciuna.

– Ei, acu poti sa te lasi pagubas de chestia ailalta.

Joe Indianul se încrunta:

– Nu ma cunosti. Sau nu întelegi cum sta chestia. Acolo vorba de jaf, e vorba de
razbunare! Si ochii îi sclipira cu rautate. O sa trebuiasca sa-mi ajuti. Cand terminam,
plecam în Texas. Acu du-te acasa la nevasta si copii si-asteapta pana-ti dau de stire.

– Bine, daca asa vrei. Si cu asta ce facem? O îngropam iar?

– Da. (Bucurie nemarginita sus.) Ba nu! Pe marele Sachem14 ca nu! (Mare
deznadejde sus.) Era sa uit. Tarnacopu asta avea pamant proaspat pe el! (Baietii sa
lesine de spaima.) Ce cauta aci un tarnacop si o lopata? Ce cauta aci, cu pamant
proaspat pe el? Cine le-a adus aci, si unde-s ai de le-au adus? Ai auzit sau ai vazut tu pe
careva?… Ce? S-o îngropam iar si sa vie aia sa vaza ca s-a lucrat aci? Nici gand, nici
gand! O ducem în barlogu meu.

– Sigur c-asa! Cum de nu ne-am gandit mai nainte? Vrei sa zici la numaru unu?

– Nu, la numaru doi, sub cruce. Locu alalalt nu-i bun, e prea la-
ndemana.

– Foarte bine. Începe sa se-ntunece. Nu mai e mult si putem pleca.

Joe Indianul se scula si trecu de la o fereastra la alta, privind cu bagare de seama

14 Zeu indian (n.r.).

afara. Peste putin spuse iar:

– Cine sa fi adus sculele alea-ncoa ? Crezi ca s-ar putea sa fie cineva sus?

Baietilor li se taie rasuflarea. Joe Indianul puse mana pe pumnal, statu locului o
clipa, sovaind, apoi se îndrepta spre scara. Baietii îsi adusera aminte de dulapul din
perete, dar nu mai aveau pic de vlaga în ei. Pasii se apropiau scartaind pe scari.
încordarea cumplita a acelei clipe trezi energia paralizata a copiilor. Erau gata sa se
repeada spre dulap, cand auzira trosnind treptele putrede si Joe Indianul ateriza printre
ramasitele scarii sfaramate. Se ridica cu chiu cu vai, blestemand. Tovarasul lui zise:

– Ce rost are? Daca e careva sus, n-are decat sa stea acolo, ce ne pasa noua? Daca
are chef sa sara jos acu si sa dea de bucluc, n-are decat. Pana într-un sfert de ceas
se-ntuneca de-a binelea, sa pofteasca sa se ia dupa noi, daca le da mana; eu unu n-am
nimica-mpotriva. Eu zic ca cine-a zvarlit astea acilea ne-o fi vazut si ne-o fi luat drept
strigoi ori asa ceva. Fac prinsoare ca mai fug si-acu de le sfaraie calcaiele.

Joe mai bombani catva timp, apoi recunoscu si el ca e mai cuminte sa
pregateasca totul de plecare, cat mai era un pic de lumina. Peste putin, se furisau
amandoi din casa, prin întunericul tot mai adanc, si se îndreptau spre rau, cu lada lor
pretioasa.

În sfarsit, Tom si Huck putura sa se ridice. Erau sleiti de puteri, dar parca li se
luase o piatra de pe inima. Prin crapaturile dintre barnele casei se uitau dupa cei doi
banditi. Sa se ia dupa ei? Nici prin gand nu le trecea!… Au fost multumiti s-ajunga jos
fara sa-si franga gatul si s-o ia cat mai degraba peste deal catre targ. Nu vorbeau mult,
prea le era ciuda pe ei însisi. Ciuda pe ghinionul care-i facuse sa aduca în casa lopata si
tarnacopul. De n-ar fi fost ele, Joe Indianul nici gand sa fi banuit ceva! Ar fi ascuns
acolo argintul si aurul, la adapost, pana îsi potolea setea de razbunare si mai tarziu ar fi
avut nenorocul sa descopere ca banii se topisera. Grozav, afurisit ghinion, s-aduca ei
uneltele acolo! Se hotarara sa pandeasca pe asa-zisul spaniol cand va veni în targ sa
iscodeasca în ce chip îsi putea împlini razbunarea, si-apoi sa se ia dupa el la „numarul
doi”, oriunde ar fi sa fie. Dar, deodata, un gand îngrozitor încolti în mintea lui Tom:

– Razbunare?… Huck, te pomenesti ca de noi e vorba?

– Fugi de-acolo! raspunse Huck, simtind ca-i vine sa lesine.

Au discutat banuiala asta din toate punctele de vedere, iar dupa ce au intrat în
targ, au cazut de acord sa creada ca poate Joe se gandea la altcineva, sau barem numai la
Tom, ca doar numai Tom depusese marturie împotriva lui!

Slaba mangaiere pentru Tom, sa se stie singur în primejdie! “Sa mai fi avut un
tovaras, ar fi fost cu mult mai bine!”gandea el.

CAPITOLUL XXVIII

Noaptea, peripetiile zilei se întoarsera chinuitor în visele lui Tom. De patru ori
se vazu cu nepretuita comoara în maini si de fiecare data i se destrama fara urma printre
degete, în clipa cand, trezindu-se, revenea la cruda realitate a nenorocului sau. în zorii
zilei, pe cand zabovea în pat, amintindu-si episoadele marii lui aventuri, baga de seama
ca erau ciudat de sterse si de îndepartate, de parca s-ar fi întamplat în alta lume sau într-
o vreme de mult trecuta. Apoi, îi dadu prin gand ca însasi marea lui aventura trebuie sa
fi fost un vis! Prea era mare numarul de monede pe care le vazuse, ca sa poata exista
aievea! Pana atunci el nu vazuse niciodata cincizeci de dolari laolalta si, ca toti baietii în
situatia lui si la varsta lui, îsi închipuia ca „sutele” si „miile” nu erau decat niste vorbe
scornite de oameni, ca astfel de sume nici nu existau pe lume. Niciodata nu crezuse o
clipa ca s-ar putea gasi la cineva suma de o suta de dolari în bani sunatori. De s-ar fi
cercetat cu de-amanuntul ce-si închipuia el cand se gandea la comori ascunse, s-ar fi
aflat ca era un pumn de gologani de argint si o gramajoara de dolari stralucitori, vazuti
ca prin ceata si cu neputinta de atins.

Dar pe masura ce se gandea la ele, episoadele aventurii lui se desprindeau tot
mai vii si mai limpezi, astfel încat în curand fu ispitit sa creada ca poate nu visase.
Trebuia sa termine cat mai repede cu nedumerirea asta. Dupa ce îmbuca în graba ceva,
se duse sa-l caute pe Huck. Îl gasi sezand pe marginea unei luntre si balacindu-si alene
si melancolic picioarele în apa. Tom se hotarî sa-l lase pe Huck sa vorbeasca întai. Daca
n-o sa aduca vorba despre întamplarea cu pricina, înseamna ca totul nu fusese decat un
vis.

– Noroc, Huck!

– Noroc, Tom!

Un minut de tacere.

– Tom, sa fi lasat afurisitele alea de scule la copacul uscat, puneam mana pe
bani. Sa nu-ti vie sa crapi de ciuda? !

– Va sa zica n-a fost vis! N-a fost vis! Zau daca nu era mai bine sa fi visat! Sa nu
fiu al naibii daca nu era mai bine!

– Ce sa fi visat?

– Chestia aia de ieri. Mai-mai sa cred c-a fost un vis!

– Vis? Vedeai tu vis daca nu se faramau scarile alea!…

Am avut eu la vise azi-noapte cu duiumu!… Si-n toate ma-nhata diavolu ala de chior,
putrezi-i-ar oasele!

– Ba mai bine lasa sa traiasca, Huck, sa-l gasim si sa dam de urma banilor.

– Da ce crezi, Tom, ca mai dam noi ochii cu el?… Ehei, nu te mai întalnesti a
doua oara c-o bafta ca asta, s-a dus! De altfel, drept sa-ti spui, sa-l mai vaz o data, nu-s
ce-as face, m-ar apuca o dardaiala!… Mama doamne!…

– Parca pe mine nu?! Da tot as vrea sa-l vaz si sa ma tiu dupa el pan-la numaru
doi, ala de care vorbea.

– Asa, asa, numaru doi! Si eu m-am tot gandit la asta, da nu ma taie capu ce
poa sa fie. Tu ce crezi?

– Habar n-am! E încalcita rau daravela asta… I-asculta, Huck, n-o fi un numar de
casa?

– Brava! Asta e!… As, Tom, nu e. Si chiar asa sa fie, nu e-n prapaditu asta de
targusor al nostru. Pe-aci nu-s numere.

– Asa e. Stai sa ma gandesc nitel. Aa! sa stii c-o fi un numar de odaie în vreun
han, pricepi?

– Ma, sa stii ca asta e! Si nu e decat doua hanuri! Înseamna ca-l gasim la
repezeala.

– Stai aicea, Huck, pana ma-ntorc.

Tom o zbughi îndata. Prefera sa nu fie vazut în tovarasia lui Huck. Lipsi
jumatate de ceas. Afla ca în hanul mai bun, numarul doi era ocupat de multa vreme de
un tanar avocat, în hanul mai modest, în jurul camerei numarul doi plutea un mister.
Baiatul hangiului îi povestise ca era toata ziua încuiata; dar noaptea vedeai pe cate
cineva intrand în ea sau iesind. Nu stia din ce pricina. Fusese si el cam curios, dar nu din
cale-afara; pana la urma se multumise sa creada ca în camera aceea „umblau strigoi”; nu
mai departe decat noaptea trecuta vazuse aprinzandu-se acolo o lumina.

– Asta am aflat, Huck, si sunt sigur ca-i camera doi pe care-o cautam.

– Si eu tot asa zic, Tom. Acu ce vrei sa faci?

– Stai sa ma gandesc.

Se gandi îndelung. Apoi zise:

– Uite ce e: usa din dos a camerei da în fundatura aia mica dintre han si
sandramaua de depozit de caramida. Tu vezi de pune mana pe cate chei poti, sterpelesc
si eu toate cheile matusii, si-n prima noapte întunecoasa ne ducem acolo si le-
ncercam.Sa ai grija sa fii cu ochii-n patru dupa Joe Indianul, fiindca stii ce-a spus, ca
are de gand sa dea o raita prin targ si sa mai pandeasca un prilej sa se razbune. Daca-l
vezi, tin-te dupa el. Daca nu se duce la numaru doi ala, înseamna ca nu e ce cautam.

– Aoleo, Tom, nu ma tiu singur dupa el!

– Ei, si tu, Huck! O sa fie noapte, mai mult ca sigur. Poate nici nu te vede, si
chiar daca te vede, poate nici nu-i da în gand nimica.

– Bine, bine… dac-o fi întuneric de tot, ma tiu dupa el. Stiu si eu—nu stiu, o
sa-ncerc.

– Fac prinsoare ca eu ma tiu dupa el pe-ntuneric. Gandeste-te ca s-ar putea sa
vaza ca nu poate sa se razbune, si atunci se duce glont la bani si-i ia.

– Asa e, Tom, asa e. Sa stii ca ma tiu dupa el, ma tiu, zau ca da!

– Ei vezi, asa-mi placi! Tin-te bine, Huck, ca nici eu nu ma las!

CAPITOLUL XXIX

Cand veni seara, Tom si Huck erau gata pentru isprava pusa la cale. Au dat
tarcoale hanului pana dupa ora noua; unul supraveghea de departe fundatura, celalalt era
cu ochii la usa hanului. Dar nu trecu tipenie de om prin fundatura si nimeni care sa fi
semanat cu spaniolul nu intra pe usa hanului, nici nu iesi. Noaptea se vestea senina, asa
ca Tom se duse acasa. Se întelesera ca daca totusi se întuneca de ajuns, Huck sa vina si
sa miaune; atunci Tom avea sa se strecoare afara si sa vina sa încerce cheile. Dar
noaptea ramase luminoasa si Huck renunta sa mai stea de straja; pe la douasprezece se
duse sa se culce într-un butoi gol.

Marti, acelasi ghinion. Miercuri la fel. Noaptea de joi se arata mai promitatoare.
La timpul potrivit, Tom se strecura afara din casa, înarmat cu felinarul cel vechi de
tinichea al matusii si cu un prosop, ca sa-l poata camufla. Ascunse felinarul în butoiul
lui Huck si se asezara la panda. La o ora dupa miezul noptii, hanul se închise si luminile
lui (singurele de prin partea locului) se stinsera. Nici urma de spaniol. Nimeni nu intrase

în fundatura, nimeni nu iesise. Împrejurarile erau prielnice; liniste adanca, întrerupta
doar la rastimpuri de uruitul cate unui tunet îndepartat.

Tom lua felinarul, îl aprinse în butoi, îl înfasura bine cu prosopul si cei doi viteji
se furisara prin întuneric spre han. Huck ramase sa stea de veghe, iar Tom înainta,
bajbaind în fundatura. Urma o asteptare înfricosatoare, lunga cat o vesnicie si grozav de
apasatoare pentru Huck. De-ar fi vazut o raza de lumina din felinarul lui Tom!… S-ar fi
speriat, dar ar fi stiut cel putin ca Tom era în viata.

Parca trecusera ceasuri întregi de cand disparuse Tom. Cu siguranta ca lesinase!
Poate ca si murise, poate ca de spaima si de tulburare îi statuse inima-n loc. În
îngrijorarea lui, Huck se pomeni apropiindu-se tot mai mult de fundatura. Îsi închipuia
fel de fel de grozavii, astepta sa se întample din clipa în clipa o nenorocire cumplita care
sa-i înghete sangele în vine. Înainta mai mult mort decat viu; abia rasufla si inima-i
batea mai-mai sa-i sara din piept. Deodata se ivi o raza de lumina si Tom trecu în goana
pe langa el, gafaind:

– Fugi! Fugi cat poti!

N-apuca sa-i spuna a doua oara, ca Huck se si pusese pe-o fuga de vreo saizeci
de kilometri pe ora. Nu se oprira decat în capatul celalalt al targului, langa magazia unui
abator parasit. În clipa cand intrau sub acoperamantul ei, se dezlantui furtuna si începu
sa toarne cu galeata. De îndata ce putu rasufla mai în voie, Tom povesti:

– Huck, a fost îngrozitor! Am încercat doua chei, cat am putut de încetisor, da
mi se parea ca fac un taraboi, c-abia mai rasuflam de frica. Si nici nu se-ntorceau în
broasca, ale naibii. Cand, ce sa vezi, nu-s cum pun mana pe clanta… si-odata se
deschide usa! Nu era încuiata! Eu, tusti înauntru! Scot prosopu de pe felinar si… sfinte
Sisoie!… ce crezi ca-mi vad ochii?

– Ce?… ce-ai vazut,Tom?

– Huck! Cat pe-aci sa calc pe mana lu Joe Indianu!

– Fugi de-acolo!

– Sa mor, na! Era culcat pe jos si dormea bustean, cu carpa la ochi si cu bratele-
ntinse-n laturi.

– Tiii! Si tu ce-ai facut? S-a trezit?

– As, nici nu s-a miscat. Zic ca era beat. Am înhatat iute prosopul, si tunde-o
baiete!

– Eu unu nici nu m-as fi gandit la prosop, sunt sigur!

– Cum era sa nu ma gandesc! Mi-arata ea matusa, daca l-as fi pierdut!

– Ia zi, Tom, si ladita ai vazut-o?

– Da ce, parca am stat sa ma uit?… N-am vazut nimic, nici ladita, nici cruce.
N-am vazut decat o sticla si-o cana de tinichea pe dusumea, langa Joe Indianu. Da… si-
am mai vazut doua butoiase si o groaza de sticle prin odaie. Acuma pricepi ce era cu
odaia cu stafii?

– Ce?

– Pai nu vezi? E plina cu whisky. Te pomenesti ca toate hanurile de temperanta15
au cate-o odaie de-asta cu stafii, ce zici, Huck?

– Te pomenesti c-asa o fi. Cine-ar fi crezut una ca asta? Da asculta, Tom, daca

15 Hanurile de temperanta — locaruri care nu serveau bauturi alcoolice si care, aflate sub patronajul a
diverse „societati” filantropice, luptau împotriva alcoolismului.

Joe Indianu e beat acum, ar fi al mai bun prilej sa punem mana pe ladita…

– Nu mai spune! încearca tu!

Huck se cutremura.

– Ba nu, nu crez ca pot.

– Cred si eu ca nu, Huck. Numai o singura sticla langa Joe Indianu nu-i de-ajuns.
Sa fi fost trei, mai treaca-mearga, as fi stiut ca-i beat-turta si as fi îndraznit.

Dupa ce statu si se mai gandi bine, Tom adauga:

– Asculta, Huck, eu zic sa nu mai încercam treaba asta pana n-om sti ca Joe
Indianu nu-i în camera. Altfel prea e cu bataie de inima. Daca stam si pandim noapte de
noapte, nu se poate sa nu-l vedem iesind candva, si-atunci punem mana pe ladita cat ai
zice peste.

– Bine asa sa facem. Eu stau de straja toata noaptea: stau noapte de noapte, daca
faci tu treaba ailalta!

– Foarte bine, las pe mine! Tu numai sa treci pe ulita noastra si sa miorlai, si
daca dorm, s-arunci o mana de nisip în geam si eu numaidecat dau fuga.

– E-n regula, Tom, n-ai nici o grija!

-Ei, Huck, acu ca trecu furtuna, eu ma duc acasa. Nu mai e mult si se crapa de
ziua. Pana atunci, tu du-te înapoi si stai la panda. Bine?

– Dac-am spus ca stau, stau, Tom. Nu-l slabesc din ochi hanu-ala, noapte de
noapte, sa stiu de bine ca pandesc si-un an. O sa dorm ziua si-o sa stau la panda toata
noaptea.

– Asa, foarte bine. Si-unde o sa dormi?

– În sopronu lu Ben Rogers. El ma lasa si-mi da voie si negru lu taica-su,
mos Jake. Îi car apa de cate ori ma cheama si daca ma rog de el, totdeauna îmi da si mie
cate-un pic de mancare cand are. E un negru tare de treaba, ma Tom. Tine la mine,
fiindca nu fac pe fudulu cu el. Mi s-a si întamplat sa m-asez sa mananc cu el laolalta.
Da, vezi, sa nu mai spui si la altii!

– Bine, Huck, daca n-am nevoie de tine ziua, sa stii ca te las sa dormi. N-o sa
viu sa te barai la cap. Si tu, cum ai vedea ca misca ceva, în vreo noapte, imediat sa dai
fuga la mine, sa faci ca pisica.

CAPITOLUL XXX

Vineri, de cum se scula, Tom auzi o veste îmbucuratoare: cu o seara înainte,
familia judecatorului Thatcher se înapoiase în oras. Joe Indianul si comoara trecura
pentru moment pe planul al doilea. Mai presus de toate îl interesa acum Becky. S-au
întalnit si-au petrecut grozav, jucandu-se de-a „hotul si detectivul” si de-a „uliul si
porumbeii”, cu un card de colegi. Ziua se încheie cu un fapt deosebit de îmbucurator.
Becky o sacaise pe maica-sa, rugand-o sa fixeze pentru ziua urmatoare serbarea în aer
liber, de mult fagaduita si mereu amanata, si doamna Thatcher se învoi. Bucuria fetitei
era fara margini, a lui Tom deopotriva. Înca înainte de înserat, se trimisera invitatiile si
îndata îi cuprinse pe copiii targului febra pregatirilor si a nerabdarii. Abia asteptau
desfatarile zilei urmatoare. Tom era atat de agitat, încat nu i-a fost greu sa ramana treaz
pana la o ora destul de tarzie; nadajduia sa auda mieunatul lui Huck si sa puna mana pe
comoara, ca sa poata a doua zi s-o uluiasca pe Becky si pe oaspetii ei. Ramase însa
dezamagit; nici un semnal nu se auzi în acea noapte.

În sfarsit sosi si dimineata. Pe la ceasurile zece-unsprezece, o ceata voioasa si

zburdalnica se stransese în casa judelui Thatcher si totul era pregatit pentru plecare.
Varstnicii n-aveau obiceiul sa ia parte la asemenea excursii, pentru ca cei mici sa se
simta în largul lor. Se socotea ca sunt în maini bune, sub paza catorva fete de vreo
optsprezece ani si a catorva tineri de douazeci si trei. Pentru aceasta excursie fusese
închiriat vaporasul de curse. Purtand cu totii cosuri cu merinde, iesira curand pe ulita
mare, în alai voios. Pe Sid îl durea stomacul si trebuise sa renunte la petrecere; Mary
ramasese si ea acasa, ca sa-i tina de urat. În clipa plecarii, doamna Thatcher îi spuse lui
Becky:

– Sigur ca o sa te-ntorci tarziu, draga mea. Poate c-ar fi mai bine sa ramai peste
noapte la vreo fata care locuieste în apropierea debarcaderului.

– O sa raman la Suzy Harper, mamico.

– Bine. Ai grija sa te porti cum trebuie si sa nu superi pe nimeni.

Peste putin, pe cand se îndreptau spre debarcader, Tom avu o idee:

– Auzi, Becky, îti spun eu ce facem. Decat sa mergem deseara la Suzy Harper,
mai bine suim dealul si ramanem la vaduva Douglas. Sigur c-o sa aiba înghetata! În
fiecare zi are cu toptanu. Si sa vezi ce-o sa se mai bucure ca venim la ea.

– Vai, ce dragut o sa fie!

Dar apoi Becky se gandi o clipa si zise:

– Da mamica ce-o sa spuna oare ?

– N-are cum sa afle.

Fata se mai gandi un pic, apoi zise cu sovaiala:

– Cred ca nu e bine sa fac asa… dar…

– Dar ce? De vreme ce maica-ta n-o sa afle, unde vezi raul? Ea nu vrea decat sa
te stie în maini bune. Ma prind ca ti-ar fi spus chiar ea sa te duci acolo, daca-i dadea
prin gand. Sunt sigur.

Buna primire care o facea vaduva Douglas oaspetilor ei era vestita si o ispitea pe
Becky. Mai adaugandu-se la aceasta si vorbele lui Tom, ea îsi birui sovaiala. Hotarara
sa nu spuna nimanui nimic despre planurile lor.

Deodata lui Tom îi dete prin gand ca s-ar putea ca tocmai ta noaptea aceea sa
vina Huck sa dea semnalul. Îi cam scazu însufletirea. Totusi nu se putu hotarî sa-si calce
pe inima si sa renunte la petrecerea din casa vaduvei. Si de ce-ar renunta? chibzui el; de
vreme ce semnalul nu fusese dat în noaptea trecuta, ce motive avea sa creada ca va fi dat
tocmai în noaptea asta? Desfatarile sigure ale serii de dupa excursie atarnara mai greu în
cumpana decat comoara îndoielnica si, ca orice copil, se hotarî sa dea urmare pornirii
mai puternice si sa nu se mai gandeasca în ziua aceea la lada cu bani.

Cinci kilometri mai la vale de targ, vaporasul opri la gura unei vai împadurite si
acosta. Roiul de copii coborî si, peste putin, adancurile padurii si culmile stancoase
rasunau de chiote si de hohote de ras.

Dupa ce s-au zbenguit si s-au obosit în fel si chip, hoinarii se întoarsera în cele
din urma la tabara, cu o pofta de mancare strasnica si se napustira asupra bunatatilor.
Dupa ospat s-au tolanit sa se odihneasca si au mai stat la taifas, în umbra stejarilor
stufosi. Curand cineva striga:

– Cine vrea sa mearga la pestera?

Toata lumea voia. Se scoasera pachete cu lumanari si îndata începura cu totii sa
se catere de zor pe deal. Gura pesterii era destul de sus pe coasta, o deschizatura în
forma literei A. Poarta masiva de stejar sta nezavorata. Cum intrai, dadeai de-o încapere
mica, racoroasa ca o ghetarie, înzestrata de natura cu pereti masivi de calcar, umeziti, ca
de roua, de-o naduseala rece. Era romantic si misterios sa stai în acel întuneric si sa

privesti spre poienile verzi din vale, scaldate în soare stralucitor. Dar curand emotia se
risipi si reîncepu zbenguiala. De cum tasnea flacara unei lumanari, toata lumea tabara
asupra celui care o aprinsese; urma o lupta si o viteaza împotrivire. Lumanarea era
degraba aruncata jos sau stinsa. Radeau cu hohote si iarasi se fugareau. Toate au însa un
sfarsit. În curand alaiul cobora în sir panta repede a galeriei principale. Luminile
tremuratoare dezvaluiau tulbure peretii mareti de piatra, aproape pana în punctul unde
se uneau, boltindu-se la douazeci de metri înaltime. Aceasta galerie principala nu era
mai lata de doi-trei metri. La cativa pasi una de alta, se deschideau de fiece parte mereu
alte galerii înalte si mai înguste înca. Pestera lui McDougal nu era decat un vast labirint
de carari întortocheate, care se întalneau, iarasi se desparteau si nu duceau nicaieri. Se
spunea ca ai fi putut umbla zile si nopti prin valmasagul ei încalcit de crapaturi si
prapastii, fara sa-i dai de capat, si ca ai fi putut coborî si tot coborî si te-ai fi putut
afunda pana în maruntaiele pamantului, întalnind mereu aceeasi priveliste, labirint dupa
labirint, fara de sfarsit. Nu era nimeni care sa cunoasca toata pestera. Era ceva cu
neputinta; cei mai multi dintre tineri cunosteau, ce-i drept, o parte din ea, dar nimeni nu
s-ar fi încumetat sa se aventureze dincolo de partea cunoscuta. Tom Sawyer cunostea si
el pestera ca toti ceilalti.

Alaiul merse vreun kilometru de-a lungul galeriei principale; apoi se desprinsera
palcuri si perechi si începura sa se abata pe cararile laturalnice, sa alerge de-a lungul
coridoarelor întunecoase si sa se sperie unii pe altii, în locurile unde coridoarele se
întalneau. Grupurile puteau merge astfel pe carari osebite timp de o jumatate de ora, fara
sa treaca de zona cunoscuta.

Curand cei razleti se înapoiara, grup dupa grup, la gura pesterii, gafaind de
oboseala, veseli nevoie mare, mazgaliti de sus pana jos cu seu de lumanare, manjiti cu
lut si încantati de felul cum îsi petrecusera ziua. Cand au vazut ca afara aproape ca se
lasase noaptea, s-au minunat; nici nu bagasera de seama cand trecuse timpul. De
jumatate de ora suna clopotelul adunarea. Aceasta încheiere a ispravilor zilei era
romantica si prin urmare satisfacatoare. Cand vaporasul, cu încarcatura lui zglobie, se
departa de tarm, nimeni, în afara de capitanul vasului, nu regreta timpul pierdut.

Huck se si înfiintase la panda, cand luminile vaporasului trecura sclipind pe
langa debarcader. Nu auzi nici un zgomot pe punte, caci micii calatori erau potoliti si
tacuti, cum sunt mai totdeauna cei obositi. Huck se întreba mirat ce vas putea sa fie si de
ce oare nu se oprise în fata debarcaderului, apoi îsi lua gandul de la vaporas si-si
concentra toata atentia asupra misiunii sale. Noaptea era tot mai înnorata si întunecoasa.
Se facu ora zece. Orice zgomot de care si trasuri înceta, luminile împrastiate începeau a
clipi si a se stinge; trecatorii întarziati se faceau nevazuti, intrau prin case. În curand
targusorul se cufunda în somn tihnit si numai Huck ramase de veghe, singur cu linistea
noptii si cu nalucirile lui. Se facu ora unsprezece si se stinsera si luminile hanului.
Acum era bezna pretutindeni. Huck astepta iarasi vreme îndelungata si obositoare. Nu
se întampla nimic. Hotararea care-l manase într-acolo începea sa se clatine. La ce bun?
Avea oare vreo noima ceea ce facea? Dar daca n-avea? Nu era mai bine sa se lase
pagubas si sa se duca sa se culce ?

Un zgomot îi atrase atentia. Într-o clipa fu numai ochi si urechi. Usa din
fundatura se închise încetisor. Huck sari în coltul depozitului de caramida. În clipa
urmatoare, doi barbati trecura repede pe langa el; unul din ei parea ca tine ceva sub brat.
Trebuie sa fie ladita! Va sa zica se pregatesc sa schimbe locul comorii! La ce bun sa-l
mai cheme pe Tom acum? Ar fi o prostie. Banditii s-ar departa cu ladita si nu i-ar mai
gasi. Nu, mai bine sa se tina scai de ei si sa vada unde merg; pe întuneric n-aveau sa-l

dibuie. Tot chibzuind asa în sinea lui, iesi din ascunzatoare, si, descult, se furisa ca o
pisica pe urmele celor doi, lasandu-i sa se departeze atata cat sa nu-i piarda din ochi.

Banditii o luara în sus, pe ulita de langa rau, strabatura trei strazi, iar la raspantia
urmatoare apucara la stanga. De aci, mersera drept înainte, pana ajunsera la cararea ce
suia spre magura Cardiff. O luara pe carare. Trecura pe langa casa batranului Gal,
asezata cam la jumatatea drumului spre culme. Nici nu se gandira sa se opreasca. Suira
înainte. „Aha, gandi Huck, sa stii ca îngroapa comoara în cariera veche de piatra.” Dar
nici la cariera nu se oprira. Trecura mai departe, catre varf. Pe cararea cu tufisuri înalte
de sumac s-au cufundat în umbra si de aci încolo nu s-au mai vazut. Huck se apropie;
acum putea micsora distanta, caci cu greu ar fi putut fi zarit. Merse catva timp mai
repejor, apoi iar încetini pasul, temandu-se ca prea se apropiase. Mai merse o bucata,
apoi se opri si ciuli urechea; nimic, nici un zgomot, doar bataile inimii lui i se parea ca
le aude. Un tipat de cucuvaie veni de peste deal, cobind a rau. Pasi nu se mai auzeau
deloc. Doamne Dumnezeule, oare totul fusese în zadar? Cat pe ce sa sara în laturi ca
muscat de sarpe, cand auzi un barbat dregandu-si glasul, la un metru de el. Îi zvacni
inima din loc si i se puse un nod în gat; îl înghiti si se sili sa ramana linistit locului.
Tremura din tot trupul, ca scuturat de friguri si i se taiasera picioarele de se temea sa nu
cada. Stia unde se afla. Stia ca e la cinci pasi de parleazul care ducea în curtea vaduvei
Douglas. „Foarte bine, gandi, n-au decat s-o ascunda aicea, n-o sa fie greu de gasit.”

Acum se auzi încet, foarte încet, glasul lui Joe Indianul:

– Lua-o-ar dracu, te pomenesti c-are mosafiri, e lumina la ora asta!

– Eu nu vaz nici o lumina.

Asta era vocea strainului, strainul din Casa cu stafii. Lui Huck îi trecu un fior
rece prin inima. Va sa zica asta era “razbunarea”! Vru s-o ia la fuga. Apoi îsi aminti ca
vaduva Douglas se purtase de multe ori bine cu el. Si poate ca ticalosii astia voiau s-o
ucida. Ar fi dorit sa aiba curaj sa-i dea de veste; dar stia bine ca nu va îndrazni; banditii
ar fi putut sa se ia dupa el si sa-l prinda. Toate astea si înca altele îi trecura prin gand în
clipa care se scurse între vorbele strainului si raspunsul lui Joe Indianul.

– Nu vezi, ca-ti sta tufisul în fata. Da-te mai asa, acuma vezi?

– Da. Se vede ca are mosafiri. Mai bine lasa-te pagubas.

– Sa ma las pagubas, tocmai acu cand am de gand sa plec de-aci pentru
totdeauna? ! Sa ma las pagubas, cand s-ar putea sa nu mai am niciodata un prilej ca
asta?! Îti mai spun o data, si sa-ti intre bine-n cap ce-ti spui: nu-mi pasa de banetul si de
boarfele ei… N-ai decat sa iei tu tot. Dar barbatu-su a fost hain cu mine; de multe ori
mi-a facut rau. Mai întai de toate, el a fost judecatorul care m-a bagat la gherla pentru
vagabondaj. Si nu s-a multumit cu atata. Asta nu-i nici a mia parte din ce mi-a facut! A
pus sa ma bata cu biciul, auzi, sa ma bata cu biciul în fata închisorii, ca pe-un negru! În
fata targului întreg care venise sa caste gura! Sa ma bata cu biciul, întelegi? Mi-a scapat,
a murit înainte sa ma pot razbuna. Da las c-o sa-mi plateasca ea pentru el!

– Ma, sa n-o omori! Nu fa una ca asta!

– S-o omor? Cine-a spus ca vreau s-o omor? L-as omorî pe el, dac-ar fi aici, da pe
ea nu. Cand vrei sa te razbuni pe-o femeie n-o omori, as—o slutesti. Da, îi crapi narile,
îi crestezi urechile, ca unei scroafe!

– Doamne, da asta-i…

– Nu-ti mai da tu cu parerea, tine-ti parerile pentru tine! O sa-ti prinza mai bine! O
leg de pat. Daca-o sangera din cale afara si-o muri, n-o sa fie vina mea. Eu unu stiu ca
n-o s-o jelesc. Si tu, baiete, sa faci bine sa m-ajuti—mi-esti dator! Si-apoi de-aia ai
venit… s-ar putea sa nu pot sa duc singur la capat treaba asta. Daca dai înapoi, te omor!

Ma-ntelegi? Si daca e vorba sa te omor pe tine, o omor si pe ea—si-atunci fac prinsoare
ca nici dracu n-o sa mai descurce cine-i faptasul.

– Bine, daca trebuie neaparat s-o facem si pe-asta—atunci, hai sa-i dam drumu!
Cu cat om termina mai degraba, cu atat mai bine! Decat sa stau sa tremur aici…

– Acum s-o facem? Cand e lume acolo? Ce tot vorbesti, ma? Stii ca-ncepi sa ma
bagi la banuieli?… Nu, baiatule, o s-asteptam pana se sting luminile, nu e nici o graba.

Huck presimti ca o sa urmeze o tacere mai înspaimantatoare ca toate vorbele
auzite din gura ucigasilor. Tinandu-si rasuflarea, începu sa paseasca de-a-ndaratelea:
ridica un picior, cu nespusa luare-aminte, si, dupa ce se legana primejdios cand într-o
parte, cand în cealalta, gata-gata sa se pravaleasca, îl înfipse în pamant cu mare bagare
de seama. Mai facu un pas îndarat, cu aceeasi luare-aminte si cu aceleasi riscuri, apoi
înca unul si înca unul, cand o creanga îi trosni sub picior. Îsi opri rasuflarea, ciuli
urechea… Nimic, tacere desavarsita. Rasufla nespus de usurat. La adapostul tufisurilor
de sumac, se întoarse cu fata la carare, cu prudenta cu care manevreaza pilotul virajul
unui vapor, apoi pasi înainte, repede, dar cu bagare de seama. Cand ajunse în dreptul
carierei de piatra, se simti în siguranta si o rupse la fuga. Goni spre vale, pana la casa
Galului; acolo batu cu putere în usa. Nu trecu mult si la geam se ivi batranul, apoi
namilele lui de feciori, doi flacai vanjosi.

– Ce e taraboiul asta? Cine bate? Ce vrei?

– Dati-mi drumu repede! Va spui tot.

– Bine, da spune întai cine esti!

– Huckleberry Finn. Iute, dati-mi drumu!

– Nu mai spune! Huckleberry Finn! Asta nu-i un nume care sa deschida multe
usi, dupa cate stiu; dar, haide, dati-i drumu, baieti, sa vedem ce vrea.

– Va rog… va rog sa nu spuneti niciodata ca eu v-am spus! fura cele dintai vorbe
ale lui Huck, cand intra. Va rog sa nu ma spuneti—m-ar omorî la sigur. Dar vaduva s-a
purtat bine cu mine deseori, si o sa spun, o sa va spun — dar numai daca fagaduiti ca n-
o sa ma dati niciodata în vileag.

– Ei dracie, asta are ceva de spus—se vede cat de colo! zise batranul mirat. Hai
baiete, zi, ca n-o sa te dea în vileag nimeni dintre noi.

Trei minute mai tarziu, batranul si fiii lui, bine înarmati, erau pe culmea dealului
si intrau pe cararea cu sumac, tinand armele în maini si pasind tiptil. Huck nu-i însoti
mai departe. Se ascunse îndaratul unui pietroi mare si trase cu urechea. Întai fu tacere
lunga, înfricosatoare, apoi izbucnira deodata detunaturi de arme si un strigat. Huck n-a
mai asteptat alte amanunte.

A sarit în laturi si a luat-o la goana spre vale, cat îl tineau picioarele.

CAPITOLUL XXXI

Duminica, pana a nu miji zorile, Huck urca bajbaind dealul si batu încetisor la
usa Galului. Cei dinauntru dormeau iepureste, atat erau de tulburati de întamplarile
noptii. Nici nu apuca bine sa bata Huck si cineva întreba de la o fereastra:

– Cine e?

Huck raspunse cu glas sfios:

– Va rog, dati-mi drumu înauntru. Sunt tot eu, Huck Finn.

– Ei, asta-i un nume caruia de-acum îi deschidem bucurosi usa, la orice ora.
Bine-ai venit, baiete!

Ciudate vorbe pentru urechile micului vagabond, cele mai placute pe care le auzi
vreodata. Mai ales cele din urma—nu-si amintea sa i se mai fi spus candva.

Usa se deschise degraba si Huck intra. Fu poftit sa sada, apoi batranul si cei doi
vlajgani se îmbracara la iuteala.

– Ei, acu, baietas, cred ca ti-e a manca; noi tocmai ne gandeam sa pregatim o
gustarica… Ai picat bine. Pan se lumineaza de ziua o sa fie gata ceva fierbinte, colo, sa-
ti mearga la inima. Eu si cu baietii trageam nadejde c-o sa vii sa mai peste noapte la noi.

– Nu mai puteam de frica, raspunse Huck, si am fugit. Am tulit-o cand s-au
pornit împuscaturile si nu m-am mai oprit…cinci kilometri am tot fugit. Acu venii sa
vaz cum a fost, si am venit pan-a nu se lumina de ziua, finca nu vrui sa mai dau ochii cu
diavolii aia, nici morti…

– Adevarat, baiete, ti se cunoaste pe fata c-ai avut o noapte rea, dar las ca avem
noi pe-aci un pat pentru tine; dupa ce mananci, sa te culci si sa tragi un pui de somn. Nu,
baietas, nu i-am omorat—ne pare destul de rau. Uite cum a fost: stiam unde putem pune
mana pe ei, din cate ne spusesesi mataluta, asa ca ne-am furisat tiptil, pe cararea cu
sumac, pan-am ajuns cam la vreo cinci pasi de ei; era un întuneric pe cararea ceea, sa-ti
bagi degetele în ochi. Tocmai atunci nu-s cum naiba, simt ca-mi vine sa stranut! Auzi,
ghinionul dracului! Am încercat eu sa ma tin, degeaba, n-a fost chip, a trebuit sa-i dau
drumul. Eu eram în cap, cu pistolul ridicat. Cand au auzit stranutul, ticalosii au dat
repede sa iasa din carare. Eu strig: „Foc, baieti!” si trag de zor spre locul de unde venea
fosnetul. Baietii la fel. Dar nemernicii au zbughit-o cat ai clipi din ochi. Noi, dupa ei, la
vale prin padure. Nu cred sa-i fi nimerit. Au tras si ei la început cate-un foc, dar
gloantele au vajait pe langa noi, fara sa ne atinga. Cand nu li s-au mai auzit pasii, ne-am
lasat pagubasi, nu i-am mai fugarit, ci am coborat la vale, de i-am pus pe roate pe ai de
la politie. Au înjghebat o potera si-au plecat sa pazeasca malul apei si, cum s-o crapa de
ziua, seriful cu alta ceata încep sa cutreiere padurea. Baietii mei au sa porneasca acum si
ei, sa-i însoteasca. Ar fi bine dac-am sti cum aratau banditii; ne-ar fi de mare folos. Dar
tu, copile, n-aveai cum sa vezi asa ceva pe-ntuneric, asa-i?

– Ba da, i-am vazut devale în targ, cand m-am luat dupa ei.

– Strasnic! Spune-ne repede cum erau; spune-ne baiatule!

– Unu-i Spaniolu ala batran, surdo-mutu, care a fost pe-aci de vreo doua ori, si
alalalt, unu c-o mutra de om de nimic, zbanghiu asa, si zdrentaros.

– Ajunge, fatul meu, acuma-i stim! Am dat într-o zi de ei în padure, în dosul
caselor vaduvei, si cum ne-au zarit, au si tulit-o, hoteste. Hai, baieti, si duceti-va de-i
spuneti serifului, ca de mancat o sa mancati maine dimineata!

Feciorii Galului pornira îndata… Pe cand ieseau din odaie, Huck sari de pe
scaun, strigand:

– Va rog, va rog… nu spuneti la nimeni ca eu sunt al de i-am dat de gol! Va rog
din suflet!

– Bine, copile, daca asa vrei tu, dar lumea ar trebui sa stie ca tu ai facut fapta asta
buna.

– Ba nu, nu! Va rog, nu cumva sa spuneti!

Dupa plecarea flacailor, batranul Gal zise:

– N-au sa spuna nimanui. Si nici eu. Dar de ce nu vrei tu sa se stie?

Huck marturisi doar ca stia înca prea multe despre unul din oamenii aceia si ca
nu voia, pentru nimic în lume, sa afle banditul ca stia ceva despre el, fiindca atunci cu
siguranta ca l-ar omorî.

Batranul fagadui înca o data sa-i pastreze taina, si apoi spuse:

– Dar ce te-a facut sa-i urmaresti pe talharii aia, baiete? Ti s-au parut deocheati?

Huck tacu un timp, ticluind un raspuns cat mai prudent, apoi raspunse:

– De, stiti si dumneavoastra ca eu nu prea sunt baiat de treaba, cel putin asa spun
toti oamenii din targ, si eu, de, zic c-or fi avand dreptate—si cateodata nu se lipeste
somnul de mine finca stau si ma gandesc în fel si chip si ma mir cum sa fac sa ma las de
rele. Asa si azi-noapte. Nu puteam s-adorm si-atuncea am luat-o pe ulita-n sus, si tot
cutreierand-o în lung si-n lat, cand am ajuns la dugheana aia darapanata, un se vinde
caramida, a de langa hanul Temperantii, m-am rizimat de gard, sa stau sa ma mai
gandesc nitel la ale mele. Ei, si ce sa vezi, taman atuncea trec aia doi pe langa mine, cu
ceva sub brat si tiptil-tiptil… Eu, cand i-am vazut, mi-am închipuit ca e ceva de furat.
Unu din ei fuma, alalalt i-a cerut foc, si-atuncea s-au oprit chiar în dreptu meu si cand
le-a luminat tigara fetele, am vazut c-al mare era Spaniolu surdo-mut; l-am cunoscut
dupa favoritii albi si dupa peticu la ochi, si alalalt era un nenorocit… mototolit si
zdrentaros.

– Cum ai putut sa-i vezi zdrentele la lumina tigarilor? întrebarea asta îl cam
fastaci pe Huck. Dupa o clipa de tacere, raspunse:

– De, nu-s cum se face. Da parca le-am vazut…

– Ei, si-apoi aia au plecat mai departe, si tu…

– M-am luat dupa ei, da… Asa… Vroiam sa vaz ce-nvartesc, prea mergeau
hoteste. Ma tinui dupa ei pan-la parleazu dinspre curtea vaduvii, si acolo am stat în
întuneric si-am auzit cum se ruga zdrentarosu de alalalt s-o crute pe vaduva, iar
Spaniolu se jura c-o s-o sluteasca, dupa cum va spusei aseara dumnevoastra si baie…

– Pai cum, mutu a spus toate acestea?!

Huck calcase iar în strachini, cum nu se putea mai rau. Se straduise din rasputeri
ca batranul sa nu banuiasca deloc cine era Spaniolul, dar cu toata silinta ce si-o daduse,
se parea ca limba lui voia cu tot dinadinsul sa-l dea de gol. Încerca în fel si chip sa iasa
din încurcatura, dar Galul nu-l slabea din ochi si el o scrantea din ce în ce mai rau. Peste
putin, batranul spuse:

– Baiatule, nu-ti fie teama de mine, nu ti-as face cel mai mic rau, pentru nimic în
lume. Ba te-as apara, te-as apara din toate puterile. Spaniolul ala nu e surd si nici mut, ai
lasat sa-ti scape fara sa vrei, acuma nu mai poti s-o întorci. Tu stii ceva despre Spaniolul
ala, ceva care nu vrei sa dai în vileag. Hai, încrede-te în mine, spune-mi ce e, ai
încredere, ca n-o sa te bag în bucluc.

Huck arunca o privire în ochii cinstiti ai batranului, apoi se apropie, si-i sopti la
ureche:

– Nu e Spaniolu—e Joe Indianu!

Batranul tresari, mai sa sara de pe scaun. Dupa o clipa spuse:

– Acum înteleg! Cand ai vorbit de crestat urechile si de taiat nasul, am crezut ca
mai pui tu de la tine, ca sa înfloresti povestea. Dar daca-i vorba de Joe, asta e-n stare de
orice!

În timp ce mancau, vorba nu conteni. Batranul povesti ca, înainte de a se duce la
culcare, el si baietii facusera rost de un felinar si cercetasera parleazul si împrejurimile,
ca sa vada daca nu erau urme de sange. Sange nu vazusera, în schimb pusesera mana pe
o boccea mare cu…

– Cu ce?!

Fulgere sa fi fost cuvintele acestea si n-ar fi putut zvacni mai navalnic dintre
buzele vinete ale lui Huck. Cu ochii cascati, eu rasuflarea taiata, astepta raspunsul.
Galul tresari, casca si el ochii la copil… trecura trei secunde, cinci, zece, apoi raspunse:

– Cu unelte de spargatori… Dar ce-i cu tine?

Huck se lasa înapoi pe scaun, sufland din greu, dar simtindu-se nespus de usurat
si de multumit. Galul se uita tinta la el, cu o privire grava si curioasa:

– Da, unelte de spargatori. Parca ti s-ar fi luat o piatra de pe inima. Dar de ce te-
ai speriat asa? Ce credeai c-am gasit?

Huck era la mare stramtoare; ochii batranului staruiau întrebatori asupra-i, ar fi
dat orice pentru un raspuns ca lumea… Nu gasea nimic, ochii iscoditori îl sfredeleau tot
mai adanc. Îi veni în gand un raspuns, fara de noima; n-avea timp sa-l cumpaneasca, îl
rosti la întamplare, din varful buzelor:

– Stiu si eu, poate niscaiva carticele de rugaciune…

Bietul Huck era prea nenorocit ca sa zambeasca, dar batranul fu cuprins de un
ras nemaipomenit, ce-i zgaltaia tot trupul, iar cand îsi mai veni în fire, spuse cu lacrimi
în ochi, ca un ras ca asta face parale, fiindca îti da sanatate si te scuteste sa mai
cheltuiesti bani cu doctorul. Apoi adauga:

– Saracul de tine: tu unul nu prea arati sanatos. Esti galben si frant de oboseala.
Nu ti-e bine deloc. Nu-i de mirare ca esti cam aiurit si ca-ti pierzi lesne cumpatul. Dar
las c-o sa-ti treaca! Îti vii tu în fire, dupa ce-o sa dormi si-o sa te odihnesti!

Lui Huck îi era necaz ca fusese nerod si ca tradase o asemenea tulburare. Mai
ales ca îsi schimbase parerea ca pachetul adus de la han putea fi comoara, de îndata ce
auzise convorbirea de langa parleaz. Dar asta era o presupunere, de stiut nu stia sigur.
Asa încat nu-i de mirare ca, auzind povestea boccelei, îsi daduse în petic. Dar daca sta
sa se gandeasca, îi parea bine de aceasta întamplare marunta. Acum nu mai avea nici o
îndoiala ca bocceaua nu fusese cea cu pricina si, prin urmare, era linistit si chiar foarte
bucuros. Totul mergea struna; comoara era asadar tot la numarul doi; banditii aveau sa
fie prinsi si închisi chiar în acea zi, iar el si cu Tom puteau sa puna mana pe aur la
noapte, fara nici o bataie de cap si fara sa-i mai încurce nimeni.

Tocmai terminasera de mancat, cand se auzi o bataie în usa. Huck cauta în graba
o ascunzatoare; nu voia sa fie catusi de putin amestecat în întamplarile recente. Batranul
Gal deschise usa mai multor doamne si domni, printre care se afla si vaduva Douglas, si
constata cu acest prilej ca grupuri întregi de cetateni urcau dealul, ca sa vada si ei
parleazul. Asadar, stirea se raspandise.

Batranul trebui sa le povesteasca musafirilor întamplarile noptii. Vaduva, la
randul ei, îsi exprima recunostinta ca fusese salvata.

– Nu mai pomeniti despre asta, doamna. Altcuiva îi sunteti mai îndatorata decat
mie si baietilor mei, însa acela nu-mi da voie sa-i spun numele. Fara el, nici prin gand
nu ne trecea sa ne ducem acolo.

Bineînteles, vorbele acestea starnira o nedumerire atat de mare încat aproape
umbri întamplarea de capetenie. Dar Galul îi lasa pe musafiri sa se perpeleasca de o
curiozitate pe care aveau s-o transmita întregului targ, si nu se învoi sa dea în vileag
taina. Dupa ce afla toate celelalte amanunte, vaduva spuse:

– Atipisem, citind în pat, si-am dormit dusa, cu toata galagia. De ce n-ati venit sa
ma treziti?

– Ne-am zis ca nu face… Nu credeam ca o sa se mai întoarca talharii; îsi lasasera
balta si uneltele, si tot… Asa ca, ce rost avea sa va trezesc si sa va bag în
sperieti?…Negrii mei au stat toti trei de straja langa casa dumneavoastra pana la ziua.
Adineauri s-au întors.

Mai venira si alti oaspeti si istoria fu povestita si raspovestita timp de vreo doua
ceasuri.

În timpul vacantei nu se tinea scoala de duminica, dar toata lumea sosi de
timpuriu la biserica. Tulburatoarea întamplare fu discutata de-a fir-a-par. Veni vestea ca
tot nu se dase de urma ticalosilor. Dupa terminarea predicii, pe cand înainta prin
înghesuiala de-a lungul cararii dintre banci, sotia judecatorului Thatcher se nimeri
alaturi de doamna Harper.

– Oare Becky a mea are de gand se doarma toata ziua? întreba ea. Banuiam ca o
sa fie franta de oboseala.

– Becky a dumitale?

– Da… Si cu o privire speriata: N-a dormit la dumneavoastra azi-noapte?

– As! De unde!

Doamna Thatcher pali si cazu pe o banca. Tocmai atunci trecea prin dreptul lor matusa
Polly, sporovaind vioaie cu o prietena.

– Buna ziua, doamna Thatcher. Buna ziua, doamna Harper. Închipuiti-va ca unul
din baietii mei, Tom, nu mi-a venit nici pana acum acasa. O fi ramas peste noapte în
casa vreuneia dintre dumneavoastra, si-acum i-o fi fost frica sa mai vina la biserica. Ah,
ce-am sa-i fac cand oi da ochii cu el!

Doamna Thatcher clatina din cap, sfarsita, palind si mai tare.

– N-a ramas la noi, spuse si doamna Harper, stingherita. Pe fata matusii Polly se
asternu o vie îngrijorare.

– Joe Harper, l-ai vazut pe Tom al meu în dimineata asta?

– Cand l-ai vazut ultima oara?

Joe încerca sa-si aminteasca, dar nu prea stia sigur. Oamenii care ieseau din
biserica se oprisera locului. Treceau soapte de la unul la altul si pe toate fetele se
asternea o neliniste apasatoare. Tulburata, lumea punea întrebari copiilor si tinerilor
învatatori care-i însotisera. Toti raspundeau ca n-au bagat de seama daca Tom si Becky
se aflau pe puntea vaporasului, la înapoiere; era întuneric, nu se gandise nimeni sa
cerceteze daca lipsea cineva. În cele din urma, unul dintre tineri îsi exprima brusc
temerea ca Becky si Tom mai erau înca în pestera! Doamna Thatcher lesina; matusa
Polly începu sa se tanguie si sa-si franga mainile.

Vestea îngrijoratoare zbura din gura în gura, din grup în grup, din strada în
strada. Cinci minute mai tarziu, clopotele sunau cu deznadejde si tot targul era în
picioare. Întamplarii de pe magura Cardiff nu i se mai dete nici o însemnatate, banditii
fura dati uitarii. Se înseuau caii, se alcatuiau echipe de vaslasi, cineva daduse fuga la
debarcader, dupa vaporas. Nu trecuse nici jumatate de ceas de cand se banuia grozavia
si doua sute de barbati goneau spre pestera, care pe sosea, care pe apa.

Toata lunga dupa-amiaza, targusorul paru pustiu si mort. Multe dintre femei se
duceau la matusa Polly si la doamna Thatcher, cu vorbe de mangaiere. Mai si plangeau
împreuna cu ele si asta le facea înca mai mult bine ca vorbele.

Toata noaptea, nesfarsit de lunga, targusorul statu de veghe, în asteptarea stirilor.
Cand, în cele din urma, se lumina de ziua, singura veste care veni fu: „Mai trimiteti
lumanari, si trimiteti si de-ale mancarii”. Doamna Thatcher era aproape înnebunita.
Tusa Polly de asemenea. Judecatorul Thatcher trimitea de la pestera solii de nadejde si
îmbarbatare, care însa nu izbuteau sa înveseleasca pe nimeni.

Batranul Gal se înapoie acasa în zorii zilei, stropit de sus pana jos cu seu de
lumanare, manjit cu lut si frant de oboseala. Îl gasi pe Huck în culcusul unde-1 lasase,
aiurand, zgaltait de friguri. Medicii erau toti la pestera, asa încat veni sa-l îngrijeasca
vaduva Douglas, care-l lua sub obladuirea ei, spunand ca va face pentru el tot ce-i va sta
în putinta, fiindca oricum ar fi fost, bun sau rau, tot al Domnului era, si dintre toate

fapturile Domnului, nici una nu se cade sa fie lasata pierzarii. Galul spuse ca Huck avea
si parti bune, iar vaduva îi raspunse:

– Puteti fi siguri. E semnul nelipsit al Domnului. Într-un fel sau altul. Domnul
înseamna cu semnul Sau fiece faptura ce-i iese din maini.

Înainte de amiaza au început sa se înapoieze în targ cete de oameni istoviti, dar
cei mai voinici dintre targoveti continuau sa-i caute pe copii. Tot ce s-a putut afla în targ
era ca se cotrobaia prin fiecare ungher si prin fiece crapatura, ca pe unde umblai, prin
labirintul de galerii, vedeai în departare lumini lunecand încoace si încolo, si auzeai
ecoul gaunos al chiotelor si pocnetelor de pistol rasunand prelung prin boltile
întunecate. Departe de locurile pe unde treceau de obicei turistii, se gasise undeva
numele ” Becky” si” Tom” scris cu fum de lumanare pe peretele stancos si, în apropiere,
o panglica manjita cu seu de lumanare. Doamna Thatcher recunoscu plangand panglica
si spuse ca era ultima amintire sfanta ce i-a fost dat s-o aiba de la fetita ei si ca-i va fi pe
veci cea mai scumpa relicva, deoarece se despartise cea de pe urma de trupul însufletit
al copilului, înainte de a-i fi stins ochisorii înspaimantatoarea moarte. Unii povesteau ca
la rastimpuri se vedea în pestera cate-un strop îndepartat de lumina; atunci izbucnea
îndata un chiuit asurzitor si o ceata de douazeci de oameni pornea de-a lungul galeriei
ce rasuna de ecouri. De fiecare data urma însa o dezamagire crunta—nu erau copiii, ci
doar luminita vreunuia dintre cautatori.

Trei zile si trei nopti îngrozitoare îsi tarara în sila ceasurile, si targul cazu într-o
toropeala fara de nadejde. Nimeni nu avea chef de nimic. Descoperirea întamplatoare,
facuta de curand, ca hangiul de la Hanul Temperantei tinea bauturi alcoolice, emotiona
prea putin opinia publica, desi era un fapt destul de senzational.

Cand frigurile îi dadura un scurt ragaz, Huck, slabit, aduse vorba despre hanuri.
Temandu-se nelamurit de tot ce putea fi mai rau, întreba în cele din urma daca în timpul
cat fusese bolnav se gasise ceva la Hanul Temperantei.

– Da, raspunse vaduva.

– Huck sari în capul oaselor ca ars, si o privi cu ochi mari, speriati.

– Ce? Ce s-a gasit?

– Bautura. Si localul a fost închis. Culca-te înapoi, copilule. Vai, ce m-ai speriat!

– Mai spuneti-mi un singur lucru, numai atat, va rog din suflet! Tom Sawyer a
fost ala care-a gasit-o?

Pe vaduva o podidi plansul.

– Sst, taci, taci! Ti-am spus ca n-ai voie sa vorbesti. Esti foarte, foarte bolnav.

Va sa zica nu se gasise decat bautura! Sa se fi gasit aurul, ar fi fost un taraboi
grozav. Va sa zica era pierduta comoara, pierduta pentru vecie! Dar vaduva oare de ce-o
fi plangand ? Ciudat, cum plangea asa tam-nisam!

Gandurile acestea învalmasite si tulburi framantau mintea lui Huck si-l obosira
într-atata, încat pana la urma adormi.

Vaduva îsi spuse în sinea ei:

„Uite-l, a adormit, biet copil fara capatai! Întreba daca a gasit-o Tom Sawyer!
O, de l-ar gasi cineva pe Tom Sawyer! N-au mai ramas multi care sa aiba putere si
nadejde sa-l mai caute!”

CAPITOLUL XXXII

Sa vedem acum ce au facut în excursie Tom si Becky. Au umblat împreuna cu
ceilalti pe sub boltile întunecoase, privind minunile cunoscute ale pesterii, minuni
botezate cu nume destul de pompoase: „Salonul”, „Catedrala”, „Palatul lui Aladin” si
asa mai departe. Apoi începuse joaca de-a v-ati ascunselea, la care au luat parte cu
însufletire. În cele din urma, Tom si Becky se cam saturasera de zbenguiala si au pornit
la plimbare de-a lungul unei galerii întortocheate. Tineau lumanarile sus, silindu-se sa
citeasca paienjenisul încalcit de nume, date, adrese postale si cugetari, zugravite ca o
fresca, în fum de lumanare, pe peretii stancosi. Tot hoinarind si flecarind între ei,
aproape nici n-au bagat de seama ca ajunsera într-o parte a pesterii, în care peretii nu
mai erau mazgaliti. Se iscalira cu fum sub un pervaz de piatra care iesea din perete si
mersera înainte. Curand ajunsera într-un loc unde un firicel de apa calcaroasa, picurand
peste o treapta, alcatuise de-a lungul erelor o Niagara dantelata si creata, din piatra lucie
si nepieritoare.

Ca sa-i faca o bucurie lui Becky, Tom se strecura îndaratul cascadei de piatra si
o lumina. Atunci baga de seama ca acea cascada acoperea ca o perdea un fel de scara
naturala, foarte abrupta, stransa între pereti îngusti. Îndata îl cuprinse ravna de a o
explora. Becky se lasa usor ispitita si pornira în cercetare, dupa ce, mai întai, trasera un
semn de fum de lumanare, pentru a se putea calauzi mai tarziu. Umblara orbecaind ba
pe un drum, ba pe altul, patrunzand departe, în adancurile tainice ale pesterii. La o
rascruce, au mai facut un semn si au luat-o în alta directie, doritori de noutati pe care sa
le vesteasca celor ramasi sus. Într-un loc dadura de o vagauna larga, din a carei bolta
atarnau o multime de stalactite sclipitoare, mari cat un picior de om. Au dat ocol
vagaunii, minunandu-se de atata frumusete, apoi au parasit-o intrand într-unul din nu-
meroasele coridoare ce porneau din ea. Curand au ajuns la un havuz fermecator, al carui
bazin era încrustat cu o horbota de gheata, din cristale sclipitoare. Se aflau în mijlocul
unei vagauni cu peretii sprijiniti de un mare numar de piloni cu forme fantastice,
alcatuiti din îmbinarea unor stalactite si stalagmite mari, ce se formasera de pe urma
neîncetatei picurari a apei, de-a lungul veacurilor. Pe bolta vagaunii se stransesera
palcuri imense de lilieci, atarnand ciorchine, mii si mii laolalta. Lumina starni jivinele,
care pogorara roind cu sutele, scotand tipete ascutite si napustindu-se furioase spre
lumanari. Tom le cunostea obiceiurile si stia care-i primejdia. O lua de mana pe Becky
si o zori catre cel mai apropiat coridor, dar ea n-apuca sa iasa din vagauna, cand aripa
unui liliac îi stinse lumanarea. Liliecii i-au gonit asa pe copii o buna bucata de drum; dar
apucand-o mereu pe alte coridoare ce li se deschideau în fata, au scapat în cele din urma
de lighioanele primejdioase. Peste putin, Tom descoperi un lac subteran; nu putea sti cat
de mare era, caci malurile lui se pierdeau în negurile pesterii. Ar fi vrut sa-i exploreze
marginile, sa vada cat era de întins, dar socoti ca e mai bine ca mai întai sa se aseze
putin jos, pentru a se odihni. Pentru întaia oara, tacerea adanca ce domnea în juru-le se
lasa pe sufletul lor ca o mana de gheata.

– Nici n-am bagat de seama pana acum, spuse Becky, dar parca ar fi trecut o
vesnicie de cand n-am mai auzit glasurile celorlalti.

– Pai, daca stai sa te gandesti, Becky, noi suntem cu mult sub dansii si nici nu
stiu unde, la nord, la sud, la est…De-aicea nici nu putem sa-i auzim.

Becky începu sa se îngrijoreze.

– Oare cat e de cand am coborat noi aci jos, Tom. Ar fi bine sa ne înapoiem.

– Da, ai dreptate. N-am face rau.

– Tu stii drumul înapoi, Tom? Mie mi se pare grozav de încalcit.

– Cred ca l-as nimeri. Dar nu uita de lilieci. Daca ne sting amandoua lumanarile,
ce ne facem? Sa încercam alt drum sa nu mai dam pe-acolo.

– Bine, dar numai de nu ne-am rataci. Ar fi groaznic!

Copila se cutremura la gandul acesta înspaimantator.

O luara pe un coridor si îl strabatura în tacere, vreme îndelungata, aruncand cate
o privire în fiece deschidere noua ce se ivea, ca sa-si dea seama daca mai trecusera
cumva pe acolo—dar toate le erau straine. De cate ori cerceta Tom cate o galerie noua,
Becky pandea pe fata lui un semn datator de curaj; el însa îi spunea cu voiosie
prefacuta:

– A, e-n regula. Nu e asta drumu, da o sa-l gasim noi numaidecat pe-al bun.

Însa cu fiecare noua dezamagire îi pierea nadejdea si curand începu s-o ia pe
coridoare la voia întamplarii, în dorinta desperata de a gasi drumul cel bun. Tot mai
spunea: „E-n regula!”, dar din pricina spaimei ce-i împovara inima vorbele lui îsi
pierdusera tonul firesc si pareau sa spuna: „E-n zadar!” Becky pasea pe urmele lui,
înspaimantata pana în adancul sufletului, si facea sfortari deznadajduite sa nu planga,
dar mereu o podideau lacrimile. În cele din urma, spuse:

– Hai, Tom, nu-ti fie teama de lilieci, hai sa ne întoarcem tot pe drumul pe care
am venit! Mi se pare ca ne încurcam din ce în ce mai rau!

Tom se opri:

– Asculta!

Tacere adanca, atat de adanca, încat îsi auzeau rasuflarea. Tom dadu un chiot.
Chemarea trezi ecouri prelungi în boltile pustii si se stinse în departare, într-un sunet
slab, care aducea cu un chicotit batjocoritor.

– Vai, nu mai face asa, Tom, e îngrozitor! zise Becky.

– E îngrozitor, da mai bine lasa sa mai strig, Becky, poate ca tot ne-aude careva.
Si striga iarasi.

Acel „poate ca tot ne-aude” era si mai înfiorator decat rasul sinistru, caci
marturisea pieirea nadejdii. Copiii statura locului, ascultand; nu se auzea nimic. Tom o
lua îndata înapoi pe drumul pe care venisera si grabi pasii. Nu trecu mult si o oarecare
nehotarare în miscarile lui îi dezvalui fetei alt fapt înspaimantator; nu gasea drumul
înapoi!

– Vai, Tom, n-ai facut nici un semn!

– Acum vad si eu, Becky, ce prost am fost! Ce prost! Nici prin gand nu mi-a
trecut ca s-ar putea sa ne întoarcem pe acelasi drum! Nu, nu pot sa-l gasesc. M-am
încurcat de tot.

– Tom, Tom, ne-am ratacit! Ne-am ratacit! N-o sa mai putem iesi niciodata din
locul asta îngrozitor, niciodata! Ah, de ce ne-am despartit de ceilalti!

Cazu jos si începu sa planga cu atata desperare, încat Tom se sperie la gandul ca
ar putea sa moara sau sa-si piarda mintile. Se aseza langa ea si o cuprinse cu bratele. Ea
îsi îngropa fata la pieptul lui, se agata de el, îsi revarsa spaima grozava si zadarnicele
pareri de rau, dar ecourile îndepartate preschimbau toate în rasete batjocoritoare. Tom o
ruga sa nu-si piarda nadejdea; ea îi raspundea ca nu poate. Atunci el începu sa se
învinovateasca si sa se mustre amarnic ca o adusese într-o asemenea nenorocire; aceasta
avu un efect mai bun. Becky spuse ca o sa încerce sa prinda iar curaj, c-o sa se ridice si
o sa-l urmeze oriunde o s-o duca, numai sa nu mai vorbeasca asa. Fiindca, spunea ea,
vina lui nu era mai mare ca a ei.

S-au sculat iar si au mers fara nici o tinta, la voia întamplarii. Tot ce puteau face
era sa mearga, sa tot mearga înainte. Scurt timp, nadejdea paru sa se iveasca iar, fara
nici un temei, ci doar fiindca e în firea ei sa reînvie, cand izvorul nu-i este secat de
batranete sau de neizbandiri repetate.

Peste putin timp, Tom îi lua lui Becky lumanarea din mana si o stinse. Era o
economie de mare însemnatate! Nu fu nevoie de cuvinte! Becky întelese numaidecat si
nadejdea i se spulbera din nou. Stia ca Tom avea în buzunar o lumanare întreaga si înca
vreo trei sau patru capete—si totusi se gandea sa faca economie!

Nu trecu mult si oboseala începu sa-si ceara drepturile. Copiii încercau sa nu tina
seama de ea; era groaznic sa te gandesti sa sezi jos, cand timpul devenise atat de pretios.
Mergand într-o directie oarecare, indiferent încotro, înaintau cel putin si s-ar fi putut sa
dea de drumul cel bun, dar sa stea jos ar fi însemnat sa ispiteasca moartea, sa-i scurteze
truda.

În cele din urma, plapandele madulare ale fetitei nu mai voira s-o duca. Ea se
aseza si Tom se odihni alaturi de ea; vorbira despre casa, despre prietenii de acolo,
despre paturile lor moi, si mai ales despre lumina! Becky plangea si Tom se straduia în
fel si chip s-o încurajeze, dar toate îmbarbatarile lui se tocisera si parca sunau a bataie
de joc. Fata era atat de istovita, încat în cele din urma atipi. Tom se bucura. Sedea si se
uita la fata ei trasa si vedea cum se destinde si se însenineaza sub înraurirea unor vise
placute; curand îi miji pe obraji un zambet staruitor. Chipul ei pasnic rasfrangea
oarecare liniste si alinare în propriul lui suflet si gandurile sale începura sa rataceasca
spre timpuri trecute si amintiri ca din vise. Era cufundat în ganduri, cand Becky se trezi,
razand voioasa; dar în aceeasi clipa rasul îi încremeni pe buze si fu urmat de un geamat.

– Ah, cum de-am putut sa dorm?! Ce bine era sa nu ma fi trezit niciodata!… Nu,
Tom, nu, n-am vrut sa zic asta! Nu te mai uita asa la mine!… N-o sa mai vorbesc asa…

– Îmi pare bine c-ai dormit, Becky. Acum o sa fii odihnita si sa vezi c-o sa gasim
drumul si-o sa iesim.

– Sa încercam, Tom! Dar am vazut în vis un tinut asa frumos! Cred ca acolo o sa
ajungem!

– Nu se stie, nu se stie. Ai curaj, Becky, si haide sa mai încercam.

Se sculara de jos si mersera iar, mana în mana, deznadajduiti.

Încercara sa-si dea seama de cat timp se aflau în pestera; li se parea ca trecusera
zile si saptamani de cand erau acolo. Dar nu, era cu neputinta, lumanarile nu se
sfarsisera înca.

Dupa o vreme îndelungata—nici nu mai stiau cat trecuse—Tom starui sa
paseasca încet si sa asculte cu atentie dincotro se auzea picur de apa; trebuiau sa
gaseasca un izvor. Curand gasira unul si atunci Tom spuse ca era timpul sa se mai
odihneasca. Amandoi se simteau franti de oboseala; totusi Becky spunea ca ar putea sa
mai mearga putin. Se mira ca Tom nu voia. Nu întelegea de ce. Se asezara jos. Îndata
începura sa-i framante gandurile; nici unul nu scotea o vorba, în cele din urma Becky
rupse tacerea:

– Tom, mi-e foame de nu mai pot!

Tom scoase ceva din buzunar.

– Mai stii ce-i asta?

Pe chipul fetei se ivi umbra unui suras.

– E torta noastra de nunta, Tom.

– Da, as vrea sa fie mare cat o roata, fiindca-i tot ce avem.

– O pusesem deoparte din excursie, Tom, ca sa vedem ce visam dupa ce-o

mancam, cum fac oamenii mari cu torta de nunta, dar pentru noi o sa fie praznicul de…

Nu-si rosti gandul pana la urma. Tom împarti prajitura. Becky manca cu pofta,
pe cand Tom doar ciugulea din jumatatea lui. Apa rece aveau din belsug, pentru a-si
încheia ospatul. Peste putin, Becky fu de parere s-o porneasca iar. Tom ramase o clipa
tacut. Apoi întreba:

– Becky, ai sa fii cuminte daca-ti spun ceva?

Becky pali, dar raspunse ca are sa fie.

– Uite, Becky, trebuie sa ramanem aici, unde e apa de baut. Âsta-i ultimul muc
de lumanare!

Becky dadu frau liber lacrimilor si tanguirilor. Tom se straduia din rasputeri sa-i
dea curaj, dar nu prea izbutea.

– Tom! spuse Becky într-un tarziu.

– Da, Becky, ce e?

– Au sa vada ca lipsim si au sa vina sa ne caute!

– Da, or sa ne caute! Sigur c-or sa ne caute!

– Poate ne cauta si acum, Tom?

– Da, si eu cred ca s-ar putea sa ne caute si acum. Asa sper, ca ne cauta.

– Cand au sa bage de seama ca lipsim?

– Cand or sa se întoarca la vaporas, cred.

– Tom, pana atunci s-ar putea sa fie întuneric, oare au sa bage de seama ca noi
n-am venit?

– Stiu si eu? În tot cazul o sa bage de seama maica-ta de cum s-or întoarce
ceilalti.

Privirea speriata a fetei îl aduse la realitate; îsi dadu seama ca spusese o prostie.
Becky nu era asteptata acasa în noaptea aceea! Copiii tacura iar, îngandurati. În clipa
urmatoare, o noua criza de deznadejde a fetei îi dovedi lui Tom ca se gandise la acelasi
lucru ca si el; a doua zi fiind duminica, s-ar fi putut sa treaca jumatate din dimineata
pana sa descopere doamna Thatcher ca Becky nu era la doamna Harper. Copiii îsi
pironira ochii asupra mucului de lumanare urmarind cum se mistuie încet, nemilos,
vazura cum ramane în cele din urma un crampei golas de festila, vazura flacara
neputincioasa înaltandu-se si coborand, si iar înaltandu-se si coborand, sulul subtire de
fum suind si staruind o clipa în varf — apoi puse stapanire pe toata îngrozitoarea bezna.

Cat timp a mai trecut pana Becky sa-si dea nelamurit seama ca plangea în bratele
lui Tom, nici unul dintre ei n-ar fi putut spune. Tot ce stiau era ca, dupa un timp ce le
paruse nesfarsit de lung, se trezira amandoi uluiti din nesimtirea somnului, pentru a-si
da curand iar seama de nenorocirea lor. Tom spuse ca s-ar putea ca între timp sa se facut
duminica, poate chiar luni. Încerca s-o faca pe Becky sa vorbeasca, dar mahnirea ei era
prea mare; pierduse orice nadejde. Tom îi aminti ca de mult trebuie sa se fi observat
lipsa lor si ca, fara îndoiala, cei de acasa îi si cautau. Are sa strige, poate vine cineva.
Încerca, dar ecourile îndepartate vuiau atat de înfricosator în bezna, încat renunta.

Ceasurile se scurgeau zadarnic, foamea începu iar sa-i chinuie. Mai ramase o
parte din jumatatea de prajitura a lui Tom; au împartit-o si au mancat-o. Dar acum
parca le era si mai foame ca înainte. Biata farama nu facuse decat se le atate pofta.

Deodata Tom exclama:

– Sst!… Ai auzit?

Amandoi ascultara cu încordare. Se auzea un sunet stins, ca o chemare de la
mari departari. Tom raspunse într-o clipa; apoi, tinand-o de mana pe Becky, porni
bajbaind în directia sunetului. Peste putin se opri iar sa asculte. Sunetul se auzea din

nou, si de data asta parca ceva mai lamurit.

– Ei sunt, zise Tom, se apropie! Haide, Becky, am scapat!

Bucuria copiilor era nemarginita, dar nu se puteau grabi, fiindca stiau ca drumul
era plin de gropi; trebuiau sa fie atenti. Curand dadura peste o astfel de groapa si fura
siliti sa se opreasca. Putea sa aiba un metru adancime, putea sa aiba si patruzeci; în tot
cazul nu erau în stare s-o treaca. Tom se culca la pamant, rezemandu-si pieptul de
marginea gropii si întinse mainile cat putu. Nu dadea de fund. Trebuiau asadar sa
ramana acolo sa-i astepte pe cei care pornisera în cautarea lor. Ascultara din nou cu
încordare. Nu mai încapea îndoiala, strigatele acelea stinse se tot departau! Înca o clipa,
doua, si nu se mai auzira. Îi cuprinse o jale cumplita. Li se rupea inima de deznadejde!
Tom striga pana ragusi, dar în zadar. Vorbind cu Becky, se prefacea vesel, încrezator;
dar se scurse iarasi un veac de înfricosata asteptare fara a se mai auzi vreun sunet.

Copiii orbecaira pe acelasi drum înapoi pana la izvor. Timpul se tara încet,
obositor. Adormira iarasi si se trezira înfometati si covarsiti de mahnire. Tom era
încredintat ca între timp mai trecuse o zi si ca trebuia sa fie marti acum.

Deodata îi dadu prin gand ca mai bine ar explora galeriile laterale din apropiere,
decat sa îndure povara timpului apasator fara a face nimic. Scoase din buzunar o sfoara
de zmeu, o lega de o piatra iesita din perete si apoi pornira. Tom mergea în frunte,
desfasurand sfoara, pe masura ce înaintau bajbaind. Facusera vreo douazeci de pasi,
cand coridorul se sfarsi într-un fel de trambulina. Tom se lasa în genunchi, pipai
dedesubt, apoi dupa colt, cat ajungea cu mainile; se sili sa se mai întinda înca putin spre
dreapta, cand deodata, la o departare de vreo zece metri, aparu de dupa stanca o mana
omeneasca tinand o lumanare! Tom scoase un chiot lung de bucurie si, în aceeasi clipa,
omul cu lumanarea se arata întreg: era Joe Indianul! Tom încremeni. Nu mai putea face
o miscare, în clipa urmatoare însa, rasufla usurat, caci „Spaniolul” o rupse la fuga si se
facu nevazut. Tom se mira ca Joe nu-i recunoscuse glasul si ca nu se napusti asupra lui,
sa-l ucida fiindca depusese marturie împotriva-i cand cu procesul. Dar se vede ca ecoul
îi schimbase glasul. „Fara îndoiala ca de asta nu m-a recunoscut”, gandi el. De spaima i
se muiasera toti muschii; simtea ca i se taie picioarele. Îsi zise ca daca avea putere sa
ajunga pana la izvor, va ramane acolo, si pentru nimic în lume nu se va mai expune
primejdiei de a da ochii cu Joe Indianul. Avu grija sa-i ascunda lui Becky ceea ce
vazuse, îi spuse ca strigase asa într-o doara, poate avea norocul sa-l auda cineva.

Dar foamea si deznadejdea pot creste într-atata, încat pana la urma sa fie mai tari
decat frica. Alta nesfarsita asteptare langa izvor, alt somn îndelungat adusera schimbari.
Copiii se desteptara chinuiti de o foame salbatica. Tom era încredintat ca între timp se
facuse miercuri sau joi, poate chiar vineri sau sambata, si ca cei de acasa renuntasera sa-
i mai caute. Propuse sa mearga amandoi sa exploreze alta galerie. Era gata sa-1 înfrunte
pe Joe Indianul si orice alte grozavii. Dar Becky era foarte slabita. Cazuse într-o
lancezeala mohorata din care Tom nu izbutea s-o scoata. Spunea ca de-acu are sa
astepte acolo unde se gasea, pana sa vina moartea—tot nu mai era mult pana atunci. Îl
îndemna pe Tom sa mearga în explorare cu sfoara de zmeu, daca voia, dar îl ruga
fierbinte sa se înapoieze din cand în cand si sa-i vorbeasca. Obtinu de la el fagaduiala ca
atunci cand va veni ceasul cel înfricosator, va sta alaturi de ea si o va tine de mana pana
se va sfarsi chinul. Tom o saruta, simtind ca-l îneaca un nod în gat si se prefacu foarte
încrezator ca-i va întalni pe cei care umblau în cautarea lor sau ca va gasi vreo iesire din
pestera. Apoi lua în mana sfoara de zmeu si porni orbecaind de-a busilea, chinuit de
foame si cu sufletul împovarat de negre presimtiri.

CAPITOLUL XXXIII

Venise si ziua de marti, se lasa si seara. Targusorul St. Petersburg tot cufundat în
jale zacea. Copiii pierduti nu fusesera gasiti. Oamenii se rugasera pentru ei din toata
inima, si cu preotul în biserica si singuri acasa. Dar de la pestera tot nu sosea nici o
veste buna. Cei mai multi dintre targoveti încetasera cautatul si-si reluasera
îndeletnicirile obisnuite, spunand ca era limpede ca cei doi copii nu vor fi gasiti
niciodata. Doamna Thatcher cazuse greu bolnava si aproape toata vremea aiura. Lumea
spunea ca ti se rupea inima vazand-o cum îsi cheama copilul, cum înalta capul de pe
perna si asculta asa în nestire, cate un minut întreg, pentru ca apoi sa cada iar obosita în
culcus, gemand. Matusa Polly se cufundase într-o posomorare statornica si parul ei
carunt aproape ca albise de tot. În noaptea de marti spre miercuri, locuitorii targului
mersera la culcare mahniti si fara de nadejde.

Dar în toiul noptii, se pornira deodata sa bata clopotele, de rasuna tot targul.
Într-o clipa, ulitele roiau de oameni pe jumatate îmbracati, care alergau de colo-colo, ca
iesiti din minti, strigand cat îi tinea gura: „Sculati-va! Sculati-va! Au fost gasiti, au fost
gasiti!” Harmalaia spori cand se apucara sa bata în tingiri si sa sufle în goarne, pana ce
toata populatia se gramadi buluc, îndreptandu-se catre rau, în întampinarea copiilor. Îi
întalni venind într-o trasura deschisa, trasa de cetateni care chiuiau.

Multimea se îmbulzi împrejurul trasurii, însotind-o în marsul ei triumfal spre
casa, pe ulita mare, asemenea unui suvoi navalnic, în racnete de ura si iar ura! Tot targul
era luminat, nimeni nu se mai duse la culcare. Nicicand nu mai vazuse targusorul nostru
o noapte atat de mareata.

În prima jumatate de ceas, un alai de targoveti se perinda prin casa judecatorului
Thatcher. Se napusteau sa-i sarute pe cei salvati, strangeau din rasputeri mana doamnei
Thatcher, încercau sa vorbeasca si nu izbuteau, si în cele din urma plecau varsand
siroaie de lacrimi.

Fericirea matusii Polly era deplina; a doamnei Thatcher ramasese însa tulburata
de o grija; nu putea fi întreaga decat dupa ce mesagerul trimis cu marea veste spre
pestera avea sa-i dea de stire si sotului ei.

Tom sta întins pe canapea, înconjurat de o multime de lume ce asculta cu
sufletul la gura povestea miraculoasei aventuri, pe care el o mai înflorea pe ici, pe colo
cu amanunte impresionante. Încheie istorisind cum o lasase pe Becky si plecase într-o
expeditie de explorare, cum trecuse prin doua coridoare cat îl dusese sfoara de zmeu,
cum întinsese de ea cat putuse, ca sa-i mai ajunga pentru un al treilea coridor, cum era
cat pe-aci sa se înapoieze, cand zarise mijind în departare un strop de lumina, ce parca
aducea cu lumina zilei… Scapase sfoara, orbecaise într-acolo, varase capul si umerii
printr-o gaura mica si vazuse marele Mississippi rostogolindu-si domol apele la vale! Iar
daca s-ar fi nimerit sa fie noapte, n-ar fi vazut stropul de lumina si n-ar mai fi explorat
coridorul acela! Povesti cum se înapoiase s-o ia pe Becky, aducandu-i vestea cea buna,
si ea îi raspunsese s-o lase în pace, sa n-o mai hartuiasca cu asemenea nazbatii, fiindca
era obosita si stia prea bine c-o sa moara, si abia astepta. Descrise cum se trudise s-o
convinga si cum ea aproape ca lesinase de fericire cand, bajbaind pana în acel loc,
vazuse aievea stropul albastru de lumina. Povesti cum se varase el mai întai prin gaura
si cum îi ajutase apoi si ei sa iasa, cum se asezara jos, plangand de bucurie, cum
trecusera niste oameni într-o barca, iar Tom îi strigase si le povestise ce patira si cat
erau de înfometati, cum oamenii mai întai nu crezusera nastrusnica povestire, fiindca,

ziceau, „sunteti la opt kilometri mai jos, pe rau, de valea în care se afla pestera”; cum îi
luasera apoi cu ei în barca, si vaslisera pana la o casa, unde le dadusera sa manance si,
în sfarsit, cum, dupa ce îi lasasera sa se odihneasca doua-trei ceasuri din noapte, îi
adusesera acasa.

Cu ajutorul colacilor de franghie pe care îi desfasurasera în urma-le, judecatorul
Thatcher si cei cativa barbati, care împreuna cu el mai cautau copiii, fura gasiti în
pestera înca înainte de rasaritul soarelui si aflara vestea cea mare.

Tom si Becky descoperira curand ca cele trei zile si trei nopti petrecute în
pestera lasasera urme de care nu puteau scapa cu una cu doua. Statura în pat miercuri si
joi, si parca se simteau din ce în ce mai obositi si mai sfarsiti. Tom se scula putin joi,
vineri iesi în targ, iar sambata se plimba aproape toata ziua. Dar Becky nu iesi din casa
pana duminica, si chiar atunci tot mai arata ca dupa o boala grea.

Tom afla de boala lui Huck si vineri se duse sa-l vada; dar nu i se îngadui sa
intre în camera bolnavului. Sambata si duminica la fel. Dupa asta i se dete voie sa-l vada
zilnic, însa cu rugamintea de a nu-si povesti peripetiile si a nu-i pomeni de nimic care
sa-l poata tulbura. Vaduva Douglas sta de fata, ca sa fie sigura ca baiatul se tine de
cuvant. Tom aflase acasa despre întamplarea de pe magura Gardiff si mai afla ca trupul
zdrentarosului fusese gasit în apa, în apropierea debarcaderului; se înecase, poate, în
timp ce încerca sa fuga.

Cam la doua saptamani dupa scaparea sa din pestera, Tom se duse iar sa-l vada
pe Huck care între timp se înzdravenise îndeajuns pentru a fi în stare sa asculte
întamplari tulburatoare. Tom stia cate ceva care putea sa-l intereseze.

Casa judecatorului Thatcher era în drum si Tom se opri s-o vada pe Becky.
Judecatorul si cativa prieteni ai sai îl trasera de limba pe Tom, sa auda ce mai zice.
Cineva îl întreba în ras daca n-ar vrea sa mai mearga o data în pestera. Tom raspunse ca
da, ca nu i-ar parea rau.

Atunci judecatorul interveni:

– Da, da, si fara îndoiala ca mai sunt si altii ca tine. Dar am avut noi grija de
asta. N-are sa se mai rataceasca nimeni în pestera aceea.

– Cum asa?

Judecatorul raspunse:

– Fiindca acum doua saptamani am pus sa se captuseasca poarta cea mare a
pesterii cu tabla de fier din cea mai groasa si sa fie zavorata cu trei zavoare; iar cheile-s
la mine.

Tom se facu alb ca varul.

– Ce e, baiatule? Nu ti-e bine? Ia, s-alerge careva s-aduca un pahar cu apa!

Apa fu adusa si i se stropira obrajii baiatului.

– Asa, acu ti-ai revenit. Ce-ai avut, Tom?

– Vai, domnule judecator! în pestera… Joe Indianul e în pestera!

CAPITOLUL XXXIV

Vestea se raspandi ca fulgerul si vreo douasprezece barci încarcate cu oameni
pornira îndata spre pestera lui McDougal, iar vaporasul ticsit de lume, îl urma peste
putin. Tom Sawyer se afla în barca ce-l ducea pe judecatorul Thatcher.

Cand fu descuiata usa, o priveliste înfioratoare se desprinse din penumbra
vagaunii. Joe Indianul zacea întins pe jos, mort, cu fata aproape de crapatura usii—ca si
cum ochii lui ar fi fost atintiti pana în ultima clipa asupra luminii si voiosiei vietii de
afara. Tom era miscat, caci stia din proprie experienta cat trebuie sa fi suferit ticalosul
acela. Îi era mila si totodata îl napadi un simtamant de usurare si de siguranta, care îl
facea sa-si dea seama abia acum cat de mare fusese povara spaimei ce-i apasa sufletul,
din ziua în care îsi ridicase glasul împotriva fiorosului bandit.

Pumnalul lui Joe Indianul zacea în apropiere, cu lama franta în doua. O parte din
grinda cea mare, de temelie, a usii fusese facuta aschii-aschii, cioplita pana în partea
cealalta, cu migaloasa truda—zadarnica truda, deoarece stanca muntelui alcatuia,
dincolo de grinda, un prag de cremene, în care cutitul neputincios se fransese. Dar chiar
sa nu fi existat acel obstacol de piatra, si tot zadarnica i-ar fi fost truda, caci Joe Indianul
nu s-ar fi putut strecura pe sub usa, macar de-ar fi taiat grinda în întregime—si asta o
stia prea bine. Asa ca nu crestase lemnul decat ca sa faca ceva, ca sa-i treaca timpul,
timpul apasator, si sa-si ocupe cu ceva mintea chinuita.

De obicei, la intrarea pesterii se gaseau cel putin cinci-sase capete de lumanari
lasate înfipte în crapaturile peretelui de turistii care plecau; acum nu se vedea nici unul.
Captivul le culesese pe toate si le mancase. Se straduise sa prinda si lilieci, si prinsese
cativa, pe care-i mancase în întregime, nelasand decat ghearele. Nenorocitul murise de
foame. Aproape de el se afla o stalagmita, înaltata încetul cu încetul, de-a lungul
veacurilor, de picurul unei stalactite de deasupra ei. Captivul retezase varful stalagmitei
si pe ciotul ei asezase o piatra în care scobise o adancitura, ca sa prinda stropul nepretuit
ce cadea o data la douazeci de minute, cu regularitatea oarba a unui mecanism de
ceasornic; o lingurita în douazeci si patru de ore. Picatura cadea pe vremea cand
piramidele abia se înaltau, cand era asediata Troia, cand se puneau temeliile Romei,
cand Isus era rastignit pe cruce, cand William Cuceritorul întemeia imperiul britanic,
cadea pe cand Columb ratacea pe întinsul marilor si pe cand lumea abia auzise de
macelul de la Lexington. Mai cade si acum si va mai cadea cand toate faptele povestite
mai sus vor fi pogorat în dupa-amiaza istoriei, în penumbra traditiei si se vor fi topit în
noaptea fara de sfarsit a uitarii. Oare picatura aceea de apa a cazut cu rabdare timp de
cinci mii de ani, ca sa astampere odata si odata, la nevoie, setea unei biete fiinte
omenesti ? Si oare ce-i va mai fi dat sa faca timp de zece mii de ani de acum încolo?
Dar asta nu are nici o însemnatate. Multi ani s-au scurs de cand nefericitul metis a
cioplit piatra ca sa prinda în scobitura ei nepretuitul strop de apa, dar turistul care vine
sa vada minunile din pestera lui McDougal priveste si azi înca îndelung, cu uimire,
tulburatoarea piatra si stropul de apa ce picura pe îndelete. „Ceasca lui Joe Indianul”
este cel mai minunat lucru pe care-l poti vedea, dintre toate minunatiile pesterii. Cu ea
nu se poate masura nici macar „Palatul lui Aladin”.

Joe Indianul a fost înmormantat chiar langa gura pesterii. S-au adunat acolo
oameni venind cale de sapte poste, pe apa si pe uscat, din targ si din toate catunele si
fermele de prin împrejurimi; si-au adus si copiii, si tot felul de provizii, si au marturisit
ca s-au distrat aproape tot atat de bine la înmormantarea banditului, pe cat se asteptau sa

se distreze la spanzurarea lui.

O data cu înmormantarea s-a sfarsit si cu demersurile pentru obtinerea iertarii lui
Joe Indianul, care luau mereu amploare. Se facuse o petitie catre guvernator, pe care se
stransese o multime de semnaturi, se tinusera numeroase „adunari” lacrimogene si
elocvente si se numise un comitet de doamne plangarete, care, îmbracate în straie
cernite, urmau sa mearga sa se tanguie la picioarele guvernatorului, implorandu-l sa se
lase prostit, sa fie milos si sa-si calce în picioare datoria. Existau unele indicii dupa care
Joe Indianul ar fi omorat cinci cetateni ai targului, dar ce-are-a face? Satana în carne si
oase sa fi fost, si tot s-ar fi gasit destui oameni slabi de înger gata sa-si mazgaleasca
numele pe o cerere de gratiere si sa verse pe ea o lacrima din ochii lor, cismele pururi
curgatoare.

A doua zi dupa înmormantare, dimineata, Tom îl duse pe Huck într-un loc al lor,
ca sa stea serios de vorba cu el. Între timp, Huck aflase de la Gal si de la vaduva
Douglas peripetiile prietenului sau, dar Tom spuse ca mai era un lucru pe care nu-1
putuse afla de la el, si tocmai despre asta voia sa-i vorbeasca acum. Huck se întrista:

– Stiu ce este. Ai intrat la numaru doi si n-ai gasit decat whisky. Nu mi-a spus
nimeni ca tu ai fost ala care-ai gasit bautura, da cum am auzit de chestia asta, mi-am
închipuit numaidecat si am stiut ca nu gasisesi banii, fiinca altminteri mi-ai fi dat de
stire într-un fel, chiar daca taceai chitic fata de ailalti. Tom, eu am presimtit totdeauna
ca n-o sa punem mana pe comoara aia cat îi lumea.

– As, Huck, nu l-am parat eu pe hangiu. Nu stii ca era liniste la han, sambata, cand
am plecat în excursie? Nu tii minte ca trebuia sa stai la panda în noaptea aia?

– Ba da, cum sa nu tiu minte? Aoleo, parca ar fi trecut un an de atunci! Chiar în
noaptea aia m-am luat dupa Joe Indianul si l-am urmarit pan la casa vaduvei.

– Tu l-ai urmarit?

– Da, da auzi, o vorba sa nu scoti! Joe Indianul e-n cardasie cu altii de teapa lui si
n-am chef sa-mi poarte sambetele si sa-mi faca mai stii ce! Sa nu fi fost eu, ehe! ala era
acum hat în Texas si nici capu nu-l durea.

Huck îi povesti lui Tom toate peripetiile prin care trecuse. Tom nu avea de unde
sa stie, fiindca pana acum nu aflase decat despre ceea ce facuse batranul Gal.

– De, zise Huck, întorcandu-se numaidecat la problema care îi framanta, cine-a
dat de urma rachiului de la numaru doi a pus mana si pe bani, asa crez. În tot cazu, noi
ne-am lins pe bot, Tom, asta e!

– Huck, banii aia n-au fost niciodata la numaru doi.

– Ceee?… Huck se uita uluit la tovarasul lui. Tom, nu cumva ai dat tu de urma
comorii?

– E-n pestera, Huck!

Ochii lui Huck scaparau.

– Mai zi o data, Tom! .

– Comoara e-n pestera!

– Tom, potoleste-te! Glumesti, ori vorbesti serios?

– Serios, ma, în viata mea n-am fost mai serios ca acum. Vrei sa mergi cu mine si
sa-mi ajuti s-o scot de-acolo?

– Îhî, mai e vorba? Vreau, cum sa nu vreau—daca-i într-un loc pana unde putem
face semne, sa nu ne ratacim.

– Putem, Huck, fara nici o primejdie.

– Bravo! Asta zic si eu treaba!… Da ce te face pe tine sa crezi ca banii…

– Huck, asteapta pan-om ajunge acolo. Daca nu-i gasim, sa mor daca nu-ti dau tot

ce am pe lume.

– Bine. S-a facut. Si cand mergem?

– Si-acuma daca vrei. Te simti în stare? Ti-ai mai venit în puteri?

– E departe-n fundu pesterii, Tom? Eu sunt pe picioare de mai bine de trei-patru
zile, da nu pot sa umblu mai mult de vrun kilometru, cel putin asa crez.

– Huck, e mult pan-acolo, vreo opt kilometri. Eu as merge… merg si cu ochii
închisi. Da mai e un drum de-a dreptu, care-l stiu numai eu, Huck, las ca te duc eu
drept acolo, cu barca. O las sa pluteasca la vale pana colo, si-napoi vaslesc numai eu.
Tu n-ai nevoie sa misti un dest.

– Hai sa plecam numaidecat.

– Bine. Da trebuie sa ne luam ceva de mancare, pipe si tutun, vreo doi saculeti si
vreo doua-trei sfori de zmeu, si-apoi si niste dracovenii de-alea noi… cum naiba le
zice?… cribituri. Afla de la mine ca atunci cand eram în pestera, as fi dat nu stiu ce sa
am un cribit la mine.

Îndata dupa pranz, baietii au… împrumutat o barca mica de la un cetatean care
nu era de fata si au pornit-o la drum. Dupa ce trecura cativa kilometri mai la vale de
„Pestera adanca”, Tom zise:

– Ai vazut si tu acuma: pe tot drumu, de la „Pestera adanca” încolo, malu apei e
mereu la fel: nici case, nici depozite de busteni, numa tufisuri si iar tufisuri, de nu vezi
nimic prin ele. Da vezi locu ala alb colo, unde-i surpatura? Ei, ala-i un semn de-al meu.
Acu debarcam.

Au debarcat.

– Huck, de unde stam acu, poti s-atingi c-o nuia de undita deschizatura pe unde
m-am strecurat eu. Ia sa vaz, o gasesti?

Huck se uita în stanga, se uita în dreapta… nu gasi nimic. Atunci Tom, calcand
semet într-un tufaris de sumac, zise:

– Uite-aicea! Uita-te bine, ma Huck! Sa dai cu pusca si nu gasesti în toata tara un
ascunzis mai bun. Da… gura, sa nu ne afle nimeni. Ehei, de cand vream eu sa ma fac
haiduc, da-mi trebuia o ascunzatoare ca asta si nu stiam cum sa dau de ea. Acuma uite-o
aici. S-avem grija sa nu ne-o miroasa nimeni; numa pe Joe Harper si pe Ben Rogers îi
aducem sa le-o aratam, ca… nu-i asa, o sa facem o banda, altfel n-ar avea nici un haz. Si,
stii, sa lucram asa, în stil mare! Banda lui Tom Sawyer! Grozav nume, ce zici, Huck?

– Adevarat, Tom… Si pe cine o sa jefuim?

– A, mai pe toata lumea. Îi pandim la drumu mare. Asa-i obiceiu.

– Si-i omoram?

– Nu, nu chiar totdeauna. I-ascundem în pestera pana se rascumpara.

– Cum adica se rascumpara?

– Ne dau bani. Îi pui sa ceara de la prietenii lor si daca i-ai tinut un an si nu ti-au
adunat paralele care le-ai cerut, le faci de petrecanie. Asa-i obiceiu. Da pe femei nu le
omori. Pe femei le închizi, da nu le omori. Ele sunt totdeauna foarte frumoase si bogate,
si moarte de frica. Le iei cesuletele si inelele, da vorbesti politicos cu ele si nu uiti sa
scoti palaria înaintea lor. Nu exista oameni mai politicosi ca banditii; în orisice carte
poti sa vezi asta. Ei, si pan-la urma femeile se amorezeaza de tine si dupa ce stau în
pestera o saptamana, doua, nu mai plang. Si dupa aia, sa vrei, si nu poti sa mai scapi de
ele. Si daca le gonesti, ele tot se-ntorc înapoi. În toate cartile e asa.

– Ei, nu ma-nnebuni! Eu zic ca asta-i mai bine decat sa fii pirat!

– Da, într-un fel e mai bine, fiinca e mai aproape de-acasa, de circuri si de-alde-
astea.

Între timp terminasera pregatirile si intrasera prin deschizatura, Tom facand pe
calauza. Mersera asa orbecaind în dreapta si în stanga, pana la capatul din fund al
tunelului. Acolo legara bine de o stanca sforile de zmeu înnadite si pornira mai departe.
Dupa cativa pasi, ajunsesera la izvor. Tom se cutremura. Îi arata lui Huck bucatica de
festila lipita de un cocolos de lut, sus pe perete, si-i povesti cum privisera el si Becky
flacara palpaind si pierind.

Baietii vorbeau din ce în ce mai încet si în curand începura sa sopteasca. Tacerea
si întunericul erau apasatoare. Mersera mai departe si peste putin intrara într-un coridor,
prin care înaintara pana ajunsera la trambulina. La lumina lumanarilor îsi dadura seama
ca dedesubt nu era o prapastie, ci doar un perete drept de lut, de vreo opt metri. Tom
sopti:

– Acu o sa-ti arat ceva, Huck.

Înalta lumanarea.

– Uite-te cat poti mai departe dupa colt. Vezi ceva? Colo pe stanca aia mare! Mai
încolo! Ceva manjit cu fum de lumanare!

– Tom, e o cruce!

– Ei, acu spune tu unde era faimosu numaru doi? Nu era „sub cruce”? Chiar
acolo l-am vazut pe Joe Indianu întinzand lumanarea, Huck!

Huck se zgai catava vreme la semnul misterios, apoi spuse cu glas tremurator:

– Tom, hai sa plecam de-aci!

– Ce, si sa lasam comoara?…

– Da, s-o lasam… La sigur ca stafia Iu Joe Indianu da tarcoale pe-aci…

– As, Huck, ce ti s-a nazarit? Înteleg sa umble pe unde-a murit, da el si-a dat
sufletu taman la gura pesterii, la opt kilometri de-aici.

– Ba nu, Tom, nu umbla pe-acolo. Da mereu tarcoale banilor. Stiu eu obiceiu
stafiilor, si-l stii si tu foarte bine.

Tom începu sa se teama ca poate Huck avea dreptate. În suflet i se furisa
îngrijorarea. Dar deodata îi veni o idee.

– Asculta aici, ma Huck, suntem niste caraghiosi! Cum o sa umble stafia lu Joe
Indianu într-un loc unde-i o cruce?

Era un argument convingator.

– Vezi, la asta nu m-am gandit, raspunse Huck. Da, asa e… Avem mare noroc de
cruce. Eu zic sa coboram pan-acolo si sa cautam ladita.

Tom porni cel dintai, batand trepte în povarnisul de lut; în timp ce cobora, Huck
îl urma. Patru drumuri se deschideau din mica vagauna în care se afla stanca.

Baietii cercetara fara nici un rezultat trei dintre ele. În cel mai apropiat de
poalele stancii gasira un cotlon în care erau asternute niste paturi, mai gasira acolo un
cuier vechi, niste sorici de slanina si cateva oase de pasare, bine roase. Dar nici urma de
ladita cu bani. Zadarnic au cotrobait peste tot.

– A spus sub cruce, zise în sfarsit Tom. Ei, aici ar fi al mai aproape sub cruce. Nu
poate sa fie chiar sub stanca, fiindca stanca sta teapan în pamant.

Au scotocit înca o data peste tot, apoi s-au asezat jos, descurajati. Lui Huck nu-i
venea nici o idee. Dar nu trecu mult si Tom spuse:

– Ia uite, Huck; aici sunt urme de pasi si seu de lumanare; dincolo, în partea
cealalta a stancii, nu-s. Ce-o fi însemnand asta? Te pomenesti ca banii sunt tot sub
stanca. M-apuc sa sap.

– Buna idee, Tom! raspunse Huck cu însufletire. Briceagul „Barlow veritabil”
intra numaidecat în functiune.

Tom nu sapase nici de-o palma, cand izbi în lemn.

– I-auzi, Huck! Auzi?

Huck începu si el sa sape si sa scurme.

Nu trecu mult si dadura de niste scanduri; scotandu-le din pamant, bagara de
seama ca ele acopereau o spartura naturala ce ducea sub stanca. Tom se varî în ea si
întinse lumanarea cat putu mai adanc dedesubtul stancii, dar nu putea sa vada pana în
capatul crapaturii. Îi propuse lui Huck s-o exploreze. Se apleca si intra sub stanca;
hornul îngus cobora treptat. Îi urma cursul serpuitor, întai spre dreapta, apoi spre stanga.
Huck venea pe urmele lui. Peste putin, cotind brusc, Tom striga:

– Maiculita Doamne!! Huck, ia te uita ce-i aici!

Era, vezi bine, ladita cu comoara. Într-o vagauna mica si adapostita, sta laolalta
cu un butoias gol, pentru praf de pusca, o pereche de pusti în învelitori de piele, doua-
trei perechi de mocasini vechi, un centiron de piele si alte boarfe, muiate de umezeala.

– Care va sa zica, tot am pus mana pe ea! zise Huck, tragand brazde cu degetele
prin monedele umede. Tiii! Tom, acuma stiu ca suntem bogati!

– Huck, eu totdeauna am fost sigur c-o s-o gasim! Hai sa nu ne mai pierdem
timpul pe-aci, s-o stergem. Da stai, mai întai sa vad daca pot sa ridic ladita.

Cantarea vreo douazeci si cinci de kilograme. Tom o salta din loc cam anevoie;
dandu-si seama ca n-ar fi putut s-o care de acolo. Spuse:

– Mi-am închipuit eu ca-i grea atunci cand i-am vazut pe banditi iesind cu ea din
Casa cu stafii. De-abia o duceau, de parca erau înauntru pietroaie. Ce bine am facut ca
am luat cu noi saculetii!

Desertara degraba banii în saculeti si-i dusera sus, la stanca însemnata cu o cruce.

– Acum, hai s-aducem pustile si celelalte lucruri, zise Huck.

– Nu, Huck, lasa-le acolo. Sunt tocmai ce ne trebuie cand ne-om apuca de
haiducie. Le pastram acolo, si tot acolo o sa ne tinem si orgiile. E un loc strasnic pentru
orgii.

– Ce-s alea orgii?

– Nu stiu. Da haiducii totdeauna fac orgii, asa ca, vezi bine, trebuie sa facem si
noi. Hai, Huck, c-am stat mult aci înauntru. O fi tarziu. Mi s-a facut foame. Cand
ajungem la barca mancam si fumam.

Iesira curand la lumina zilei, în tufarisul de sumac, scrutara cu luare-aminte
împrejurimile si, vazand ca nu era nimeni pe mal, se asezara în barca, unde au pranzit si
au tras cate o pipa. Cand soarele începu sa scapete, pornira la drum. Barca luneca usor
de-a lungul malului prin umbrele asfintitului. Tom abia atingea cu lopetile luciul apei, în
timp ce vorbea voios cu Huck. Coborara pe uscat, curand dupa ce se întunecase.

– Acu, Huck, hai s-ascundem banii în podu sopronului de lemne al vaduvii.
Maine dimineata viu si-i numaram si-i împartim, dupa aia cautam un loc afara-n padure,
unde putem sa-i pastram fara frica. Tu stai linistit aici si vezi de ei, pana dau eu o fuga
sa sterpelesc roaba lu Benny Taylor. Ma-ntorc numaidecat.

Se facu nevazut, si curand se întoarse cu roaba; puse saculetii în ea, arunca pe
deasupra niste zdrente si pornira, tragand dupa ei încarcatura. Cand ajunsera în dreptul
casei Galului, baietii se oprira sa se odihneasca. Tocmai cand erau sa porneasca iar, iesi
dinauntru Galul si striga dupa ei:

– Hei, cine-i acolo?

– Huck si Tom Sawyer.

– Strasnic! Ma baieti, haideti cu mine ca v-asteapta lumea. Hai, luati-o voi
înainte, ca va duc eu roaba. Ei, da stiti ca nu-i asa usoara cum s-ar crede. Ce-ati pus în

ea, caramida ori fier vechi?

– Fier vechi, raspunse Tom.

– Mi-am închipuit eu. Baietii din targul nostru mai degraba-si bat capul si pierd o
groaza de vreme ca s-adune fier vechi, sa-l vanza la turnatorie pe saptezeci si cinci de
centi, decat sa castige de doua ori pe-atata muncind ca lumea. Dar asa e omul facut!
Hai, grabiti-va, grabiti-va!

Baietii îl întrebara de ce trebuiau sa se grabeasca.

– Lasa, lasa! O sa vedeti voi cand o s-ajungem la casa doamnei Douglas.

Huck, deprins sa fie adesea învinovatit pe nedrept, zise:

– Domnule Jones, noi n-am facut nimica.

Galul rase.

– De, Huck, baiatule, eu nu stiu. Asta n-am cum sa stiu. Doar tu si cu vaduva
sunteti prieteni. Nu?

– Da, nu pot sa zic ca nu s-a purtat frumos cu mine.

– Atunci e foarte bine. De ce-ti mai e frica?

Cu mintea lui înceata, Huck nu apuca sa gaseasca raspuns la întrebarea asta, ca
se si vazu împins, împreuna cu Tom, în salonul doamnei Douglas. Domnul Jones lasa
roaba langa usa si-i urma.

Camera stralucea de lumina, ca la zile mari, si nu era om de vaza în targ care sa
nu fie de fata. Si Thatcherii, si Harperii, si Rogerii, matusa Polly, Sid, Mary, preotul,
gazetei si multi altii; toti îmbracati cu ce aveau mai bun. Vaduva îi întampina pe baieti
cat poate cineva sa întampine de prietenos pe niste biete fapturi în halul lor. Din cap
pana în picioare erau manjiti cu lut si cu seu de lumanare. Tusa Polly se facu stacojie la
fata de rusine, se încrunta si-l ameninta din cap pe Tom. Dar nimeni nu suferea nici pe
jumatate cat cei doi baieti.

Domnul Jones spuse:

– Tom nu era acasa si-mi luasem gandul sa-l mai gasesc, cand colo, ce sa vezi,
cu cine credeti ca ma întalnesc chiar în usa casei mele? Cu dumnealor, asa ca i-am adus
repede, asa cum se gaseau.

– Bine-ati facut! raspunse vaduva. Haideti cu mine, copii. Si-i duse numaidecat
într-un iatac.

– Acum copii, spalati-va si îmbracati-va. Uite doua randuri de haine noi, camasi,
ciorapi, tot ce va trebuie. Sunt ale lui Huck—n-ai pentru ce sa-mi multumesti, Huck,
domnul Jones a adus un rand, eu pe celalalt. Împrumuta-i unul lui Tom pentru asta-
seara. Cred c-o sa-i vina bine. Hai, îmbracati-va; noi va asteptam. Dupa ce va faceti
frumosi, coborati!

Apoi pleca.

CAPITOLUL XXXV

– Tom, putem s-o stergem daca gasim o franghie. Fereastra nu e prea sus.

– Aiurea! De ce s-o stergem?

– De, eu nu-s învatat cu lume de-asta, si înca asa multa la un loc. N-o sa poci sa
rabd. Eu nu cobor colo jos, Tom, sa stii…

– Hai, nu fi copil! N-o sa fie nimic. Mie nici nu-mi pasa. Las ca am eu grija de
tine.

Aparu Sid.

– Tom, zise el, te-a asteptat matusica toata dupa-masa. Mary îti pregatise hainele
de duminica si toata lumea era îngrijorata si se întreba ce e cu tine. Uliuuu… da ce-i cu
petele alea de seu si de pamant pe hainele tale?…

– Musiu Sid, te rog sa nu-ti bagi nasu unde nu-ti fierbe oala. Mai bine spune de
ce s-a adunat atata lume jos?

– E-o sindrofie de-a vaduvii. De data asta o da în cinstea Galului si a feciorilor
lui, fiindca au scapat-o în noaptea aia cand era sa dea de bucluc. Si daca vreti, va mai
spun ceva.

– Ce?

– Domnul Jones are de gand sa anunte o veste mare în seara asta si sa uluiasca
lumea cu ea, da eu l-am auzit astazi spunandu-i-o matusicai în secret. Acum cred ca nu
prea mai e secret. Stie toata lumea, si chiar si vaduva, cu toate ca se preface ca habar n-
are. Ce se facea domnul Jones, daca nu venea Huck! Fara el n-avea nici un haz cu
secretul lui.

– Care secret, Sid?

– Cum le-a luat Huck urma banditilor pana la casa vaduvii. Cred ca domnul Jones
se asteapta la un succes nebun cu surpriza lui, cand colo n-o sa mai fie nici o surpriza
pentru nimeni!

Si Sid ranji, foarte fericit.

– Sid, ia uita-te la mine, tu ai raspandit povestea?

– Ce-ti pasa cine-a raspandit-o? Vorba e c-a povestit careva.

– Sid, din tot targu, numai unu e-n stare sa faca o ticalosie ca asta, si ala esti tu.
Sa fi fost tu în locul lui Huck, colo sus pe deal, îti luai talpasita si nu suflai o vorba
nimanui despre banditi. Nu esti în stare decat de ticalosii, nu poti sa rabzi sa vezi pe altu
laudat pentru fapte bune. Asta e: n-ai pentru ce sa-mi multumesti, vorba vaduvei. Si
Tom îl scoase pe Sid în pumni afara, tragandu-i si cateva picioare în spate. Acu du-te si
spune-ma matusicai, daca îndraznesti, ca maine ne rafuim noi iar.

Cateva minute mai tarziu, oaspetii vaduvei erau asezati la masa cea mare, iar o
duzina de copii sedeau cocotati la niste masute randuite mai la o parte, în aceeasi
încapere, dupa obiceiul locului si al vremii. La timpul potrivit, domnul Jones îsi tinu
micul discurs, multumind vaduvei pentru cinstea ce i-o facea lui si feciorilor sai,
adaugand ca mai era însa o alta persoana, a carei modestie… si asa mai departe. În felul
cel mai mestesugit si mai dramatic de care era în stare, dadu în vileag amestecul lui
Huck în ispravile stiute. Dar surprinderea ce o starni era în mare parte prefacuta si nu
atat de zgomotoasa si de spontana pe cat ar fi fost în împrejurari mai prielnice. Cu toate
acestea, vaduva se arata cat putu de uluita. Îl coplesi pe Huck cu atatea laude si cu atata
recunostinta, încat bietul baiat, destul de nenorocit si asa, a pricina hainelor noi care-l
strangeau grozav, se simtea am din cale-afara de nenorocit, vazandu-se tinta privirilor si
laudelor tuturor.

Vaduva spuse ca avea de gand sa-l ia pe Huck în casa ei, ca avea sa-i dea o
educatie buna si ca, în momentul în care va dispune de banii necesari, îl va ajuta sa-si
faca o situatie modesta. Tom atata astepta:

– Huck n-are nevoie de-asa ceva! Huck e bogat!

Silindu-se cu greu sa nu calce buna-cuviinta, cei de fata abia îsi tineau rasul,
auzind o gluma atat de nastrusnica. Linistea care se lasa curand dupa aceea începea sa
fie cam neplacuta, dar Tom o curma:

– Huck are bani. Poate ca nu ma credeti, dar are o groaza de bani. Degeaba
zambiti; pot sa vi-i arat. Stati numa nitel.

Si dete buzna afara. Oamenii se uitau unii la altii, uluiti si curiosi, si-l priveau
întrebator pe Huck, care nu sufla o vorba.

– Sid, ce i-a venit lui Tom? întreba matusa Polly. Zau daca mai stiu ce sa ma fac
cu zanaticul asta. N-am mai pomenit…

Dar n-apuca sa-si termine vorba ca, opintindu-se sub greutatea unor saculeti
încarcati, intra iar Tom. Se apropie de masa si rasturna pe ea toata gramada de monede
galbene.

– Poftim! Ce v-am spus? Jumatate din ei sunt ai lui Huck si jumatate ai mei!

Privelistea neasteptata a aurului taie rasuflarea întregii adunari. Toti cascau ochii
si nimeni nu scoase o vorba timp de un minut. Apoi începura sa strige cu totii, cerand o
explicatie. Tom raspunse ca poate s-o dea, ceea ce si facu. Istorisirea fu lunga, dar cat se
poate de interesanta. Aproape nimeni nu întrerupse cu o vorba farmecul depanarii ei.
Cand se sfarsi, domnul Jones spuse:

– Si eu care credeam ca va pregatisem o surpriza pentru asta-seara. Sunt gata sa
recunosc ca pe langa surpriza care ne-a facut-o Tom, a mea a ramas de rusine!

Apoi numarara banii. Totalul se urca la peste douasprezece mii de dolari. Nici
unul dintre cei de fata nu mai vazuse atata banet laolalta, desi se aflau acolo cativa insi
care stapaneau o avere cu mult mai mare în proprietati.

CAPITOLUL XXXVI

Încredintam pe cititori ca norocul neasteptat ce daduse peste Tom si Huck a iscat
valva mare în modestul targusor St. Petersburg. O suma atat de impunatoare în bani
pesin parea aproape de necrezut. Atata fu de comentata, de jinduita, de laudata, încat
multi dintre targoveti îsi pierdura mintile de-a binelea. Toate „Casele cu stafii” din St.
Petersburg si din targurile învecinate fura demontate scandura cu scandura si sapate la
temelie, în cautare de comori ascunse. Si asta n-o faceau baietandri, ci barbati în toata
firea—dintre care unii oameni foarte asezati si cu scaun la cap, nu dintre cei porniti pe
aventuri. Oriunde se aratau Tom si Huck, lumea îi coplesea cu maguliri, îi admira, îi
privea cu nespus interes. Baietii nu-si aminteau ca vorbele lor sa fi avut vreodata
atata greutate, acum tot ce le iesea din gura era socotit ca sfant: se punea mare pret pe
spusele lor, care umblau din gura în gura, tot ce faceau parea sa fie vrednic de bagat în
seama. Trecea drept de la sine înteles ca ei nici n-ar mai fi putut spune sau face lucruri
de rand. Nu numai atat, dar scotocindu-li-se cu bagare de seama trecutul, se descoperira
nenumarate dovezi ale unei izbitoare originalitati. Ba chiar gazeta targului le publica pe
scurt biografiile.

Vaduva Douglas plasa banii lui Huck cu o dobanda de sase suta, iar la cererea
matusii Polly, judecatorul Thatcher proceda la fel cu banii lui Tom. Amandoi baietii

aveau acum un venit fabulos; facand toate socotelile, le revenea cate un dolar pentru
fiecare din zilele lucratoare ale anului si cate un dolar pentru jumatate din numarul
duminicilor. Exact cat primea si preotul, mai bine zis, cat i se fagaduise; de obicei nu
izbutea sa stranga tot. Pentru un dolar si un sfert pe saptamana, în acele vremuri de
demult, cand lumea traia cu simplitate, un baiat putea avea casa, masa, învatatura, si pe
deasupra, si îmbracaminte, si spalatul rufelor.

Judele Thatcher îsi facuse o parere foarte înalta despre Tom. Spunea ca un baiat
oarecare n-ar fi putut s-o scoata niciodata pe fiica lui din pestera. Cand Becky îi povesti
tatalui ei, între patru ochi, cum încasase Tom la scoala bataia ce i se cuvenea ei,
judecatorul fu vadit miscat, iar cand Becky încerca sa scuze minciuna gogonata ce o
nascocise Tom pentru a lua asupra-i vina ei, judecatorul spuse, într-o izbucnire de
elocinta, ca era o minciuna generoasa, mareata, o minciuna vrednica de a strabate cu
fruntea sus istoria, alaturi de faimoasele adevaruri rostite de George Washington în
auzul lumii întregi. Becky gasi ca tatal ei nu aratase niciodata atat de falnic si de
minunat ca acum, cand, plimbandu-se în lung si în lat prin odaie si batand din picior,
rostea aceste vorbe. Nemaiputand de bucurie, se duse îndata sa i le împarteasca si lui
Tom.

Judecatorul Thatcher spera sa-1 vada într-o zi pe Tom mare jurisconsult sau
mare ostean. Spunea ca o sa aiba el grija ca Tom sa fie primit la Academia Militara, iar
dupa aceea sa studieze la cea mai buna scoala de drept din tara—sa fie pregatit pentru
oricare din aceste cariere sau pentru amandoua odata.

Avutia lui Huck Finn si faptul ca se afla sub ocrotirea vaduvei Douglas l-au
introdus în buna societate, mai bine zis, l-au tarat, l-au aruncat cu tot dinadinsul în ea, si
suferintele lui erau aproape de neîndurat. Servitorii vaduvei aveau grija sa fie curat si
dichisit, pieptanat si periat; îl culcau în fiecare seara într-un asternut nesuferit, care n-
avea pic de murdarie pe el, nici o pata cat de mica, pe care s-o stranga la inima si sa si-o
simta prietena. Trebuia sa manance cu furculita si cutit si sa se foloseasca de servet, de
ceasca si de farfurie, trebuia sa învete carte si sa mearga la biserica si trebuia sa
vorbeasca atat de frumos, încat îi era si lehamite sa mai vorbeasca. Oriunde se îndrepta,
zavoarele si catusele civilizatiei îl încuiau si-l legau de maini si de picioare.

Îndura cu vitejie toate necazurile timp de trei saptamani, dar apoi, într-o buna zi,
dadu bir cu fugitii. Timp de patruzeci si opt de ore, vaduva îl cauta pretutindeni, cu
mare mahnire si îngrijorare, la care luara parte toti cetatenii targului. L-au cautat în lung
si în lat, au sondat raul, ca sa vada daca nu cumva se înecase. În dimineata zilei a treia,
Tom Sawyer, mai întelept decat toti, s-a bagat printre niste butoie goale, tocmai în dosul
abatorului vechi, si într-unul din ele l-a gasit pe fugar. Huck dormise acolo; tocmai îsi
terminase gustarea de dimineata—niste ramasite de mancare, sterpelite—si acum sta
tolanit în tihna, cu pipa în gura. Era ciufulit, mototolit, îmbracat cu aceleasi zdrente,
care-i dadeau un aer pitoresc pe vremea cand era liber si fericit. Tom îl scoase afara, îi
povesti ce spaima trasesera oamenii din pricina lui si starui sa se întoarca acasa. Dar fata
lui Huck îsi pierdu expresia de multumire tihnita si se posomori.

– Nu-mi mai vorbi de asta, Tom. Am încercat, da-i degeaba, e degeaba, ma Tom!
Nu-i de mine; nu-s deprins. Vaduva e painea lui Dumnezeu, dar nu ma-mpac eu cu
obiceiurile lor. Ma pune sa ma scol în fiestecare dimineata la ora fixa; zor nevoie sa ma
spal, ma piaptana slugile ei pana ma apuca ametelile… si nu ma lasa sa dorm în sopron
pentru nimic în lume. Trebuie musai sa port afurisitele alea de toale, în care ma-nabus,
nu alta—nu-s ce dracu are, parca nu trece pic de aer prin ele, si-apoi asa-s de scrobite si
de dichisite, ca nu-i chip sa ma asez cu ele, ori sa ma trantesc pe jos, ori sa ma dau d-a

berbeleaca dac-am chef. Nu m-am mai dat la vale pe-o usa de pivnita nici nu mai tiu
minte de cand, parca de ani si ani. Si musai sa ma duc la biserica… Si-acolo ma trec
naduselile—nu pot sa sufar pacatoasele alea de predici. În biserica n-ai voie sa prinzi o
musca, n-ai voie sa mesteci tutun, si, vrei nu vrei, trebuie sa stai toata duminica încaltat!
Vaduva mananca dupa clopotel, se culca dupa clopotel, se scoala dupa clopotel, ma rog,
toate dupa tipic, de ti se si apleaca. Da cine dracu poa-sa rabde asta?!

– Bine, Huck, da asa traieste toata lumea!

– Asa o fi, da degeaba, eu nu-s ca toata lumea, eu nu pot. E grozav sa fii asa
legat. Pana si haleala, prea-ti pica mura-n gura, da-o-ncolo! ca nu mai are nici un gust
asa. Ca sa ma duc la pescuit, trebuie sa cer voie, ca sa ma duc la scalda, trebuie sa cer
voie—sa fiu al dracului daca nu trebuie sa cer voie pentru toate alea. Ei, s-apoi trebuie
sa te mai izmenesti, sa vorbesti, asa, frumos, de-ti piere si pofta sa mai vorbesti! Zau
daca nu trebuia sa ma sui în pod în fiestecare zi sa mai înjur cate nitel—pana îmi mai
venea inima la loc. Eu zic ca daca mai stateam—zau ca muream, ma Tom. Vaduva nu-
mi da voie sa fumez, nu-mi da voie sa tip, nu-mi da voie sa casc, nici sa ma-ntind, nici
sa ma scarpin în fata oamenilor… Apoi, foarte suparat si jignit: Si da-o dracului de
treaba: toata ziulica se roaga. N-am pomenit de cand sunt o femeie ca asta! Nu, Tom,
zau ca trebuia sa ma car—nu mai puteam!… Si unde mai pui ca azi-maine se mai
deschide si scoala, si mai mult ca sigur trebuia sa ma duc si-acolo! Ei, asta le-ar fi pus
varf la toate!… Asculta ce-ti spun eu, Tom! Nu-i nici o scofala sa fii bogat, geaba zice
lumea. Griji si iar griji, de te trec naduselile si ai vrea mai bine sa fii pe lumea ailalta.
Ei, si daca-mi place mie sa stau în butoi, cu toalele astea pe mine… Sa stii ca de-aci
încolo nu le mai lepad pentru nimic în lume… Tom, sa nu fi fost banii aia, nu mai intram
în bucluc. Si de-aia, asculta aici ce-ti spun eu; ia tu si partea mea si, din cand în cand,
mai da-mi si mie cate-un gologan, da nu prea des, ca ce nu-i anevoie de capatat nu-mi
face nici o placere, si sa te duci sa-i ceri iertare vaduvei în locu meu.

– As, Huck, nu pot sa fac una ca asta, doar stii foarte bine. Nu-i frumos! Si-apoi
îti spui eu, ca daca mai încerci, pan la urma o sa-ti placa.

– Sa-mi placa! Cum mi-ar placea sa sed pe-o plita încinsa, dac-ar fi sa sed mult.
Nu, Tom, nu vreau sa fiu bogat si nu vreau sa stau în afurisitele alea de case îmbacsite.
Mie-mi place padurea, si apa, si butoaiele si nu le las de-aci încolo. Fir-ar a dracului de
treaba! Tocmai cand pusesem si noi mana pe arme si pe-o pestera si cand era totu gata
ca sa ne-apucam de haiducie, taman atunci a trebuit sa ne vie pe cap beleaua asta si sa
ne strice toate socotelile!

Tom prinse prilejul:

– Ia asculta, Huck, pe mine bogatia nu ma sperie, eu tot ma fac haiduc, nu ma
las.

– Ce spui? Nu, zau! Adevarat? Vorbesti serios, Tom?

– Adevarat, cum te vad si cum ma vezi. Da, Huck, pe tine sa stii ca nu putem sa
te primim în banda daca nu esti bine vazut, auzi tu?

Bucuria lui Huck se domoli brusc.

– Nu puteti sa ma primiti? Da ce, ca pirat cum m-ati primit?…

– Da, da aia-i altceva. Un haiduc e de obicei mai ceva decat un pirat.

– Asculta, Tom, n-ai fost tu totdeauna prieten bun cu mine? Ai fi tu în stare sa
ma lasi acu pe mine pe dinafara? Poti sa faci tu una ca asta, Tom, spune drept?

– Huck, nu mi-ar placea, si zau n-as face-o în ruptu capului, da spune si tu, ce-ar
zice lumea? La sigur c-ar stramba din nas si-ar zice: „Hm! Banda lui Tom Sawyer! Ia,
acolo o adunatura de coate goale!” Si sigur ca la tine s-ar gandi cand ar zice asa. Ei, ti-

ar placea asta? Nu ti-ar placea nici tie si nici mie.

Huck tacu un timp, framantat de ganduri, apoi, luandu-si inima-n dinti spuse:

– Bine, Tom, daca ma primesti în banda, ma-ntorc la vaduva o luna si-o sa ma
caznesc sa vaz daca poci sa ma deprind…

– Bravo, Huck, bate palma! S-a facut! Hai, ma baiete, cu mine, si-o s-o rog eu pe
vaduva s-o lase mai domol.

– Zau, Tom, faci tu asta pentru mine?! Brava, ma, sa traiesti! Daca nu m-o mai
strange asa rau în chingi, o sa fumez si eu cand nu ma vede nimeni si o sa-njur cand nu
m-aude nimeni si o sa rabd pana la urma, sa stiu de bine ca crap. Cand faci banda, sa ne
apucam de haiducie?

– Chiar acu. Mergem sa-i strangem pe baieti si poate facem initierea diseara.

– Ce faceti?

– Initierea.

– Adica cum?

– Adica ne juram sa tinem unu cu altul si sa nu spunem la nimeni secretele
bandei, sa stim de bine ca ne taie în bucati, si sa-l omoram cu tot neamul lui pe orisicare
ar face rau vreunuia din banda.

– Ei, stii ca-mi place, grozav îmi place!

– Pai da, te crez! Si toate juramintele astea trebuie facute neaparat la miezu
noptii, în locul al mai parasit si mai înfricosator care putem sa-l gasim—o casa cu stafii
e locu al mai bun, da vezi ca acu nu mai e nici una întreaga.

– Ei, da macar sa fie la miezu noptii, Tom!

– Da, fireste! Si trebuie sa te juri în fata unui cosciug si sa iscalesti cu sange.

– Tii, grozav! Pai e de un milion de ori mai teribil ca pirateria! Stau la vaduva,
Tom, stau pan-oi putrezi, si dac-o sa ma fac haiduc de frunte, sa-mi mearga vestea, sa
vezi ce-o sa se mai fuduleasca vaduva cu mine ca m-a cules de pe drumuri!

ÎNCHEIERE

Asa se sfarseste cronica de fata. Fiind numai si numai povestea unui baiat,
trebuie sa se opreasca aici; daca ar mai înainta mult, ar deveni povestea unui barbat.
Cand scrii o poveste despre oameni maturi, stii foarte bine unde trebuie sa te opresti, stii
ca trebuie sa închei cu o casatorie. Cand scrii însa despre copii, te opresti unde-ti vine
mai bine la socoteala.

Cei mai multi dintre eroii acestei carti sunt în viata, o duc bine si-s fericiti.

S-ar putea ca într-o buna zi sa fim ispititi a relua povestea celor mici, ca sa
vedem ce fel de barbati si femei au ajuns, a.sa ca nu este întelept sa dezvaluim
deocamdata nici o farama din acea parte a vietii lor.