Persoanele care vor încerca sa gaseasca o justificare acestei povestiri vor fi date în judecata; persoanele care vor încerca sa identifice o morala in cuprinsul ei vor fi surghiunite; pe.rsoanele care vor încerca sa-i gaseasca vreo intriga anume vor fi împuşcate.
Din ordinul autorului
CAPITOLUL I
N-aveţi de unde sa ştiţi cine sînt, daca n-aţi citit cartea Aventurile lui Tom Sawyer1 — dar n-are a face. Cartea a fost scrisa de domnul Mark Twain, iar cele istorisite în-tr-însa sînt în mare parte adevarate. A mai „pus şi de la el, pe ici pe col,o — ia, o nimica toata — dar, îndeobşte, tot ce spune e adevarat. Cui nu i se întîmpla sa minta din cînd în cînd? Poate doar ma tuşii Polly, vaduvei Douglas sau, cine ştie, lui Mary2.
In carte era vorba şi de Polly, matuşa lui Tom, şi de Mary, şi de vaduva Douglas — si, precum v-am mai zis, în afara de unele lucruri trase de par, cartea spunea adevarul adevarat.
Iata cum se ispravea cartea: Tom si.cu mine am gasit banii ascunşi de tîlhari în peştera şi ne-am îmbogaţit., Ne-am ales fiecare cu cîte sase mii de dolari de aur. Un munte de bani, cînd îi puneai unul peste altul. Judele Thatcher i-a luat si i-a pus sa cloceasca dobînda, cîte un dolar pe zi, şi asta tot anul, va sa zica o gramada de bani, cu care nu mai ştiai ce sa faci. Vaduva Douglas m-a înfiat, jurîndu-şi sa faca din mine „un om ţivilizat”. îmi venea tare greu sa stau toata vremea în casa, din pricina vaduvei care era groaznic de aşezata şi de tipicara în tot ce facea. De-aia, cînd n-am mai putut sa rabd, am sters-o. Mi-am pus zdrenţele alea vechi şi m-am mutat iar în poloboc, bucuros ca-s slobod. Dar Tom Sawyer m-a dibacii si mi-a dat de veste ca are de gînd sa puna pe roate o banda de hoţi, în care, daca m-aş întoarce ,la vaduva şi m-aş face baiat de treaba; as putea intra şi eu.
Aşa ca m-am întors, cum m-a vazut, vaduva a început sa boceasca, zicînd ca-s o biata oaie ratacita si multe altele, ce-i drept fara nici o rautate din parte-i. Apoi m-a vîrît iaraşi în hainele alea noi, în care m-apucau nadu-şelile şi ma simţeam ca-n chingi. Şi atunci vechea poveste a-nceput din nou. Cînd vaduva suna clopoţelul pentru cina, trebuia sa dau fuga numaidecat si, odata aşezat la masa, n-aveam voie sa încep sa manînc: trebuia sa aştept pîna ce vaduva, cu barbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate ca nu le lipsea nimica, atîta doar ca fiecare fel era gatit în alt vas. Cînd le pui pe toate într-o strachina, e altceva: se amesteca între ele, se fac mai zemoase şl ţi-e mai mare dragul sa le manînci.
Dupa cina, vaduva îşi lua cartea şi începea sa ma dascaleasca despre Moise şi cosuleţul de papura1. La-nceput ardeam de nerabdare sa ştiu ce-i cu „el, dar cînd am aflat ca Moise raposase de mult, nu m-am mai sinchisit de el, pentru ca, între noi fie vorba, nu. prea ma dau în vînt dupa ai morţi.
Odata, cînd am vrut sa fumez şi eu pipa, i-am cerut voie vaduvei. Dar ţi-ai gasit! Zicea ca nu-i frumos, ca-i un obicei mitocanesc si c-ar trebui sa ma las de fumat. Aşa-s unii oameni. Se apuca sa ponegreasca nişte lucruri de care n-au” habar! Vaduva îi tot dadea zor cu Moise, un cetaţean care nici macar nu-i era ruda şi care, fiind mort, nu mai putea fi de folos nimanui; în schimb, ma învinuia într-una de o treaba care, orice s-ar zice, tot e buna la ceva. Unde mai pui ca şi vaduva tragea tutun pe nas, dar pas de-i spune ceva, ea cica avea dreptul.
Sora-sa, miss Watson, o fata batrîna, cu ochelari pe nas şi cam sfrijita, care de cîteva zile venise sa stea la ea, m-a încolţit apoi cu un abecedar. M-a canonit aşa cam un ceas, pîn-a potolit-o vaduva. Eram la capatul rabdarilor. O ora întreaga dupa aceea m-am plictisit de moarte, simţeam ca înnebunesc. Miss Watson ma cica-lea mereu: „Huckleberry, ia-ţi picioarele de-acolo”, „Huck-, leberry, nu te ghebosa, stai drept”. Şi dupa un minut începea iar: „Huckleberry, nu mai casca şi nu te mai întinde aşa. De ce nu-ncerci sa te porţi ca lumea?”
Cînd a început sa-mi vorbeasca despre iad, i-am spus cinstit ca mi-aş dori sa fiu acolo. Asta a scos-o din sarite, macar ca n-o spusesem cu rautate. Nu voiam decît sa plec — oriunde, numai sa plec; doream o schimbare, de orice fel.
Mi-a zis atunci ca nu se cade sa vorbesc aşa, ca ea n-ar fi spus niciodata una ca asta şi ca, în ce-o priveşte, va face totul ca sa ajunga în rai. Cît despre mine, socotind ca nu-i nici o scofala sa ma duc într-un loc unde o sa vina şi ea, m-am hotarît sa nu-mi dau silinţa s-o însoţesc. Fireşte ca nu i-am spus-o, ca sa n-o aţîţ şi mai mult — ar fi facut galagie.
Miss Watson îi tot dadea înainte cu raiul. Aşa-i era felul: cînd începea sa-i turuie guriţa nu era chip s-o opreşti. In rai — zicea ea — oamenii n-au alta treaba decît sa se plimbe toate ziulica şi sa cînte la harfa, în vecii vecilor. Dupa parerea mea, nu era cine ştie ce pricopseala, însa nu i-am spus nimic. Am, întrebat-o numai, ce crede: Tom Sawyer ar putea nimeri si el în rai? Fireşte ca nu! mi-a raspuns ea. M-am bucurat din cale-a-fara: nu de alta, dar voiam sa fiu împreuna cu Tom.
Miss Watson m-a tot batut la cap, pîn-am simţit ca obosesc şi ma apuca stenahoria, în curînd au fost chemaţi în casa negrii şi, dupa rugaciune,/toata lumea s-a dus la culcare. M-am suit în odaia mea, cu un capat de luminare în mîna; l-am pus pe masa, m-am aşezat pe un scaun lînga fereastra şi am încercat sa ma gîndesc la ceva vesel, dar degeaba. Ma simţeam atît de stingher, încît mai c-aş fi vrut sa mor. Stelele straluceau şi frunzişul copacilor* fremata- jalnic. De departe se auzea ţipatul unei bufniţe, bocind pesemne vreun mort. P-orma o ciu-vica a început sa cîrîie si -un cîine sa urle, semn ca cineva avea sa moara. Iar vîntul îmi tot şoptea ceva la ureche si, nepricepînd ce-mi spune, ma treceau fiori reci. Dinspre padure se auzi apoi zgomotul pe care-l stîrnesc strigoii cînd vor sa ne spuna ce au pe suflet şi nu se pot face înţeleşi; negasindu-şi tihna în mormînt, sînt nevoiţi sa cutreiere drumurile si sa se tînguie noapte de noapte. Eram atît de abatut şi de înfricoşat, încît tare aş fi vrut sa am pe cineva lînga mine. Curînd, un paianjen începu sa mi >se caţare ,pe umar; i-am facut vînt şi a picat taman în flacara luminarii. Pîna s-apuc eu sa ma mişc, se şi mistuise. Ştiam ca e semn rau şi ca-mi aduce nenoro-
cire —- n-aveam nevoie ca cineva sa mi-o spuna. Şi m-a cuprins un tremurici, de era cit pe-aci sa-mi cada ţoalele de pe mine. M-am sculat şi am ocolit de trei ori scaunul, facîndu-mi cruce de fiecare data. Apoi mi-am legat c-un capat de aţa o şuviţa de par, ca sa alung vrajitoarele. Dar nu prea aveam eu încredere -în chestia asta. Asemenea vraji are rost sa le faci cînd pierzi o potcoava gasita, pe care voiai s-o atîrni deasupra uşii, dar n-am auzit înca pe nimeni sa spuna ca în felul asta ai putea scapa de ghinion, dupa ce-ai omorît un paianjen.
M-am aşezat iar, tremurînd ca varga, şi mi-am scos luleaua. Acum nu era primejdie sa afle vaduva, fiindca în toata casa domnea o linişte de mormînt. Dupa nu ştiu cita vreme, am auzit cum bate orologiul tîrgului — bang! bang! — de douasprezece ori, apoi s-a lasat din nou tacerea, mai adînca decît înainte. Dar în curînd am auzit trosnind o creanga undeva în desişul copacilor — ceva se mişca pe-acolo. Am stat aşa, fara sa clipesc, tragînd cu urechea. Am desluşit cu greu un mieunat, colo jos. Straşnic! Am mieunat si eu încetişor de tot, am stins luminarea şi am sarit de pe fereastra pe acoperişul şopronului. De-acolo m-am lasat în jos si m-am strecurat tîrîş printre copaci. Tom Sawyer era, fireşte, acolo. Ma aştepta.
CAPITOLUL II
Am pornit tiptil spre marginea gradinii vaduvei, pe o poteca pierduta printre copaci, aplecîndu-ne ca sa nu_ne lovim cu capul de crengi. Tocmai cînd treceam prin faţa bucatariei, m-am împiedicat de o radacina si am cazut cu zgomot. Ne-am ghemuit la pamînt, ţinîndu-ne rasuflarea. Jim, negrul cel mare al domnişoarei Watson, şedea în pragul bucatariei — îl vedeam bine, fiindca în spatele lui pîîpîia o lumina. S-a ridicat si, întinzîridu-şi gîtul, a ascultat cam un minut;apoi a strigat:
— Cine-acolo?
A mai tras puţin cu urechea, apoi a pornit tiptil si s-a oprit chiar alaturi de noi. Mai c-am fi putut sa-I atingem cu mina. Am stat aşa nu ştiu cîte minute, fara
sa zicem nici „pis”, si pe deasupra mai eram si lipiţi unul de altul. Ma apucase o mîncarime undeva, pe la glezna, dar nu-ndrazneam sa ma scarpin. Pe urma a început sa ma manînce urechea, apoi spinarea, tocmai între umeri. Simţeam ca mor daca nu ma scarpin. De-atunci am bagat de seama de multe ori ca daca te afli într-o societate simandicoasa sau la vreo înmormîntare — sau daca te duci la culcare cînd nu ţi-e somn — va sa zica daca te afli într-un loc unde nu se cuvine sa te scarpini, taman atunci te-apuca mîncarimea într-o mie de locuri deodata.
Dupa un timp, Jim spuse:
— Hei, cine-acolo? Unde eşti? Sa-mi sara ochii daca n-am auzit ceva. Aha, ştie Jim ce-i de facut, sade aici, pîn-aude iar zgomotu.
Şi se aşeza pe pamînt, alaturi de noi. îşi rezema spinarea de un trunchi de copac şi-şi întinse picioarele, mai-mai sa m-atinga. începu sa ma manînce nasul aşa de tare, ca-mi dadura lacrimile. Dar nici gînd sa ma scarpin. Apoi mîncarimea trecu în nari şi de-acolo mai departe. Nu mai ştiam ce sa fac ca sa stau locului. Cazna asta a ţinut vreo sase-sapte minute, dar -mie mi s-a parut o veşnicie. Acum ma mînca în vreo unsprezece locuri deodata. Simţeam ca nu mai pot sa rabd nkri o clipa, dar m-am ho-tarît sa-ncerc şi mi-am încleştat falcile. Tocmai atunci Jim începu sa rasufle greu, apoi sa sforaie. Parca mi s-a luat-o piatra de pe inima!
Tom îmi facu semn, şuierînd printre dinţi, şi începuram sa ne tîrîm amîndoi de-a buşilea, cu vreo zece paşi mai încolo. Tom se opri si-mi şopti ca ar fi nostim sa-l legam pe Jim de copac. Nu eram de aceeaşi parere: daca se trezea? Ar fi facut taraboi şi atunci s-ar fi bagat de seama ca fugisem de-acasa. Dupa un timp, Tom îmi spuse ca n-are destule luminari şi ca se duce în bucatarie sa mai şterpeleasca vreo cîteva. I-am zis ca n-are rost sa încerce — daca se trezea Jim şi venea dupa noi? Dar Tom zicea ca face sa încercam, aşa ca ne-am furişat în bucatarie şi am pus rnîna pe trei luminari, pentru plata carora Tom lasa pe masa un banuţ de cinci cenţi. Apoi am ieşit. Ma treceau naduselile de nerabdare. Dar ţi-ai gasit ca Tom sa plece! Ţinea morţiş sa se tarasca pîna la locul unde se afla Jim, ca sa-i mai joace un renghi. Poate unde eram singur, iar în jur era atîta linişte, mi s-a parut lunga aşteptarea.
Indata ce Tom s-a întors, am luat-o pe poteca, de-a lungul gardului ce împrejmuia gradina, si încet-încet am ajuns în creştetul dealului povîrnit, peste drum de casa. Tom îmi povesti cum îi scosese palaria lui Jim şi o agaţase de o craca deasupra lui. Jim se mişcase niţel, însa nu se trezise. A doua zi, Jim avea sa se laude la toata lumea ca fusese fermecat de nişte vrajitoare care-l în-calecasera şi cutreierasera cu el întreg ţinutul, aducîn-du-l dupa aoeea la loc sub copac şi atîrnîndu-i palaria de o creanga, ca sa-i arate cu cine avusese de-a face. Dupa înca o zi, Jim avea sa spuna ca vrajitoarele i se urcasera în cîrca si-l calarisera pîna hat-departe, la New Orleans. De la o zi la alta, Jim lungea calatoria, ajungînd cu vremea sa spuna ca vrajitoarele îl purtasera prin întreaga lume, ca-l sleisera de puteri şi-i învineţisera spinarea. Jim era atît de mîndru de ce paţise, ca nici nu se mai uita la ceilalţi negri. Veneau sa-i asculte povestea negrii din împrejurimi şi nu era altul mai vestit ca el în tot ţinutul. Negrii veniţi de departe ramîneau cu gura cascata, masurîndu-l cu privirea din cap pîna-n picioare ca pe nu ştiu ce minunaţie. Negrii aştia au obiceiul sa stea pe întuneric în bucatarie, lînga focul din vatra, si sa sporovaiasca despre vrajitoare. De cîte ori vreunul din ei începea sa vorbeasca, dîndu-si aere ca ştie tot, Jim îi reteza vorba: .
— Hm! Ce ştii tu despre vrajitoare? Iar negrul cu pricina facea feţe-feţe si trebuia sa se aşeze undeva, mai în fund.
Jim n-avea sa se mai desparta niciodata de banuţul acela de cinci cenţi, pe care şi-l legase cu o sforicica în jurul gîtului. Zicea ca-i un talisman pe care i-l daduse diavolul cu mîna lui, spunîndu-i ca poate lecui cu el pe oricine şi ca poate chema vrajitoarele de cîte ori voia, daca şoptea vreo doua vorbuliţe talismanului. Nu spunea însa niciodata care erau vorbuliţele. Veneau la el negri din toate colţurile ţinutului si-i daruiau tot ce aveau la ei, numai sa le arate banuţul de cinci cenţi. Dar se fereau sa-l atinga, ştiind ca însuşi diavolul îl ţinuse în mîna. De cînd îl vazuse pe diavol şi fusese calarit de vrajitoare, Jim nu mai muncea aproape deloc.
Cînd am ajuns cu Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat privirea spre tîrgul din vale, unde clipeau trei-pa-tru luminiţe, pesemne în odaile cu oameni bolnavi. Deasupra noastra, stralucea bolta înstelata, iar jos, lînga tîrg, şerpuia fluviul, lat de vreo mila, grozav de liniştit şi mareţ. Coborînd dealul, ne-am întîlnit cu Joe Harper, Ben Rogers şi alţi doj-trei baieţi care se ascunsesera în tabacaria veche. Am dezlegat o barca si-am pornit la vale pe fluviu, vreo doua mile şi jumatate, pîna la stir-bitura cea mare din coasta dealului, unde am şi tras la mal.
Am intrat într-un pilc de tufe, unde Tom ne-a pus pe fiecare sa juram c-o sa pastram taina, apoi ne-a aratat o vagauna în coasta dealului. Tufişurile erau mai dese acolo. Am aprins luminarile si ne-am tîrît pe brînci în vagauna, cale de vreo doua sute de metri, pîna am dat de larg. Tom începu sa cerceteze locurile – de trecere şi cu-rînd se vîrî sub un perete în care n-ai fi zis ca-i vreo crapatura. Ne-am tîrît dupa el pîna oe-am ajuns într-un fel de chilioara igrasioasa şi rece, unde ne-am si oprit.
— Acum — începu Tom — o sa înfiinţam o banda de tîlhari şi o s-o botezam „Banda lui Tom Sawyer”. Toţi ceice vor sa intre în banda trebuie sa depuna juramîntul şi sa-l semneze cu sîngele lor.
Vazînd ca tcţi vor, Tom scoase din buzunar o foaie de hîrtie pe care scrisese juramîntul şi începu sa ni-l citeasca. Zicea aşa — ca fiece baiat trebuie sa fie credincios bandei si sa nu-i dea niciodata în vileag secretele; ca daca cineva facea vreun rau unui membru al bandei, oricare alt membru al ei, caruia şeful îi poruncea sa-l omoare pe ticalos cu familie cu tot, era dator sa se supuna, neavînd voie sa manînce, nici sa doarma pîna nu-i ucidea pe toţi şi nu le cresta pe piept cîte o cruce — semnul bandei. Nici un strain nu putea folosi acest semn, iar daca îndraznea sa-l foloseasca, trebuia judecat, si a doua oara — omorît pe loc. Iar daca vreun membru al bandei trada secretele ei, trebuia sa i se taie gîtul, iar cadavrul lui urma sa fie ars şi cenuşa — împraştiata, iar numele tradatorului urma sa fie şters de pe lista, cu sînge, şi nu mai putea fi pomenit niciodata de catre membrii bandei, fiind blestemat şi sortit uitarii pentru vecie.
Toţi baieţii spusera ca-i un juramînt nemaipomenit de frumos şi-l întrebara pe Tom daca-l ticluise singur.
— In parte — raspunse el — iar restul l-am luat din carţile cu piraţi si cu hoţi; orice banda care se respecta are un juramînt ca asta.
Cîţiva îşi dadura cu parerea ca ar fi bine ca familiile baieţilor care ar trada secretele bandei sa fie omorîte.
— Buna idee! încuviinţa Tom si adauga cu plaivazul şi prevederea asta.
— Dar ce ne facem cu Huck Finn, ca n-are familie? întreba Ben Rogers.
— Pai, n-are tata? zise Tom Sawyer.
— Da, are tata, numai ca de la o vreme nu mai e de gasit. Pe vremuri venea beat mort în tabacarie si se culca lînga porci, dar de-un an si ceva n-a mai fost vazut pe-a-colo.
Se apucara sa despice firul în patru pe chestia asia şi erau cît pe-aci sa ma scoata din banda, sub cuvînt ca fiecare membru trebuie sa aiba o familie sau pe cineva care sa poata fi omorît, altminteri n-ar fi drept pentru ceilalţi. Taceau toţi, buimaciţi, nestiind cum s-o scoata la capat. Eram gata sa plîng, cînd deodata îmi dete în gînd ca domnişoara Watson se potrivea de minune: la nevoie, puteau s-o omoare pe ea.
— Da, merge. E-n regula! spusera baieţii. Huck poate intra în banda.
Apoi fiecare îşi înţepa degetul cu un ac, ca sa aiba cu ce iscali. Mi-am pus si eu semnul pe hîrtie.
— Şi-acum — zise Ben Rogers — sa vedem cu ce-o sa se îndeletniceasca banda noastra?
— Numai cu jafuri şi omoruri — raspunse Tom.
— Dar ce-o sa jefuim? Case, vite, sau. ..
— Fleacuri! Sa furi vite sau alte lucruri de-astea n« e jaf, ci gainarie — spuse Tom Sawyer. Noi nu sîntem gainari, noi trebuie sa lucram în stil mare. Sîntem tîlhari de drumul mare. Purtam maşti, oprim diligente şi trasuri pe şosea, omori m oamenii si le luam ceasurile şi banii.
— E musai sa-i omorîm?
— Fireşte, e mai bine aşa. Unii experţi sînt de alta parere”, dar îndeobşte se zice ca-i mai bine sa-i omori ,pe toţi, afara de aia pe care putem sa-i aducem în peştera ca prizonieri, pîna vor fi ransomaţi1.
— Ce mai e si asta?
— Nu ştiu. Dar aşa se obişnuieşte, am citit în carţi. Şi se înţelege ca trebuie sa facem şi noi la fel.
— Dar cum putem s-o facem, daca nu ştim despre ce-i vorba?
— La naiba, nu pricepeţi ca e obligator? Nu v-am spus ca aşa scrie în carţi? Nu cumva vreţi sa faceţi altfel decît scrie în carţi, ,ca sa-ncurcaţi lucrurile?
— E uşor de zis, Tom Sawyer, dar cum naiba sa fie ransomaţi indivizii, daca nu ştim despre ce-i vorba? Asta aş vrea sa ştiu. Dar tu ce crezi c-ar putea sa fie?
— Habar n-am. Dar s-ar putea sa însemne ca-i ţinem prizonieri pîna mor.
— Aşa mai merge, nu e rau. De ce n-ai spus-o din capul locului? li ţinem prizonieri pîna ce-i ransomeaza moartea; numai ca pîn-atunci au sa ne otraveasca viaţa, au sa ne pape toata mîncarea şi-au sa încerce mereu sa fuga.
— Mai las-o-ncolo, Ben Rogers! Cum sa fuga cînd sînt paziţi de un gardian, gata sa traga-n ei la cea mai mica mişcare?
— Un gardian? Asta-i prea de tot. Cum adica, cineva sa stea aici toata noaptea, fara sa-nchida ochii, ca sa-i pazeasca? Ce tîmpenie! N-ar fi mai bine sa puna careva mîna pe-un ciomag şi sa-i ransomeze de cum sosesc?
— Nu, fiindca asta nu-i scris nicaieri. Asculta, Ben Rogers, ai de gînd sa faci cum scrie la carte, ori ba? Ce, îţi închipui ca aia care au scris carţile nu ştiu ce-i bine şi ce nu-i bine sa faci? Nu cumva crezi ca poţi sa-i înveţi tu? Te-nseli. Nu, amice, o sa-i ransomam cum scrie la carte.
— Bine, fie. Dar eu, unul, zic ca-i o neghiobie. Ia spune, omorîm şi femeile?
— Asculta, Ben Rogers, de-aş fi ageamiu ca tine, as tacea chitic. Sa omori femeile? Ce idee! Nimeni n-a vazut în carţi una ca asta. Le aduci în peştera şi te porţi cuviincios cu ele. Şi încetul cu încetul le cazi cu tronc şi ele nu vor sa se mai întoarca acasa.
— Daca aşa stau lucrurile, nu mai am nimic de zis, dar sa ştii ca mare brînza nu e. în curînd peştera noastra o sa geama de femei şi de tot felul de ţipi care aşteapta sa fie ransomaţi, iar pentru noi, tîlharii, nici n-o sa mai fie loc. Dar da-i înainte. Eu am ispravit.
In vremea asta, prichindelul de Tommy Barnes adormise. Cînd îl trezira, era -aşa de speriat, încît începu sa bîzîie, spunînd ca vrea acasa la mamica şi ca s-a saturat de hoţie.
începura sa-l ia în başcalie, strigîndu-i: „Sugaciule!” De necaz, piciul ne ameninţa ca o sa dea pe faţa toate secretele, dar Tom îi darui cinci cenţi ca sa-si ţina gura. Dup-aceea ne spuse, ca e timpul sa plecam şi ca saptamana viitoare o sa ne întîlnim din nou, ca sa jefuim şi sa ornorîm niscaiva oameni.
Ben Rogers spuse ca nu poate pleca de-acasa decît duminica, aşa sa ar fi mai bine sa începem duminica viitoare. Toţi ceilalţi fura de parere ca nu se cade sa savîrşim asemenea ispravi duminica. Chestia era lamurita A ramas stabilit sa ne întîlnim cît mai curînd ca sa hotarîm o zi. Apoi, dupa ce l-am ales pe Tom Sawyer capitan şi pe Joe Harper aghiotant al bandei, am plecat acasa. TVl-am caţarat pe acoperişul şopronului şi m-am strecurat pe fereastra în camera mea, tocmai cînd se lumina de ziua. Hainele mele noi-nouţe erau soioase şi pline de noroi. Iar eu eram mort de oboseala.
CAPITOLUL III
A doua zi dimineaţa, domnişoara Watson mi-a tras o sapuneala straşnica din pricina ca-mi murdarisem hainele;, vaduva însa nu m-a muştruluit, ci mi le-a curaţat de noroi şi de pete. Parea aşa de amarîta, ca mi-am pus în gînd sa ma port ca un mieluşel cîtava vreme, dac-oi putea. Apoi domnişoara Watson m-a luat în iatacul ei şi a-nceput sa se roage, dar îşi racea gura _de pomana. Zicea ca daca am sa ma rog în fiecare zi, au sa mi se împlineasca toate dorinţele.
Ţi-ai gasit! Am încercat eu, nu-i vorba, şi-odata m-am ales cu o undiţa, numai ca era fara cîrlige. N-aveam ce face cu ea fara cîrlige, aşa ca am încercat de vreo trei-patru ori sa cer cîrlige, dar degeaba, nu capatam nirnîc. într-o buna zi, am rugat-o pe domnişoara Watson sa încerce ea pentru mine. Mi-a raspuns ca-s un natarau. Nu mi-a zis niciodata de ce şi nici acum nu-s dumerit.
Odata m-am dus în padure si mi-am batut capul sa pricep cum devine cazul. Daca un om — îmi ziceam — poate primi orice ar cere într-o rugaciune, atunci de ce nu-si recapata diaconul Winn banii pierduţi cu porcii pe care i-a cumparat? De ce vaduva nu-si primeşte înapoi tabachera de argint ce i-a fost furata? De ce domnişoara Watson nu pune pic de carne pe ea? Nu — mi-am zis eu — toate astea-s mofturi.
M-am dus s-o întreb pe vaduva, care m-a lamurit ca prin rugaciune se pot capata „daruri spirituale.” Vazînd ca nu pricep despre ce-i vorba, mi-a spus ca trebuie sa ajut pe alţii si sa am mereu grija de ei, fara sa ma gîndesc nici o clipa la mine. Printre „alţii” se numara fireşte şi domnişoara Watson, îmi ziceam eu.
M-am dus din nou în padure şi iar mi-am sfredelit creierii ceasuri în şir, dar degeaba, nu vedeam nici un folos pentru mine, ci doar pentru alţii. Pînla urma m-am hotarat sa hu-mi mai bat capul şi sa-mi vad de-aie n:ele ca şi mai-nainte.
Din cînd în cînd, vaduva ma lua deoparte şi-mi vorbea despre pronia cereasca, aşa de frumos, ca-mi lasa gura apa. Dar a doua zi,, domnişoara Watson îşi vîra nasul şi strica toata treaba. Am ajuns sa cred ca or fi fi;nd doua pronii; un nepricopsit ar avea un noroc grozav cu pronia vaduvei, dar ar fi vai de viaţa lui dac-ar încapea pe mîna proniei domnişoarei Watson.
Dupa multa chibzuiala, mi-am zis ca n-ar fi rau sa fiu ocrotit de pronia vaduvei — cu voia ei, bineînţeles. Ma întrebam însa ce folos ar trage pronia asta de pe urma unuia atat de neştiutor şi de necioplit ca mine.
Babacii nu se aratase de peste un an si nu-i duceam deloc dorul, ba chiar ma simţeam destul de bine fara el. Nu mai voiam sa-l vad. De cîte ori era treaz si se-ntîmpla sa puna gheara pe mine ma cotonogea. De aceea ma obişnuisem sa fug în padure cînd îl ştiam prin preajma. Cam pe vremea aceea oamenii povesteau ca se înecase în fluviu, cu vreo douasprezece mile mai sus de oraşel. Cel puţin aşa zicea lumea. Cica înecatul era de-un stat cu el, purta nişte zdrenţe si avea un par lung-lung, taman ca babacu. Dar faţa i-era de nerecunoscut, fiindca statuse prea mult în apa, încît nici nu mai aducea cu o faţa omeneasca. Lumea spunea ca plutise pe spate, îl scosesera din apa şi-l îngropasera pe mal. Dar n-am avut parte de linişte prea multa vreme, fiindca ştiam ca un barbat mort nu pluteşte pe spate, ci pe burta. Eram sigur ca nu fusese babacu ci o femeie îmbracata în straie barbateşti. Şi iar m-a îmboldit teama, gîndindu-ma ca batrinul o sa se-ntoarca într-o buna zi, cu toate ca tare-as fi vrut sa nu mai vina.
Vreme de o luna ne-am tot jucat de-a tîlharii, apoi m-am lasat pagubaş, ca şi ceilalţi de altfel. Nu jefuisem şi nici nu omorîsem pe nimeni, ne laudam numai. Cînd şi cînd o zbugheam din padure şi dadeam navala asupra porcarilor sau asupra precupeţelor care-si duceau zarza- valurile la piaţa, dar n-am capturat niciodata nimic. Tom Sawyer zicea ca porcii-s „lingouri”, iar napii şi celelalte legume — „juvaeruri”. Ne întorceam la peştera si pala- j vrageam despre ispravile noastre, despre oamenii pe care-i j omorîsem sau îi însemnasem cu pecetea bandei. Eu unul nu vedeam nici un folos în toate astea, într-o zi, Tom trimise un baiat sa alerge prin tîrg cu un ciomag aprins — zicea ca-i un „slogan”1 (era semnalul de adunare a bandei). Apoi ne înştiinţa ca iscoadele îi adusesera în taina vestea ca a doua zi un mare convoi de- neguţatori spanioli şi bogataşi arabi, avînd o încarcatura de diamante, va poposi în valea de lînga peştera, împreuna cu doua sute de elefanţi, sase sute de camile si peste o mie de catîri, si cu o escorta de numai patru sute de soldaţi. Zicea ca o sa facem o „ambuscada”2, ca o sa-i omorîm pe toţi si ca o sa-i pradam.
Tom ne porunci sa ne lustruim sabiile şi puştile si sa fim gata. Aşa era Tom: nu s-ar fi încumetat sa prade nici macar un car cu napi, dar ţinea morţiş sa aiba sabiile şi puştile curaţate pentru atac, cu toate ca nu erau decît nişte biete ciomege şi cozi de matura. Puteai sa le freci pîna-ţi ieşea sufletul, ca tot nu erau bune de nimic; doar sa faci focul cu ele!
Eu ştiam ca nu putem veni de hac unei asemenea armate de spanioli şi arabi, dar voiam sa vad camilele şi elefanţii, aşa încît simbata, a doua zi, am fost la postul meu, în „ambuscada”.
Cînd am auzit comanda, ne-am napustit din padure şi-am cpborît în fuga povîrnişul. Şi ce sa vezi? Nici picior de spaniol, de arab, de camila sau de elefant. Nu erau decît nişte elevi de la şcoala de duminica în excursie, si înca nişte elevi din clasa I. I-am pus pe fuga şi i-am urmarit pîna la peştera, dar n-am capturat decît nişte gogşşi şi puţin magiun.
Ben Rogers, mai norocos, a pus mîna pe o papuşa .de cîrpa, iar Joe Harper pe o carte de rugaciuni şi pe un abecedar. S-a ivit însa dascalul si ne-a silit s-o luam la goana şi sa lasam balta toata prada. N-am vazut nici urma da diamante, dar cînd i-am cerut socoteala lui Tom Sawyer, mi-a raspuns ca erau acolo sumedenie de diamante, precum şi arabi, elefanţi şi cîte şi mai cîte.
— Atunci — zic eu — de ce nu le-am putut vedea şi noi?
— Daca n-ai fi atît de ageamiu — mi-a spus el —, şi ai fi citit cartea Don Quijote, ai fi ştiut fara sa ma mai întrebi.
Toate astea — zicea el — sînt roadele magiei. Cica ar fi fost acolo sute de soldaţi, si elefanţi, şi comori, şi, aşa mai departe; dar duşmanii noştri, pe care-i numea magicieni, prefacusera toate astea, numai din rautate, într-o excursie de elevi ai unei şcoli de duminica.
— Bine, fie — i-am zis eu — dar ce ne-mpiedica sa-i atacam pe magicieni?
— Eşti un prost — ma repezi el. Nu ştii ca un magician poate chema o sumedenie, de spiriduşi care te-ar face praf cît ai bate din palme? Spiridusii sînt înalţi ca nişte copaci şi groşi cît nişte biserici.
— Bine, bine — am staruit eu — dar ce-ar fi daca am chema şi noi în ajutor nişte spiriduşi? Oare n-am putea sa-i snopim pe ailalţi?
— De unde sa faci rost de ei?
— Nu ştiu. Da aia cum fac rost?
— Aia freaca o lampa veche de cositor sau un inel de fier şi atunci spiriduşii vin repede-repede, învaluiţi într-un nor de fum, cu tunete si fulgere-, şi fac ce li se porunceşte. Pentru -ei e floare la ureche sa smulga un turn si sa-l trînteasca în capul unui director de scoala de duminica sau în capul mai ştiu eu cui.
— Şi cine-i pune aşa pe roate?
— Cum cine? Al care freaca lampa sau inclu]. Spi-riduşii îl asculta orbeşte şi trebuie sa-i îndeplineasca toate poruncile. Daca le spune sa cladeasca din diamante un palat lung de patruzeci de mile şi sa-l umple cu guma de mestecat sau mai ştiu-eu ce, si sa-i aduca pe fiica împaratului Chinei ca sa -se însoare cu ea, spiriduşii n-au încotro şi-i îndeplinesc porunca pîn-,a dc.ua ^i, înainte de rasaritul soarelui. Şi în afara de asta, trebuie sa care palatul în orice loc din ţara ar dori stapînul -lor. Acum ai priceput?
— Eu cred ca-s nişte zevzeci ca nu-si pastreaza palatul, în loc sa umble ca nebunii cu el în cîrca. Pe legea mea, dac-aş fi în locul lor, l-aş lasa sa crape pe al de-ar încerca sa ma scoata din rosturile mele, frecînd o rabla de lampa.
— Ce tot vorbeşti, Huck Finn? Nu pricepi ca vrînd-nevrînd ai fi silit sa vii, daca magicianul freaca lampa?
— Ce? Sa ma sileasca pe mine, „care-s înalt cît un pom si grc.s cît o biserica? Ei bine, sa zicem c-aş veni, dar l-as sili eu sa vada stele verzi!
—. Prostii! Ţie degeaba-ţi vorbeşte omu, Huck. Eşti un natarau. Habar n-ai de nimic. i
M-am gîndit doua-trei zile la afacerea asta si-n cele din urma m-am hotarît sa vaz cu- ochii mei daca e ceva serios sau nu. Am facut rost de o lampa veche de cositor şi de un inel de fier, m-am dus ou ele în padure şi le-am frecat şi raslrecat, pana mi-a ieşit sufletul, zicîndu-mi ca-mi voi cladi un palat şi-l voi vinde. Dar degeaba, nu s-a aratat nici un duh. Atunci mi-am dat seama ca toata che>tia era doar o minciuna de-a lui Tom Sawyer. Poate ca-n mintea lui arabii şi elefanţii traiau aievea. Eu, unul, nu vazusem însa decît nişte elevi de la şcoala de duminica.
CAPITOLUL IV
Ei, si-aşa trecura vreo trei-patru luni. Acum, iarna era în toi. In tot acest rastimp m-am dus în fiece zi la scoala si ajunsesem sa cunosc buchiile, sa citesc si sa scriu niţeluş, ba chiar ştiam pe dinafara tabla înmulţirii
pîna la şase ori şapte treizeci şi cinci. Cred ca n-aş fi in stare niciodata sa merg mai departe chiar de-ar fi sa traiesc o veşnicie. Nu prea se lipeşte aritmetica de mine.
La început nu puteam suferi şcoala, dar cu vremea m-am obişnuit. De cîte ori ma simţeam obosit peste masura, trageam la fit, iar bataia pe care o încasam a doua zi îmi facea bine şi îna înviora. Aşa încît, cu cît ma duceam mai des la scoala, cu atît rni se parea mai uşor. începusem chiar sa ma obişnuiesc cu felul de a fi al vaduvei, care nu ma mai scotea din sarite. Ce ma sîcîia mai mult era ca trebuia sa locuiesc într-o casa şi sa dorm intr-un pat, dar înainte de a se fi racit vremea, o tuleam din cînd în cînd de-acasa şi dormeam în padure, aşa, ca sa ma mai odihnesc şi eu oleaca.
Vechile apucaturi îmi placeau mai mult, se-nţelege, dar începusem sa prind gust si pentru cele noi, aşa, puţintel. Vaduva zicea ca merg încet, dar sigur, pe calea cea buna si ca nu-i mai e ruşine cu mine.
Intr-o dimineaţa, la prînzişcr, mi s-a întîmplat sa rastorn solniţa. Am întins iute mîna dupa niţica sare ca S-Q arunc peste umarul sting, pentru a alunga piaza rea, dar .domnişoara Watson mi-a luat-o înainte şi m-a apucat de braţ, zicîndu-mi:
— Lasa mîna, Huckleberry, neîndemînaticule!
Vaduva a pus o vorba buna pentru mine, dar eram sigur ca asta nu-i destul ca sa alunge nenorocul. Dupa masa am plecat necajit şi speriat, întrebîndu-ma ce-o sa mi se întîmple şi cînd anume. Te poţi feri de unele nenorociri, dar nu de o nenorocire ca asta. Aşa ca n-am mai încercat nimic si-am umblat de colo pîna colo, catranit si cu ochii la pînda.
M-am dus în gradina din faţa casei şi m-am caţarat pe pîrleazul gardului al mare de uluci. Pamîntul era acoperit cu un pospai de zapada proaspata, în care se zareau urme de paşi. Veneau dinspre pietrarie si se opreau puţin în dreptul pîrleazului, apoi treceau de-a lungul gardului. Curios lucru ca drumeţul nu intrase, dupa ce se învîrtise atîta prin faţa pîrleazului. Nu puteam pricepe de ce. Ma gîndeam sa ma iau dupa urmele paşilor, dar m-am oprit sa le cercetez mai întîi. La început n-am bagat de seama nimic, însa curînd am desluşit în calcatura piciorului stîng o cruce facuta de nişte ţinte mari, pesemne ca s-alunge diavolii.
In clipa urmatoare, coboram în fuga dealul. Ma uitam din cînd în cînd înapoi, dar n-am vazut pe nimeni. Şi-aşa, într-un suflet, am ajuns la judele Thatcher.
— Ce-i cu tine, baiete — îmi spuse el — ce gîfîi aşa? Ai venit sa-ţi încasezi dobînda?
— Nu, domle. . . Da ce, am ceva de luat?
— Sigur ca da, aseara ţi-a sosit dobînda pe jumatate de an, peste o suta cincizeci de dolari. O adevarata avere pentru tine. N-ar strica sa ţi-i pun laolalta cu ceilalţi şase mii de dolari, altminteri îi cheltuieşti.
— Nu, domnule — îi spun eu — nu vreau sa-i cheltuiesc. Nu vreau sa-i iau nici pe aştia, nici pe ceilalţi şase mii. Vreau sa-i luaţi dumneavoastra, vi-i dau pe taţi.
Judele paru uimit. Se vedea ca nu pricepe nimic.
— Adica, ce vrei sa spui, baiete?
— Nu ma întrebaţi, va rog. Aşa-i ca-i luaţi?
— Bine; dar nu pricep. Ce s-a întîmplat?
— Va rog, luaţi-i şi nu ma mai întrebaţi nimic, nu ma siliţi sa va spun minciuni. Se gîndi un pic, apoi rosti :
— Aha, mi se pare c-am ghicit. Vrei sa-mi vinzi averea ta, nu sa mi-o dai. Asta e.
Mîzgali ceva pe o hîrtie, reciti ce scrisese si-mi spuse:
— Uite, am scris „în compensaţie”. Asta înseamna ca ţi-am cumparat totul şi ţi-am achitat. Uite un dolar pentru tine. Şi acum iscaleşte!
Am iscalit si am plecat.
Jim, negrul domnişoarei Watson, avea un ghemotoc de par, mare cît un pumn, care fusese scos din al patrulea bardahan al unui bou. Cu-ghemotccul asta Jim facea farmece. Spunea ca înauntrul lui ar salaşui un duh atotştiutor. In seara aceea m-am dus la el şi i-am spus ca babacu se întorsese din nou, îi vazusem urmele paşilor pe zapada. Voiam sa aflu ce-avea de gînd şi cît timp va ramane. Jim scoase ghemotocul si-i şopti ceva, apoi îl arunca pe podea. Ghemotocul cazu ca o piatra fara sa se rostogoleasca mai mult de-o palma. Jim mai încerca o data şi înc-o data — dar în zadar. Atunci în-genunche, îşi lipi urechea de ghemotoc şi asculta. Degeaba. Cica ghemotocul nu voia sa vorbeasca. Uneori –
ma lamuri el — nu scotea o vorba daca nu-i dadeai bani. I-am spus atunci ca am un firfiric vechi şi calp, care n-avea nici un preţ, fiindca sub argint se vedea arama — şi chiar si aşa nu l-ar fi primit nimeni: era atît de lustruit, ca parea unsuros şi asta-l dadea de gol. (N-aveam de gînd sa-i spun nimic despr-e dolarul pe care mi-l daduse judecatorul.) Nu-i cine ştie ce — i-am zis — dar poate ca ghemotocul n-o sa bage de seama şi o sa-l primeasca. Jim mirosi banuţul, îl muşca, îl freca şi-mi spuse ca va face aşa fel încît ghemotocul sa creada ca-i bun.
O sa ia un cartof de Irlanda, o sa-l despice şi-o sa vîre banuţul înauntru, lasîndu-l acolo toata noaptea. A doua zi dimineaţa n-o sa i se mai- vada arama si n-o sa mai fie unsuros, aşa ca l-ar primi oricare om din tîrg, daramite o minge de par. Ştiam şi eu şmecheria cu cartoful, dar o uitasem. ”
Jim puse banuţul sub mingea de par, îngenunche şi asculta din nou. De data asta — îmi zise el — mingea e-n toane bune, şi daca vreau, o sa-mi ghiceasca tot viitorul.
— Da-i înainte! îl îndemnai eu.
Mingea îi vorbi lui Jim, iar Jim îmi spuse totul mie:
— Taica-tu, batrînu, înca nu ştie ce vrea, acu îi vine sa plece, acu vrea iar sa ramîna. Al Tnai bun Iu–cru-i sa stai liniştit şi sa-l laşi pe batrîn sa faca ce vrea. Deasupra lui zboara doi îngeri: unu-i alb, altu negru. Albu-l îndeamna sa faca bine o ţîra, dar p-orma vine negru şi strica tot. Nimeni nu poate şti care înger o sa-avinga pînla urma; cu tine însa totu-i cît se poate de bine. Te aşteapta muJte necazuri, dar si multe bucurii în viaţa. Ai sa suferi de cîteva ori, şi-ai sa cazi si la pat, dar ai sa te scoli sanatos. Prin viaţa ta trec doua fete. Una-i balaie, alta-i oacheşa. Una-i bogata, ailalta saraca. Tu o iei de nevasta mai întîi pe aia saraca, apoi pe aia bogata. Ai grija sa te fereşti de apa cît se poate mai mult. Şi fii cu ochii-n patru, fiindca ţi-e scris sa mori spînzu-rat.
Cînd în noaptea aceea m-am suit în odaia mea şi am aprins luminarea, la lumina ei l-am zarit pe babacu în carne- si oase!
CAPITOLUL V
Inchisesem uşa. întorcînd capul, l-am zarit. De cînd ma ştiu mi-a fost frica de el. atît de zdravan ma batea. Şi-acum mi-era teama, dar într-o clipa m-am dumerit ca n-aveam de ce; la-nceput, parca mi s-a taiat rasuflarea, vazîndu-l acolo pe neaşteptate, dar Jupa cea dinţii tresarire, ca sa zic aşa, mi-an dat seama ca de data asta spaima mea n-avea nici un temei.
Babacu era om la aproape cincizeci de ani — şi-şi arata vîrsta. Chica lui încîlcita şi slinoasa îi atîrna pe frunte, încît îi puteai vedea printre şuviţe, ca printr-un frunziş, ochii stralucitori. Avea un par negru, fara nici un fir carunt, la fel ca şi favoriţii-i lungi şi încîlciţi. Obraiii — atît cît i se vedeau — n-aveau nici o culoare. Erau albi, de un alb nefiresc care te înfiora, de ţi se în-crîncena-carnea pe tine, un alb de broasca, de burta de peşte, iar în loc de haine, purta nişte flenduri.
Şedea picior peste picior şi prm gheata rupta a celui de deasupra i se vedeau doua deşte pe care şi le mişca din cînd în cînd. Palaria-i zacea pa podea — o palarie veche, neagra, cu fundul scobit ca un capac.
Stateam şi ma uitam la el. Ma privea şi el, ,de pe scaunul niţelus aplecat, pe care şedea.
Punînd luminarea pe masa, am bagat de seama ca geamul era deschis. Sarise desigur pe fereastra, de pe acoperişul şopronului. Dupa ce ma masura bine din talpi -pîna-n creştet îmi spuse:
— Haine scrobite, ai? Crezi ca eşti cineva, ai?
— Poate ca sînt, poate ca nu.
— Lasa gura! De cînd am plecat, ai strîns ceva podoabe pe tine, dar te pun eu cu botul pe labe, fii pe pace. Se zice ca ai si iducaţie, ştii sa scrii, sa citeşti. . . Acu ţi-oi fi închipuind ca eşti mai dihai ca tac-tu, fiindca el nu ştie, ai? Las ca-ţi scot eu gargaunii din cap! Cin ţi-a dat voie sa te ţii de toate mofturile astea? Cin ţi-a spus ca-s de nasul tau?
— Vaduva. Ea mi-a spus.
— Vaduva? Ai? Şi cine i-a zis vaduvei ca poate sa-si vîre nasu unde nu-i fierbe oala?
— Nu i-a zis nimeni nimic.
— Las c-o învaţ eu min/te. Asculta, ba, sa te laşi de şcoala aia. Le-arat eu lor sa mai înveţe un golan sa-si dea aere faţa de tac-sau şi sa faca pe grozavul cu el. Sa nu te mai prind ca-ţi pierzi vremea la şcoala aia, ca-ţi pun pielea pe baţ. Ma-ta nu ştia sa citeasca si nici sa scrie. La fel tot neamul tau. Şi eu tot aşa. Numai tu te-ai gasit mai cu moţ. Cu mine nu-ţi merge, auzi tu? Hei, ia deschide cartea, sa te-aud şi eu ce ştii!
Am luat o carte şi am început sa citesc o istorie despre generalul Washington1 si despre razboi. Dupa cîteva clipe, babacu îmi smulse cartea din mîna şi-o azvîrli cît „colo.
— Vaz ca ştii sa citeşti. Nu-mi venea sa cred cînd mi-ai spus. Asculta acu! Sa te laşi de farafastîcurile astea! Nu-ţi mai dau voie. Sa ştii ca sînt cu c(chii pe tine, bobocule, si daca te mai prind pe la scoala, te bat de te rup. Te pomeneşti ca mai ajungi şi bisericos. Halal deaşa fiu!
Apoi, luînd de pe masa o poza albastra şi galbena înfaţisînd nişte vaci şi un pastor, se burzului:
— Asta ce mai e?
— Mi-au dat-o la şcoala, fiindca mi-am învaţat bine lecţiile. O rupse în bucaţi si-mi spuse:
— O sa-ţi dau eu ceva mai bim, o bataie sora cu moartea. Mai bombani aşa cîteva clipe, apoi rosti:
— Eşti ditamai domnişorul, ai? Ia te uita. . . pat, cearşafuri, oglinda, covoraş pe podea, şi tac-tu trebuie sa doarma cu porcii în tabacarie. Halal de aşa fiu! Dar lasa, n-avea tu grija, te lecuiesc eu de fumurile astea, ţi le scot eu din cap. Ţi s-a dusbuhu ca eşti bogat. Asa-i! Ia zi-mi si mie cum devine” cazu?
— Minte cin ţi-a spus.
— Asculta, ba, ai grija cum vorbeşti cu tac-tu. Destul am rabdat, nu ma aţlţa. De doua zile de cînd umblu prin tîrg, n-aud alta decît ca eşti bogat. Acelaşi lucru l-am auzit si pîn parţile din josul fluviului. De-aia am venit. Sa-mi dai mîine banii, am nevoie de ei.
— N-am nici un ban.
— Minţi! Sînt la judele Thatcher. Du-te şi ia-i, îmi trebuie!
— N-am nici un ban, zau. întreaba-l şi pe judele Thatcher, o sa-ţi spuna la fel. .
— Bine, o sa ma duc eu sa-i cer. îl fac eu sa mi-i dea, nu te teme! Ia zi, cîţi bani ai ,în buzunar? Da-iîncoa!
— N-am decît un dolar, dar îmi trebuie sa. . .
— Nu ma priveşte pentru ce-ţi trebuie, da-l încoa! îl lua şi-l musca, sa vada daca nu era fals, apoi -îmi spuse ca se duce în tîrg sa cumpere nişte rachiu — cica nu bause toata ziua. Cînd ajunse pe acoperişul şopronului, îşi vîrî din nou capul pe fereastra si-ncepu sa ma-njure ca-s fandosit şi-ncerc sa fiu mai breaz ca el. Şi cînd credeam ca plecase, îşi baga iar capul pe fereastra, ca sa-mi zica sa nu uit ce-mi spusese despre şcoala — ca-mi arata el mie daca nu ma las de ea.
A doua zi se duse, beat-turta, la judele Thatcher şi se raţoi la el, încercînd sa-i stoarca banii. Neizbutind,* se jura c-o sa-l dea în judecata.
Judele si vaduva cerura tribunalului sa ma scoata de sub aripa lui babacu şi sa ma dea în grija unuia din ei. Dar cum judecatorul abia venise în localitate şi nu-I cunoştea pe babacu, hotarî ca tribunalul nu are caderea sa se amestece în asemenea treburi şi ca, pe cît se poate, familiile nu trebuie desparţite; în ce-I priveşte — zicea el — n-ar vrea sa smulga un copil de lînga tatal sau.
Judele Thatcher si vaduva n-au mai avut încotro si ,s-au lasat pagubaşi.
Batrînul s-a bucurat de n-a mai putut si mi-a zis ca ma învineţeşte în batai daca nu-i fac rost de ceva gologani. Am împrumutat trei dolari de la judele Thatcher, iar babacu i-a baut şi a umblat apoi prin tot tîrgul cîn-tînd, înjurînd de mama focului si batînd darabana într-o tingire, pîna la miezul nopţii. L-au prins şi l-au bagat la racoare, iar a doua zi l-au adus la tribunal, unde-a fost osîndit la o saptamîna închisoare.
El însa zicea ca-i mulţumit, fiindca-i stapîn pe fi-su, şi ca o sa-i arate el lui.
Cînd ieşi din puşcarie, judecatorul al nou îi fagadui c-o sa faca om din el. îl chema la el acasa, îi dadu haine noi şi curate şi-l aşeza la masa laolalta cu familia lui, dimineaţa, la prînz şi seara. Parca era pîinea lui Dumnezeu, nu altceva. In prima zi, dupa cina, îl lua deoparte şi-i vorbi despre cumpatare şi alte asemenea lucruri, pîna ce lui babacu îi dadura lacrimile si începu sa spuna_ca fusese cu adevarat ticalos şi-şi irosise viaţa, dar ca de-aci înainte o sa-nceapa o viaţa noua şi-o sa ajunga un om de care n-o sa-i mai fie nimanui ruşine, daca judecatorul o sa-l ajute si n-o sa-l dispreţuiasca. Judecatorul îi raspunse ca l-ar pupa pentru vorbele astea, si începu sa bîzîie şi el, şi nevasta-sa. Babacu le mai spuse ca a fost toata viaţa un neînţeles, iar judecatorul îl crezu pe cuvînt. .
— Un om decazut ca mine — adauga batrînul — are nevoie de înţelegerea semenilor sai.
Judecatorul zise: „Aşa e!” şi iaraşi izbucnira în plîns. înainte de a se duce la culcare, batrînul se ridica si le întinse, mîna, spunînd:
— Uitaţi-va la mîna asta, domnilor şi doamnelor, strîngeţi-o în mîinile voastre! A fost cîndva mma unui porc, dar acum nu mai e, acum e mîna unui om care a început o viaţa noua si care mai bine moare decît sa dea înapoi. Ţineţi minte cuvintele astea, nu uitaţi ca eu le-am rostit. Acum e o mîna curata. Strîngeţi-o fara frica!
Ii strînsera mîna şi plînsera apoi în cor. Ba, nevasta judecatorului i-o şi saruta. Dup-aeeea, batrînul iscali un juramînt — mai bine zis, puse degetul. Judecatorul spuse ca era cel mai înalţator moment din cîte traise, sau ceva asemanator. Apoi îl bagara pe babacu într-o încapere frumoasa, pe care o ţineau pentru oaspeţi. Dar în toiul nopţii, batrînului i se facu o sete grozava, ieşi pe acoperiş si se lasa jos pe un stîlp.
Ajuns în tîrg, îşi schimba ţoalele noi pentru o vadra de vin, apoi se întoarse şi petrecu o noapte de pomina. Spre ziua ieşi din nou, beat ca un lautar, aluneca de pe acoperiş şi-şi rupse braţul stîng în doua locuri. îl gasira aproape ţeapan, în zorii zilei. Iar cînd deschisera uşa camerei de oaspeţi, trebuira sa faca sondaje, înainte de a putea naviga prin ea.
Judecatorului i-a cam sarit muştarul. Zicea ca batrînul poate fi îndreptat cel mult cu un glonte de puşca, dar nu altminteri.
CAPITOLUL VI
în. curînd batrînul se puse iaraşi pe pidoare şi începu sa alerge pe la tribunal, ca sa-l sileasca pe judele That-cher sa-i dea banii. Se ţinu şi de mine, vazînd ca nu ma las de şcoala. De vreo doua ori izbuti sa ma-nhaţe şi ma batu mar. Cu toate astea, m-am dus mai departe la şcoala, ocolindu-l sau luînd-o la goana cînd îl zaream, înainte nu prea-mi placuse sa ma duc la şcoala, dar acum ţineam morţiş sa ma duc, ca sa-i fac în necaz tatii.
Procesul ala era o poveste lunga, parea ca n-au sa-l mai urneasca niciodata. De aceea, din cînd în cînd împrumutam doi-trei dolari de la judele Thateher şi-i dadeam lui babacu, ca sa nu ma bata. De cîte ori punea mîna pe bani se-mbata, si de cîte ori se-mbata facea taraboi prin tîrg. Şi de cîte ori facea taraboi era bagat la racoare. . . Viaţa asta i se potrivea de minune, parca era anume croita pentru el.
De la o vreme însa începuse sa se ţina scai de vaduva,, încît, într-o buna zi, ea îi spuse ca daca nu se astîmpara, o sa fie vai şi amar de el. Scos din sarite, babacu îi raspunse c-o sa-i arate el cine-i stapînul lui Huck Finn. Şi într-o zi, în primavara, ma pîndi, puse mîna pe mine si ma duse cu barca vreo trei mile în su-sul apei, trecînd pe celalalt mal, dinspre Illinois, într-un loc împadurit si pustiu, unde nu se afla decît .o coliba veche de lemn, împrejmuita de copaci atît de deşi, încît, daca nu ştiai unde e, nu dadeai de ea.
Statea mai tot timpul cu mine, aşa ca nu mi se ivea nici cel mai mic prilej s-o şterg de-acolo. Locuiam arhîndoi în coliba aia, iar noaptea babacu încuia -întotdeauna uşa şi-si punea cheia sub cap. Avea o puşca, pe care cred c-o furase; traiam din pescuit şi vînat. Uneori ma încuia şi se ducea pîna la debarcader — cu vreo trei mile mai jos. Era acolo o dugheana, unde în schimbul peştelui şi vînatului capata, rachiu, îl .aducea acasa se-mbata şi, cînd era cu chef, ma snopea în batai.
Nu dupa multa vreme vaduva afla unde sînt si trimise un om de-al ei sa ma scape. Babacu însa îl puse pe fuga cu puşca. Cam pe vremea aceea începusem sa ma obişnuiesc cu noua mea viaţa şi chiar îmi placea, bineînţeles, în afara de batai. Trîndaveam toata ziulica şi era tare bine. Stateam cu burta la soare, fumam tabac, pescuiam si nimeni nu ma silea sa citesc sau sa învaţ. Aşa trecura doua luni, daca nu si mai mult. Hainele de pe mine erau ferfeniţa si pline de jeg. Nu puteam pricepe cum dracu de-mi placuse atîta în casa vaduvei, unde trebuia sa ma spal, sa mananc din farfurie, sa ma pieptan, sa ma duc la culcare si sa ma scol la ore fixe, sa stau toata vremea cu nasul în carte şi, colac peste pupaza, sa mai îndur si şîcîielile domnişoarei Watson. N-as mai fi vrut sa ma-ntorc niciodata acolo, în casa vaduvei încetasem, sa înjur din pricina ca ei nu-i placea. Dar acum înjuram ca la uşa cortului — babacu n-avea nimic împotriva. Ce mai tura-vura, traiam binişor în padurea ceea.
Cu vremea însa, babacu se învaţase sa puna cam prea des mîna pe bîta, aşa ca nu mai puteam rabda. Eram numai vînatai. Afara de asta, obişnuia „sa plece- mereu, la-sîndu-ma închis în coliba. Odata m-a încuiat înauntru si a lipsit vreo trei zile. Mi-a fost grozav de urît. Credeam ca s-a înecat si ca n-o sa mai ies niciodata de-acolo. Gîn-dul asta ma îngrozea. Ma hotarîi sa caut un mijloc de evadare. Mai încercasem eu de multe ori sa ies din coliba, dar degeaba. Prin ferestruica aia strimta n-ar fi putut trece nici macar un cîine, iar hornul era prea îngust ca sa ma pot caţara prin el. Uşa era facuta din blani groase de stejar. Babacu avea totdeauna grija ca în lipsa lui sa nu lase înauntru vreun cuţit sau ceva asemanator, Cercetasem de sute de ori încaperea, tot n-aveam ce face si în felul asta îmi trecea timpul. Dar de asta data, în sfîrşit, am gasit ceva: un ferastrau vechi, ruginit şi fara miner. Fusese ascuns între grinda si capriorii acoperişului. Am luat ferastraul, l-am uns şi m-am pus pe lur cru. La un capat al colibei, în spatele mesei, era o cerga veche, batuta cu cuie în perete, ca sa nu sufle vîn-tul prin crapaturi, si sa stinga luminarea. M-am vîrît sub masa, am ridicat cerga şi am început sa tai cu ferastraul, în buşteanul gros de la temelie, o gaura cît sa ma pot strecura afara. Treaba asta mi-a luat multa vreme, dar aproape ca ispravisem, cînd deodata am auzit rasunînd în padure puşca lui babacu. Am îndepartat toate urmele trudei mele, am pus la loc cerga şi am ascuns ferastraul, în curînd se ivi şi babacul. Ca de obicei, -nu era în apele lui. Zicea ca fusese în tîrg, unde toate mergeau anapoda.
Avocatul îi spusese ca ar cîştiga procesul şi ar capata banii, daca aia s-ar hotarî odata sa-l înceapa, numai ca scorneau o sumedenie de chichiţe ca sa-l amîne mereu, iar judele Thatcher se pricepea la asemenea lucruri. Pe deasupra, oamenii spuneau c^o sa mai fie un proces, ca sa fiu luat de lînga babacu si dat în grija vaduvei, oare de data asta o sa cîştige procesul. Vestea asia nu mi-a placut deloc, fiindca nu voiam în ruptu capului sa ma mai întorc în casa vaduvei, unde aveam de îndurat atatea chinuri şi unde trebuia sa fiu civilizat, cum spunea dumneaei.
Batrînul începu sa înjure vîrtos; înjura pe cine vrei si pe cine nu vrei şi, ca sa fie sigur ca nu i-a scapat nimeni, o lua de la capat si ispravi cu o înjuratura, ca sa zic aşa, cuprinzatoare, pomenind o mulţime de oameni al caror nume nu-l ştia şi carora le spunea „cum naiba-i cheama”. Şi da-i şi da-i cu înjuraturile.
— Tare-as vrea s-o vaz pe vaduva ca pune mîna pe tine! urma el, adaugind c-o sa fie cu ochii-n patru şi ca, daca au sa încerce sa vina dupa mine, o sa ma ascunda intr-un loc pe care-l ştia numai el, cu vreo şase-şapte mile mai departe, unde puteau sa crape cautîndu-ma şi tot nu mi-ar da de urma.
Chestia asta m-a cam tulburat, dar dupa cîteva clipe • m-am liniştit, gîndihdu-ma ca mult n-o sa mai fac eu purici lînga dumnealui, ca sa-i dau prilejul sa treaca la fapte. Batrînul ma trimise sa scot din barca lucrurile pe -care le adusese din tîrg. Adusese un sac de vreo cincizeci de f un ţi de malai, o halca de slanina, alice, o plosca cu rachiu, un terfelog si doua gazete, bune de folosit ca fultuiala, şi nişte cîlţi. Dupa ce-am dus- un transport în coliba, m-am întors şi m-am aşezat pe botul barcii, casa ma odihnesc niţeluş. Eram hotarît s-o şterg în padure, luînd ou mine puşca si niscaiva undiţe. Fireşte, n-aveam de gînd sa ma statornicesc undeva, ci voiam s-o iau razna prin ţara, umblînd mai mult noaptea şi traind din vînat şi pescuit, în felul asta puteam ajunge destul de departe ca sa nu-mi mai dea de urma nici babacu, nici vaduva. Ma gîndeam sa tai buşteanul de la temelie şi s-o şterg chiar în noaptea aia, daca babacu s-ar chercheli îndeajuns— si fara doar şi poate c-avea sa se chereheleasca. Eram aşa de cufundat în gînduri, încît n-am bagat de seama ca zabovisem cam multişor. Deodata am auzit glasul batrînului, care ma întreba dac-am adormit sau daca nu cumva m-am înecat.
Pîn-am carat toate lucrurile în coliba, s-a facut întuneric, în vreme ce eu pregateam cina, batrînul mai tragea cîte-o duşca; încalzindu-se, începu din nou sa înjure. Se îmbatase în tîrg şi zacuse toata noaptea într-un şanţ, aşa ca acum arata ca vai/de lume. Era plin de noroi din creştet pîna-n talpi, sa juri ca-i Adam, nu alta! De cîte ori i se urca rachiul la cap, se apuca sa înjure stapînirea.
— Şi sa mai zici ca asta-i .stapînire! începu el. Pai, uita-te la ea si zi cu ce seamana. Ce fel de lege-i aia care-i gata sa rapeasca un fiu de la tac-su care î-a facut şi s-a caznit sa-l creasca pe cheltuiala lui?! Da, taman cînd fiul asta a ajuns si et om în toata firea si-ar putea sa munceasca si sa înceapa sa-si ajute parintele ca sa se hodineasca şi el, vine legea şi se amesteca-n ciorba. Şi cica asta-i stapînire! Da stai, ca ,nu-i ajunge atat. Legea îl sprijina pe bosorogu ala de Thatcher, judele, ca sa ma poata jefui pe mine de avutu meu. Frumoasa lege, n-am ce zice! O lege care sileşte pe un cetaţean care are peste sase mii de dolari sa traiasca într-un bordei ca asta si-l lasa sa umble în nişte zdrenţe care nu le-ai pune ” nici pe-o vita! Cica asta-i stapînire! Cu o stapînire ca asta nu poate intra omu-n drepturile lui. Uneori îmi vine s-o şterg pentru totdeauna din ţara asta. Da, le-am si spus-o. I-am trîntit-o în obraz lui Thatcher. M-a auzit o gramada de lume şi n-au deeît s-o spuna si la alţii. „Pentru doi cenţi — le-am zis — aş tuli-o din ţara asta blestemata si nu m-as mai întoarce în vecii vecilor.” Chiar astea au fost vorbele, şi le-am mai zis: „Hei, uitaţi-va la palaria mea — daca aşa ceva se mai cheama palarie — fundul i-e gaurit, iar restul îmi ajunge pîna sub barbie; asta nu mai e palarie, ci burlan de soba. Şi, ma rog, cine poarta asemenea palarie? Un om ca mine, care-aş fi printre ai mai bogaţi oameni din tîrg, dac-as putea sa-mi capat drepturile. Halal stapînire, n-am ce zice! Hei, asculta-aici! Era odata un negru liber de prin Ohio1, un mulatru cu pielea alba, sa juri ca-i alb. Purta o camaşa alba
— n-am vazut în -viaţa mea una mai alba — si avea o palarie pe cinste. Haine mai frumoase ca ale lui nu ştiu sa fi avut altu în tot tîrgu ala. Mai avea şi un ceas de aur cu lanţişor, şi un baston cu maciulie de argint, în-tr-un cuvînt era al mai grozav nabab din tot ţinutul. Şi ce crezi ca spunea lumea? Cica era profesor la universitate, ca vorbea o sumedenie de limbi şi ştia cîte-n luna şi-n stele. Dar asta n-ar fi nimic. Cica la el, acolo, avea drept de vot. Asta le-a pus capac la toate. Ce-o s-ajunga ţara asta? mi-am zis eu. Era zi de alegeri si ma gîndeara sa ma duc sa votez şi eu, macar ca eram prea afumat ca sa-mi tîrasc picioarele pîn-acolo. Cînd am auzit însa ca în ţara asta e un stat în care negrul ala are voie sa voteze, m-am lasat pagubaş. Le-am spus ca eu unu nu mai votez cîte zile oi avea. Chiar aşa le-am spus, de faţa cu toţi. Din partea mea poa sa se duca ţara de rîpa, ca eu nu mai votez cît oi fi şi-oi trai. Da sa fi vazut ce aere îşi dadea negrul ala! Pai, daca nu l-aş fi îmbrancit, nici nu s-ar fi dat la o parte ca sa ma lase sa trec. Le-am zis alora: ia spuneţi-mi, de ce nu-i scos la vînzare negru asta? Şi ce crezi ca mi-au raspuns? He, cica nu poate fi vîndut pîna nu împlineşte şase luni de şedere în statul ala şi ca pîn-atunci m Hi are. Poftim o mostra! Şi-atuncea — zic — ce stapînire mai e şi aia, care nu poate vinde un negru liber decat dupa ce sta şase luni într-un stat? O stapînire care se crede stapînire şi-şi zice stapînire si-şi da aere de stapînire, cînd trebuie s-aştepte şase luni ca sa poata pune mîna pe un pezevenghi de negru liber, pe-un diavol tuciuriu în camaşa alba, pe-un bagabont şi-un. . .
Babacu se aprinsese în aşa hal, ca, nemaibagînd de seama unde-l duc picioarele, se împiedica de butoiaşul cu slanina si cazu, julindu-şi ţurloaiele. Sfîrşitul discursului a fost de-o înflacarare nemaipomenita: un potop de înjuraturi, mai ales împotriva negrului şi a stapînirii, dar si a butoiaşului, din cînd în cînd. începu sa ţopaie prin odaie ca -un apucat, ţinîndu-se cînd de-o glezna, cînd de aialalta, şi pîn la urma trase deodata cu stîngul un şut grozav butoiaşului. Ideea n-^a fost prea buna, fiindca s-a nimerit sa loveasca tocmai cu piciorul încalţat cu gheata rupta, din care-i ieşeau afara doua deşte. Scoase un urlet de ţi se facea parul maciuca sa-l auzi, şi se tavali pe jos, ţinîndu-se de deştele lovite şi înjurînd mai vîrtos ca oricînd. Cel puţin aşa îmi zise chiar dumnealui dupa aceea. Cica de data asta îl întrecuse pîna si pe moş
Sowberry Hagan, pe care-l auzise înjurînd în zilele cînd moşul era în putere. Eu socot însa ca se lauda numai.
Dupa cina, babacu lua plosca, spunînd ca are-n ea rachiu pentru doua beţii şi-un delirium tremens. Folosea totdeauna cuvîntul asta. în gîndul meu îmi ziceam ca într-o ora o sa fie beat mort si atunci am sa pot şterpeli cheia sau am sa tai cu ferastraul buşteanul ala — una din doua. Bau ce bau, apoi se întinse pe patura. Dar norocul fugea de mine: babacu nu dormea adînc; se fra-mînta în somn, gemea, mormaia şi (se sucea ba pe-o parte, ba pe cealalta. Pîn la urma m-a apucat o piroteala de n-am mai putut ţine ochii deschişi şi pîna sa ştiu ce-i cu mine, am adormit buştean, cu luminarea aprinsa alaturi.
Nu ştiu cît am dormit, dar deodata am auzit un ţipat grozav si m-am trezit. Babacu sarea ca un smintit prin încapere, urlînd ca-i împresurat de şerpi şi ca i se încolacesc pe picioare. Ţipa şi p-orma sarea ca ars, zicind ca un şarpe-l muşcase de falca. Eu însa nu vedeam nici un şarpe. Deodata începu sa alerge în jurul mesei zbie-rînd: „Ia-l de pe mine! Ia-l de pe mine”! Ma muşca de gît!” N-am pomenit privire mai salbatica la un om. Nu trecu mult si se prabuşi pe podea, gîfîind ostenit; apoi începu sa se dea de-a dura cu o iuţeala nemaipomenita, izbind cu picioarele în dreapta şi-n stînga, batînd aerul cu mainile şi racnind ca-i harţuit de diavoli, încetul cu încetul se potoli şi o clipa ramase nemişcat, gemînd. Apoi se linişti de-a binelea. Auzeam cucuvelele si lupii urlînd în padure. Era o linişte înfricoşatoare. Babacu zacea într-un colţ. în curînd se ridica în capul oaselor şi trase cu urechea.-Apoi rosti cu glas stins:
— Bu-hu-hu, vin morţii, bu-hu-hu, vin dupa mine, da nu ma duc cu ei! Uite-i! Nu m-atingeţi, nu m-atingeţi! Jos labele! Ţii, ce reci sînt! Fie-va mila de un biet pacatos, lasaţi-l în pace!
începu sa se tîrasca în patru labe, milogindu-se sa l!e lasat în pace. Apoi se înveli în patura, se rostogoli sub masa veche de brad si izbucni în plans, îl auzeam cum plînge sub patura. =
Peste cîteva clipe ieşi de sub masa, sari în picioare şl, zarindu-ma, se repezi la mine ca un apucat, începu sa ma fugareasca prin coliba, cu cuţitul în mîna, zicîndu-ml ca-s îngerul morţii si c-o sa ma omoare ca sa nu mai vin niciodata la el. .
L-am rugat sa-mi dea pace şi i-am spus ca-s Huck, nu cine crede el, dar l-a apucat un rîs salbatic şi, racr -nind şi înjurînd amarnic, a urmat sa ma fugareasca. Tocmai cînd ma pregateam sa ma strecor pe sub braţul lui, m-a înhaţat de gulerul hainei, drept între umeri. Credeam ca mi-a sunat ceasul. Dar am lepadat haina cu iuţeala fulgerului şi am scapat. Peste cîteva clipe, nemai-putîndu-se ţine pe picioare de oboseala, babacu se prabuşi cu spatele la uşa, cica sa se odihneasca niţel ca sa ma poata omorî dupa aia. Punîndu-şi cuţitul sub cap, îmi zise ca trage un pui de somn ca sa mai prinda puteri şi p-orma mi-arata el mie.
A adormit degraba. M-am suit atunci pe scaunul ala cu fundul spart şi, fara zgomot, am pus mîna pe puşca. Am împins vergeaua sa vad daca-i încarcata, apoi am aşezat puşca pe butoiul de sfecla, cu ţeava îndreptata spre babacu, si am stat la pînda, cu ochii pe el. Ţii, ce încet a trecut vremea în noaptea aceea, aşa, pe tacute.
CAPITOLUL VII
— Scoala! Ce faci acolo?
Am deschis ochii şi m-am uitat împrejur, încercînd sa-mi dau seama unde ma aflu. Dormisem adînc şi acum soarele rasarise. Babacu statea aplecat deasupra mea: parea mahmur şi chiar bolnav.
— Ce-faci cu puşca? îmi zice.
Mi-am dat seama ca nu ţinea minte ce facuse noaptea, aşa ca i-am spus:
— A-ncercat cineva sa intre şi-am stat la pînda.
— De ce nu m-ai trezit?
— Am vrut, dar n-am izbutit sa te urnesc.
— Bine, bine. Ia nu mai palavragi atîta; mai bine du-te de vezi daca nu s-a prins vreun peste în undiţe, ca mi-e foame. Vin şi eu numaidecît.
A descuiat uşa, iar eu am luat-o la fuga spre mal. Am zarit nişte cioate şi plavii care pluteau la vale şi mi-am dat seama ca apele începusera sa creasca.
Ma gîndeam ce bine-as duce-o dac-aş fi acum în tîrg. Viitura din iunie îmi aducea totdeauna noroc, fiindca de cum încep sa creasca apele, vin la vale o sumedenie de buşteni şi de plute — uneori cîte-o duzina de buşteni deodata — şi nu ţi se cere decît sa întinzi mîna dupa ei şi sa-i vinzi apoi cherestegiilor sau la joagar.
Mergeam pe mal în sus, pîndind cu un ochi pe babacu şi cu celalalt apa rîului, ca sa vad ce mai aduce viitura. Deodata am zarit o luntre, o frumuseţe de luntre, lunga de vreo patru metri; plutea pe creasta valurilor, ca o raţa. Am sarit ca o broasca în apa, cu capul în jos, aşa îmbracat cum eram, si am înotat drept spre ea. Ma aşteptam ,sa fie cineva culcat în luntre; mulţi fac aşa dinadins, ca sa te pacaleasca, si cînd zici c-ai tras luntrea la mal, aia se ridica de pe fundul ei şi-ţi rid în nas. Da de data asta vn-a fost aşa. De buna seama ca era o luntre luata de puhoi. M-am suit în ea si am adus-o la mal. îmi ziceam ca babacu o sa fie tare mulţumit cînd o vedea-o: facea zece dolari pe puţin. Cînd am ajuns la -ţarm, babacu înca nu se zarea, împingînd luntrea într-o scobitura îngusta, napadita de ierburi şi salcii, mi-a dat în gînd s-o ascund acolo, ca atunci cînd o fi sa fug, în loc s-o iau prin padure, sa ma las cu luntrea vreo cincizeci de mile mai la vale si ma statornicesc acolo, fara sa ma canonesc atîta umblînd pe jos1.
Eram destul de aproape de coliba si mi se parea mereu ca-l aud pe babacu. Pîna la urma tot am ascuns luntrea, dar cînd am ieşit din ascunzatoare si m-am uitat printr-,un desiş de salcii, l-am zarit pe babacu pe poteca: ochea» o pasare cu puşca. Va sa zica nu vazuse nimic. Cînd s-a apropiat, am avut grija sa ma gaseasca scoţînd o undiţa. M-a luat la rost ca de ce ma mocosesc, da i-am zis ca am cazut în apa şi ca de-aia am zabovit. Ştiam eu c-o sa vada ca-s ud leoarca şi-o sa înceapa sa ma descoasa. în undiţe se prinsesera vreo cinci bibani. I-am luat şi ne-am dus acasa.
Dupa masa ne-am tolanit sa tragem un pui de somn, ca eram amîndoi cam obosiţi. Ma gîndeam ca, de-as putea gasi vreun mijloc de a-i împiedica pe babacu şi pe vaduva sa se ia dupa mine, ar fi cu mult mai sigur decît daca m-aş bizui doar pe noroculde-a ajunge destul de departe pîna sa bage ei de seama c-am tulit-o. Ca de! cine ştie ce se poate întîmpla!
Din pacate, nu-mi trecea prin minte nimic. Dupa cîtva timp, babacu se scula ca sa mai dea pe gît o galeata de apa şi-mi spuse:
— Alta data, cînd o veni careva sa dea tîrcoale pe-aici, sa ma scoli, auzi? Omul ala n-a venit cu gînd bun în-: coace, îl împuşcam eu, fir-ar al dracului! Alta data sa ma scoli, auzi?
Şi se culca la loc.
Vorbele lui mi-au dat taman ideea pe care-o cautam, De data asta — mi-am zis — nimanui n-o sa-i treaca jprin cap sa se ia dupa mine.
Pe la amiaza_, am ieşit amîndoi din coliba şi-am luat-Oş pe mal în sus. ” Apa venea cam repejor, carînd cu ea o sumedenie de butuci. Deodata, se ivi o pluta: noua buşteni strîns legaţi. Ne-am dus cu barca, am prins-o şi am tras-o la rnal. Apoi ne-am aşezat sa prînzim. Oricine afara de babacu ar fi aşteptat toata ziua ca sa mai prinda ceva butuci. Dar el nu. Noua butuci îi erau de ajuns si ţinea morţiş sa se duca cu ei în tîrg, sa-i vînda.
Pe la vreo trei şi jumatate, ma încuie si porni cu barca, tragînd dupa el pluta. Dupa socotelile mele, n-avea sa se mai întoarca în seara aceea. Am aşteptat sa se îndeparteze bine, apoi am scos ferastraul şi m-am pus iar pe lucru, la butucul acela. Babacu n-ajunsese înca la ţarmul celalalt, ca eu şi ieşisem prin gaura, afara din coliba. Barca si pluta pareau acum cît un punct hat-de-parte pe apa.
Am luat sacul cu malai si l-am carat -în locul unde ascunsesem luntrea. Am dat la o parte ierburile şi cra-cile si l-am aşezat în luntre,
La fel am facut şi cu halca de slanina, si cu plosca de rachiu. Am luat toata cafeaua, tot zaharul şi toate – aii- cele pe care le-am mai gasit în coliba, apoi am luat cîlţii, ^ o galeata, un polonic şi o cana de tinichea, ferastraul J meu vechi, doua paturi, o tigaie si un ibric de cafea. Am | mai luat şi nişte undiţe, chibrituri şi alte marunţişuri, într-un cuvînt, tot ce avea un preţ cît de mic. Ce mai, am golit coliba. Aş fi vrut si un topor, da nu era nici unul, afar de al de la gramada de lemne, pe care aveam de gînd sa-l las — ştiu eu de ce.
în sfîrşit, am dus puşca, şi cu asta basta.
Tot strecurîndu-ma prin deschizatura si tirînd afara atîtea lucruri, rascolisem binişor pamîntul în locul acela. Am presarat deasupra niţica ţarina, ca sa ascund cît de cît urmele de paşi si talasul. Apoi am aşezat butucul la loc, punîndu-i doi bolovani dedesubt si proptindu-l cu înca unul, caci acum era cam îndoit şi nu prea ajungea pîna la pamînt. De la patru-cinci paşi, daca nu ştiai dinainte, nu bag ai de seama ca fusese taiat cu ferastraul; şi apoi,••era în spatele colibei: cine sa-si vîre nasul pe-acolo?
Pîna la luntre, pamîntul era acoperit cu iarba, aşa ca nu se vedea, nici o urma. M-am mai uitat o data sa ma încredinţez. De pe mal mi-am aruncat privirile spre fluviu. Nici o primejdie. Mi-am luat puşca şi m-am dus în padure sa vînez niscaiva pasari, cînd, ce sa vezi, dau de un porc salbatic. Porcii fugiţi de la fermele din prerie se salbaticesc repede prin coclaurile astea. L-am omo-rît şi l-am carat pîna la coliba.
Apoi am luat toporul şi-am farîmat uşa în bucaţi.
Am tîrît porcul înauntru, l-am carat pîna aproape de masa şi i-am taiat gîtiţa cu toporul, lasîndu-l un timp sa sîngereze pe pamînt. Zic pamînt, fiindca pe jos_ era pamînt batatorit, nu duşumea. Am luat un sac vechi şi l-am umplut cu pietroaie, cîte am putut sa car, l-am aşezat lînga porc şi l-am tîrît apoi afara prin padure, pîna la mal, şi zdup! cu el în apa. Şi dus a fost.
Se vedea limpede ca ceva fusese tîrît pe pamînt. Ce n-aş fi dat sa fie de faţa şi Tom Sawyer! Ştiu ca i-ar fi jilacut o istorie ca asta. Şi ce de floricele i-ar mai fi pus, cu închipuirea lui! Nimeni nu-l întrece pe Tom Sawyer în asemenea treburi.
La urma, mi-am smuls cîteva fire de par, le-am lipit de muchea toporului, pe care-l muiasem bine în sînge, şi am azvîrlit toporul într-un colţ. Apoi am luat porcul în braţe, l-am acoperit cu haina (ca sa nu mai picure sînge) şi ajungînd la mal, ceva mai jos de coliba, l-am aruncat în apa. Mi-a venit o idee: m-am dus la luntre, am luat sacul cu malai si ferastraul şi îe-am adus în coliba. Am pus sacul la locul unde statea de obicei si i-am gaurit fundul cu ferastraul, ca nu erau cuţite şi furculiţe — babacu folosea numai briceagul cînd pregatea mîncarea. Am tîrît apoi sacul vreo suta de paşi pe pamîntul acoperit .cu iarba şi prin zavoiul de salcii, la rasarit de coliba, pina la marginea unei japse1 Iata de vreo cinci mile şi plina de papuris şi — la vremea lor — şi de raţe. în partea cealalta, japşa se prelungea într-o gîrla, lunga de vreo cîteva mile, care se pierdea undeva, nu ştiu unde, numai în matca fluviului nu.
Malaiul curse, lasînd o dîra pîna la japşa. Am azvîr-lit acolo si iocila lui babacu, aşa, ca din întîmplare. Apoi am legat cu o sfoara gura sacului, ca sa nu mai curga, si l-am dus înapoi la luntre, împreuna cu ferastraul.*
Intre timp se cam întunecase, aşa ca m-am dus cu luntrea ceva mai la vale şi-am ascuns-o sub nişte salcii. Asteptînd sa rasara luna, am priponit luntrea de un trunchi de salcie, am înfulecat ceva si m-am tolanit ca sa fumez o pipa şi sa chibzuiesc la un plan de bataie.
„Va sa zica aşa — îmi spuneam — au sa se ia dupa urmele lasate de sacul cu bolovani, pîn-au sa ajunga la mal, apoi au sa rascoleasca fluviul ca sa dea de mine. Pe urma au sa se ia dupa dîra de malai pîna la japşa şi-au s-o porneasca la vale, prin gîrla ceea, ca sa-i prinda pe tîlharii care m-au omorît şi au pradat coliba. N-au sa-mi caute o veşnicie hoitul în fluviu, au sa osteneasca repede, şi n-au sa-şi mai bata capul sa dea de mine. Minunat! Pot poposi oriunde poftesc. Ma gîndesc ca insula Jackson ar fi un loc destul de prielnic. O cunosc îndeajuns de bine, si-apoi nu calca nici dracu pe-acolo. Unde mai pui ca noaptea aş putea trece cu barca pe malul celalalt, ca sa dau o raita prin tîrg şi sa .fac rost de tot ce-mi trebuie. Da, insula Jackson e locul cel mai potrivit.”
Eram mort de oboseala, aşa ca, pîna sa prind de veste, am adormit. Cînd m-am trezit, n-am mai ştiut unde ma aflu. M-am ridicat şi m-am uitat în jur, nitelus cam spe-. riat. Atunci mi-am amintit unde ma gaseam. Fluviul parea lat de cîteva mile.
Luna stralucea aşa de tare, ca aş fi putut sa numar buştenii negri care lunecau lin pe firul apei, la sute de metri de mal. Peste tot domnea o linişte de moarte şi parea sa fie tîrziu, mirosea a tîrziu. Aţi priceput ce vreau sa spun — nu gasesc cuvintele cele mai nimerite.
Am cascat adînc şi m-am întins sa ma dezmorţesc. Cînd sa dezleg luntrea si s-o pornesc, am auzit un zgomot departe pe fluviu. Am tras cu urechea si m-am dumerit repede. Era scîrţîitul acela jalnic pe care-l fac în nopţile liniştite vîslele ce se .rasucesc în strapazane1. Privind printre crengile salciilor, am vazut departe pe apa o ]untre. N-aş fi putut spune cîţi oameni erau în ea. Se agropia repede si, cînd a ajuns în dreptul meu, am vazut ca nu era decît un om. „Te pomeneşti c-o fi babacu” — mi-am spus-— deşi nu-l aşteptam sa soseasca atît de curînd. Curentul purta luntrea ceva mai jos de locul unde ma aflam; de-acolo o porni spre mal, leganîndu-se pe apa liniştita. Trecuse atît de aproape de mine, ca l-aş fi putut atinge cu patul pustii pe cel din luntre. Nu mai încapea nici o îndoiala. Era babacu si, dupa felul în care mînuia vîslele, nu parea deloc beat.
N-am mai stat pe gînduri: în clipa urmatoare vîsleam la vale, liniştit dar repede, în umbra ţarmului. Am plutit aşa vreo doua mile si jumatate, apoi m-am abatut un sfert de mila sau poate si mai mult spre mijlocul fluviului, ca sa ocolesc debarcaderul, de unde putea sa ma vada careva şi sa ma strige. M-am vîrît printre plavii, apoi m-am tolanit pe fundul luntrei şi am lasat-o sa pluteasca, în • voie. Stam aşa lungit si ma odihneam tra-gînd din lulea şi uitîndu-ma la cerul fara pic de nor. Ce adînc pare cerul cînd stai culcat pe spate, în bataia lunii! Nu bagasem niciodata de seama pîn-atunci. Şi ce desluşit se aud pe apa toate zgomotele în nopţi ca astea! Auzeam ce spun oamenii la debarcader. O -vorba nu-mi scapa. Unul zicea ca de-acu-nainte zilele au sa fie mai lungi şi nopţile mai scurte. Altul spuse ca, dupa parer rea lui, noaptea asta nu era dintre alea scurte. Amîndoi izbucnira în rîs, apoi al deşi daduse parerea o mai spuse o data şi iar se pornira pe rîs. P-orma îl trezira pe un al treilea si-i spusera şi lui, însa celalalt nu rîse, ci se burzului la ei: „Ia mai lasaţi-ma-n pace!”
Al dintîi zise apoi ca are de gînd sa-i povesteasca şi nevesti-sii — fara îndoiala c-o sa-i placa si ei. Dar — ada-ose el — gluma asta e-un fleac pe lînga cele pe care i le spusese el pe vremuri.
Am mai auzit pe cineva zicînd ca-i aproape ora trei şi ca nadajduieşte ca, în cel mult o saptamîna, sa rasara şi soarele. Apoi vorbele s-au departat si nu le-am mai putut desluşi, auzeam doar un şuşotit, curmat în rastimpuri de cîte un hohot de rîsţ dar parca venea de departe. Lasasem cu mult în urma debarcaderul. Ridicîn-du-ma în picioare, mi-a rasarit în faţa, cu vreo doua mile si jumatate mai la vale, insula Jackson; acoperita de^ o padure deasa, se ridica semeaţa în mijlocul apei, mataha-îoasa şi neagra, ca un vapor cu luminile stinse. Limba de nisip nu se zarea, o napadisera apele.
Nu mi-a trebuit mult ca s-ajung la ea. Lasîndu-ma în voia curentului, am ocolit repede capul insulei şi, intrînd în apa lina de lînga ţarm, am coborît în partea dinspre Illinois.
Am tras luntrea într-o despicatura adînca a malului, pe care o ştiam, şi-am dat la o parte crengile salciilor, ca sa pot patrunde acolo. Apoi mi-am priponit luntrea: nimeni n-ar fi putut s-o vada.
M-am dus la capatul insulei si m-am aşezat pe-o buturuga. De acolo am privit în voie fluviul cel mare, pe care lunecau buşteni negri; cu vreo trei mile mai jos se vedea tîrguşorul, unde clipeau cîteva luminiţe. O pluta cit toate zilele, cu un felinar în mijloc, venea încet la vale, cu vreo mila mai sus. O vedeam cum luneca agale şi, cînd a ajuns în dreptul meu, am auzit pe cineva stri-gînd: „Ai de la pupa! Cîrmiţi-o spre dreapta!” Am auzit vorbele astea de parc-aş fi fost lînga cel care le rostise. Cerul începuse sa se lumineze. Am intrat în padure şi m-am culcat ca sa trag un pui de somn înainte de prînzişor.
CAPITOLUL VIII
Oînd m-am deşteptat, soarele se înalţase atît.de sus pe cer, încît am socotit ca era trecut de opt. Tolanit pe iarba, ia umbra, m-am lasat în voia gîndurilor. Huzuream de bine si eram mulţumit. Jur-împrejur erau nişte copaci uriaşi, sub care domnea întunericul, nu vedeam .soarele decît prin vreo doua-trei crapaturi. Pe pamînt, în locurile unde se cernea lumina prin frunziş, straluceau banuţi de soare şi banuţii se mişcau uşor — va sa zica pe sus adia un vînticel. Doua veveriţe se aşezara pe o craca 8rii începura sa turuie la mine, prietenoase.
Ma simţeam straşnic de bine si mi-era lene sa ma scol ca sa-mi pregatesc ceva demîncare. Eram cît pe ce sa aţipesc din nou, cînd deodata mi s-a parut ca aud un bubuit undeva, în susul apei. M-am proptit în coate si-am tras cu urechea. N-a trecut mult şi-am auzit iar bubuitul, într-o clipa eram în picioare şi priveam printr-o borta din frunziş. Şi, ce sa. vezi? Pe apa, cam în dreptul debarcaderului, plutea un m>r de fum. Era acol6 şi vaporul, plin de oameni. Am priceput ce se-ntîmpla. Bum! Fumul alb ţîsni din coasta vasului. Pasamite, trageau cu tunul în apa, încercînd sa-mi aduca hoitul la suprafaţa.
Mi-era o foame de lup, dar m-am gîndit ca n-are rost sa aprind focul, fiindca aia ar fi putut sa vada fumul. Am ramas pe loc, privind norii de fum si ascultînd bubuiturile tunului. Fluviul, lat de o mila în locul acela, e grozav de frumos1 într-o dimineaţa de vara, aşa încît ma gîndeam c-o sa petrec destul de bine, privindu-i cum îmi cauta ramaşiţele pamîntesti. Numai de-aş fi avut si ceva demîncare! Deodata mi-am amintit ca oamenii de prin partea locului aveau obiceiul sa umple cu argint viu bucaţi de pîine si sa le arunce în apa, fiindca ele se duc de-a dreptul la hoiturile alor înecaţi, si-acolo ramîn. Ce mi-am zis eu.? Ia sa ma uit cu bagare de seama; de-oi vedea vreo bucata de pîine plutind pe-aproape, le arat eu lor cine sînt. M-am dus pe malul dinspre Illinois, ca sa-mi încerc norocul, şi nu mi-a parut rau: pe apa plutea un codru de pîine. Era cît pe ce sa-l prind cu un baţ, dar mi-a alunecat piciorul şi pîinea si-a vazut de drum. în locul acela curentul apei se apropia cel mai mult de mal. Nu trecu mult şi se ivi o alta bucata. De data asta am avut noroc. Am pescuit-o, i-am scos dopul si bulgaraşul de argint viu şi mi-am înfipt dinţii în ea. Era o franzela din alea pe care le manînca bogataşii, nu vreo turta de. malai oarecare. t
Mi-am ales un locşor printre copaci si m-am aşezat pe un buştean, muscînd din bucata de pîine si uitindu-ma plin de mulţumire la vaporaş. Deodata îmi trecu prin minte ca vaduva, pastorul sau mai ştiu eu cine s-au rugat ca bucata asta de pîine sa ajunga la mine, si uite c-a venit şi m-a gasit. „O fi ceva adevarat în chestia asta — îmi ziceam. Cînd se roaga un om ca vaduva sau ca pastorul, trucul se prinde, fiinca-s oameni cumsecade, dar cu unul ca mine nu merge. ..”
Mi-am aprins o pipa şi am fumat cu pofta, stînd mai departe la pînda. Vaporaşul plutea în voia apei şi ma gîndeam c-o sa am prilejul sa vad cine e pe bord, cînd o sa ajunga în dreptul meu, – pe urmele bucaţii de pîine. Cum am vazut ca se apropie, am stins pipa si, ducîndu-ma pe mal, în locul unde pescuisem pîinea, m-am aşezat in spatele unei buturugi, într-un luminiş. Prin cracana buturugii se vedea bine.
Acum vaporaşul era atît de aproape de mal, încît oamenii ar fi putut sa coboare aruncînd o punte de scînduri.
Pe bord se aflau mai toţi cunoscuţii: babacu, judele Thatcher, Becky Thatcher, Joe Harper, Tom Sawyer şi matuşa-sa Polly, batrîna, cu Sid si cu Mary, şi mulţi alţii. Toţi vorbeau despre omor, dar capitanul le taie vorba:
— Acum fiţi cu .ochii în patru. Curentul se apropie cel mai mult de insula în locul asta şi s-ar putea ca trupul sa i se fi încurcat printe ierburi, lînga mal. Cel puţin aşa nadajduiesc.
Eu unul eram de alta parere. Se înghesuiau cu toţii, aplecîndu-se pes-te parapet, drept în faţa mea, fara sa scoata o vorba-şi cu ochii la pînda. Ii vedeam cît se poate de bine, însa ei n-aveau cum sa ma vada.
Capitanul striga:,,,Pazea!” şi tunul slobozi o ghiulea drept spre mine, de ma asurzi cu detunatura şi aproape ca ma orbi cu fumul. Credeam ca s-a zis cu mine. Sa fi fost o ghiulea adevarata, socot ca oamenii ar fi gasit hoitul pe care-l cautau. Dar, slava Domnului, am” scapat nevatamat. Vaporaşul îşi urma drumul, pierind dupa un j cot al insulei. Din cînd în cînd auzeam bubuiturile tu- J nului, din ce în ce mai departate, pîna ce dupa vreo ora nu le-am mai auzit. Insula era lunga de vreo trei mile. îmi Jnchipuiam ca, ajungînd la capatul ei, se lasasera pagubaşi. Dar n-a fost aşa. Au ocolit piciorul insulei si au luat-o în sus, pe braţul dinspre Missouri, marind presiunea si tragînd cu tunul din cînd în cînd. M-am dus în cealalta parte a insulei, oa sa-i pot privi. Cînd au ajuns1 în faţa capului insulei, au încetat sa traga. Vaporaşul s-a îndreptat spre malul dinspre Missouri, unde oamenii au debarcat si s-au risipit pe la vetrele lor.
Ei, acum eram sigur c-am scapat. Puteam sa jur ca n-o sa mai vina nimeni sa ma caute. Mi-am scos catrafusele din barca şi mi-am înjghebat o tabara pe cinste în inima padurii. Am luat paturile şi mi-am întocmit din ele un fel de cort, sub care sa-mi pot pune lucrurile, ca sa nu le ude ploaia. Am pescuit un biban si l-am despicat cu ferastraul. Spre seara am aprins focul, ca sa-mi pregatesc cina. Apoi am pus o undiţa, ca sa prind niscaiva peşte pentru a doua zi dimineaţa.
Cînd s-a întunecat, m-am aşezat lînga foc şi mi-am aprins luleaua. Eram mulţumit. Dar în curînd m-am simţit tare singur şi, ca sa-mi alung urîtul, m-am dus1 pe mal şi m-am aşezat acolo ascultînd clipocitul apei si nu-marind stelele, buştenii şi plutele, care veneau la vale. Apoi m-am dus la culcare. Nu se afla mijloc mai bun ca sa-ţi omori timpul cînd ţi-e urît. Altminteri, îţi vine sa-ţi iei lumea-n cap.
Trecura aşa trei zile si trei nopţi, una la fel ca cealalta, fara nici o schimbare. A patra zi m-am dus sa cercetez insula. Eram stapînul ei, era a mea, ca sa zic aşa, şi voiam s-o cunosc pe de-a-ntregul; dar mai cu seama voiam sa-mi treaca timpul. Amgasit o sumedenie de fragi copţi, fragezi, şi agurida, si zmeura verde, .ba chiar mure care începusera sa se coaca. Toate au sa fie în curînd bune de mîncat, îmi ziceam.
Am hoinarit aşa prin padure, pîna am ajuns într-un loc care nu mi se parea a fi prea departe de piciorul insulei. Luasem cu mine puşca, dar numai ca sa ma apar, nu ca sa vînez; aveam de gînd sa vînez ceva -cînd m-oi întoarce. Şi cum mergeam eu aşa, odata-mi iese în cale un şarpe mare, de era cît pe ce sa calc pe el. Dihania se strecura printre ierburi şi flori — eu dupa ea, ca s-o prind. Alergam prin padure, cînd, deodata, am dat peste cenuşa unui foc care mai fumega înca.
Am simţit ca-mi sare inima din piept. N-am mai pierdut vremea sa ma uit în. jurul meu si, ţinînd mîna pe tragaci, am luat-o la fuga de-a-ndaratelea, în vîrful picioarelor. Din cînd în cînd ma opream o clipa în de.siş şi trageam cu urechea, dar gîfîiam aşa de tare, ca nu mai puteam auzi nimic altceva. Fugeam puţin şi iar. ma o-pream s-ascult, si uite-asa,. de nu ştiu cîte ori. Cînd zaream o buturuga mi se parea ca-i un om. Cînd vreun vreasc trosnea”sub picioarele mele, ma simţeam ca un om caruia i s-ar fi smuls un plamîn şi nu mai poate sa rasufle.
Am ajuns înapoi la tabara, cam plouat şi cu inima cît un purice. Da-mi spuneam .ca nu-i yreme de pierdut, aşa ca mi->am carat iar tot calabalîcul în luntre ca sa-l ascund, apoi am stins1 focul şi-am împraştiat cenuşa, ca sa para ca-i ramasa de la un foc de tabara de acum un an. Cînd am ispravit, m-am caţarat într-un copac. Cred c-am stat acolo vreo doua ceasuri, da n-am vazut şi n-am auzit nimic, macar ca mi se parea ca aud şi vad cîte şi mai cîte. Cum nu puteam ramîne toata viaţa în copac, m-am dat jos, dar n-am ieşit din desişul padurii şi am stat tot timpul cu ochii în patru. Cît despre mîncare, n-am gasit decît nişte fragi si ramaşiţele mesei din dimineaţa aceea.
Spre seara m-a apucat o foame grozava. Cînd s-a întunecat de-a binelea, înainte sa rasara luna, am pornit cu barca spre malul dinspre Illinois. Am vîslit aşa ca la vreun sfert de mila, am tras la mal, am intrat în padure şi mi-am pregatit cina. Ma hotarîsem sa ramîn toata noaptea acolo, cînd, deodata, am auzit tropot de copite şi • glasuri omeneşti. Mi-am carat la iuţeala toate boarfele în luntre, apoi m-am tîrît prin padure sa vad ce se-ntîmpla. Nu trecu mult şi auzii pe cineva spunînd:
— Ar fi mai bine sa poposim aici, numai sa gasim un loc bun. Caii sînt istoviţi. Hai sa vedem.
N-am mai aşteptat. Am sarit în barca şi-am vîsslit pîna la vechiul loc. Am legat barca şi m-am lungit în ea, ca sa dorm.
N-am dormit cine ştie ce, ma munceau tot feluri de gînduri. De cîte ori ma trezeam, mi se, parea ca ma strînge cineva de gît. Somnul nu mi-a priit deloc, în gîndul meu îmi ziceam: „Nu mai merge aşa. Trebuie sa aflu cine mai e pe insula afara de mine. Daca nu, m-am dus dracului”. M-am simţit ceva*mai bine dupa ce-am luat hotarîrea asta. Am pus mîna pe vîsla şi-am desprins luntrea de ţarm, lasînd-o sa pluteasca la vale,. printre umbre. Luna stralucea şi dincolo de umbre era lumina ca ziua. Aproape o ora am plutit aşa, într-o tacere deplina. Totul dormea. Ajunsesem aproape de piciorul insulei, cînd începu sa bata un vînticel rece care încreţea apa — semn ca noaptea era pe sfîrşite. Am cîrmit luntrea spre ţarm. Cu puşca la umar m-am furişat apoi în padure. M-am aşezat pe un buştean si m-am uitat prin frunziş. Vedeam cum scapata luna şi cum întunericul învaluie fluviul, ca o patura. O fîsie alba de lumina se ivi în curînd deasupra copacilor: se crapa de ziua. Mi-am luat puşca si am pornit tiptil spre locul de tabara pe care-l vazusem în ajun, oprindu-ma din doua în doua minute ca sa trag cu urechea. Dar nu gajeam locul. Tot cautînd aşa, mi s-a parut ca zaresc în departare, printre copaci, un foc. Am pornit într-acolo cu bagare de seama. M-am apropiat fara zgomot si, ce-mi vazura ochii? Un om statea tolanit pe pamînt, aproape de foc, cu capul învelit într-o patura. Mie, sa mi se faca xau, nu alta! M-am pitit înapoia unui tufiş, ca la vreo sase paşi de el, fara sa-l slabesc din ochi o clipa. Se lumina de ziua de-a binelea. în curînd omul începu sa caste si sa se întinda, dînd la o parte patura: ei bine, era Jim, negrul domnişoarei Watson! Va-nchipuiţi ce bine mi-a parut ca-l vad!
— Hei, Jim! am strigat eu, si tuşti! afara din tufiş. Jim sari în picioare şi se boldi la mine, buimac. Apoi cazu jn genunchi, îşi împreuna mîinile şi bolborosi:
— Nu ma oropsi! Toata viaţa m-am purtat bine cu strigoii! Morţii mi-au fost dragi totdeauna şi-am facut tot ce-am putut pentru ei. întoarce-te în apa de unde-ai venit şi nu-l nenoroci pe bietul Jim, care ţi-a fost totdeauna prieten!
Nu mi-a trebuit multa vreme ca sa-l fac sa priceapa ca nu murisem. Eram, nespus de .bucuros sa-l vad pe Jim. Acum nu mai eram singur.
— Nu mi-e teama c-o sa te duci sa spui unde ma aflu — i-am zis.
,In timp ce-i vorbeam, el statea si se holba la mine, fara sa scoata o vorba.
— Acu s-a luminat de ziua — îi zic. Hai sa mîncam. Aprinde focul! •
— La ce bun sa faci focul, cînd n-ai de gatit decît fragi şi alte uscaturi? Dar vad -ca tu ai o puşca. Poate gasim ceva mai bun decît fragii.
— Cum aşa, tu nu mîncai decît fragi şi uscaturi?
— Altceva n-am gasit.
— De cînd eşti tu pe insula, Jim?
— Am sosit în noaptea cînd ai fost omorît tu.
— Cum, de-atîta vreme?
— Da, zau.
—: Şi -de-atunci te-ai hranit doar cu uscaturile astea?
— Da, zau.
— Şi eşti lihnit, aşa-i?
—— Cred c-as fi în stare sa manînc un cal întreg. Da tu de cînd eşti pe insula?
— Din noaptea în care-am fost omorît.
— Nu se poate! Da din ce-ai trait? A, da, tu ai o puşca. Bun lucru o puşca. Vîneaza tu ceva, şi Jim face focul.
Ne-am dus împreuna la locul unde lasasem luntrea şi, în vreme ce el facea focul într-o rarişte napadita de iarba, eu am , adus din luntre malaiul, halca de slanina, cafeaua, ibricul, tigaia, zaharul şi canile de tinichea.
Jim nu-şi mai venea în fire vazînd toate astea: era sigur ca la mijloc e o vrajitorie.
Am pescuit un biban maricel, pe care Jim l-a curaţat cu cuţitul lui şi l-a fript.
Cînd masa a fost gata, ne-am aşezat pe iarba şi-am început sa mîncam bucatele calde de la foc. Jim înfuleca de zor, fiind lihnit de foame. Dupa ce ne-am îndopat, ne-am tolanit pe iarba, cu burta la soare. Dupa un timp, Jim ma întreba:
— Asculta, Huck, spune-mi tu mie, cine-a fost omo-rît în coliba, daca nu tu?
I-am povestit atunci toata taraşenia şi Jim o gasi grozava, zicea ca nici Tom Sawyer n-ar fi putut ticlui un plan mai straşnic ca al meu.
— Dar tu, Jim, cum de-ai ajuns aici, cum ai venit pe”” insula?
O clipa tacu, tulburat. Apoi zise:
— Mai bine nu spun.
— De ce, Jim?
— Ştie Jim de ce. Da daca-ţi spun, Huck, tu nu-l pî-raşti pe Jim?
— Sa ma ia dracu daca spun, Jim! • ,
— Bine, te cred pe cuvînt, Huck. Afla ca Jim a fugit!
— Jim! Nu se poate!
— Ai spus ca nu ma pîrasti, ştii bine c-ai spus asta, Huck!
— I-adevarat, ţi-am spus ca n-am sa te pîrasc si am ,. sa ma ţin de cuvînt. Sa mor, daca nu! O sa zica lumea ca-s un aboliţionist1 ticalos şi-o sa ma dispreţuiasca fiindca n-am suflat o vorba, da nu-mi pasa. N-am sa spun nimanui si, oricum, tot nu ma mai întorc acolo. Hai, povesteşte-mi tot!
— Uite cum a fost. Stapîna, va sa zica domnişoara Watson, ma cicalea si ma canonea întruna, dar îmi zicea mereu ca n-o sa ma vînza la vale, la Orleans1. într-o zi însa am zarit un negustor de sclavi în casa la ea si m-am simţit tare prost. Intr-o noapte, tîrziu, ma furişez . eu la uşa, care uşa nu era închisa de tot, şi o aud pe sta-pîna ca-i spune vaduvei ca nu vrea sa-l vînza pe Jim la Orleans, dar ca ispita-i mare, .caci ar capata pentru mine opt sute de dolari, c avere. Vaduva a încercat s-o înduplece sa nu ma vînza, dar eu n-am stat s-aScult ce mai spune. Am spalat repede putina.
Am coborît dealul în fuga mare, cu gîndul sa fur o barca undeva, pe mal, mai sus de tîrg, da mai erau oameni pe-acolo şi atunci m-am ascuns în dogaria darapanata de lînga rîu, asteptînd sa plece toţi. Am ramas acolo toata noaptea. Mereu trecea cîte cineva. Pe la şase dimineaţa, barcile au început sa plece, iar la opt sau noua toţi care-au trecut cu barca povesteau cum babacu tau a venit în tîrg sa spuna ca tu ai fost omorît. Barcile erau pline de domni şi doamne care se duceau sa vaza locul. Unii se opreau la mal, ca sa se odihneasca înainte de a trece dincolo. Din vorba lor, Jim a aflat tot despre omor. Grozav de rau i-a parut ca tu eşti mort, dar acu Jim e vesel. Ei, şi-^am stat toata ziua în dogarie, pe talaş. Eram flamînd, dar nu mi-era frica, fiindca ştiam ca stapîna şi vaduva trebuiau sa mearga, dupa prînzişor, la o întrunire religioasa şi-au sa ramîie toata ziua acolo, crezînd. ca Jim e dus cu vitele la paşune, din zori pîna seara tîrziu, aşa ca pîn-atunci n-au sa-mi simta lipsa. Ăilalţi servitori n-au sa bage nici ei de seama, fiindca abia aşteapta ca batrînele sa plece de-acasa, ca s-o tuleasca si ei. Ei, şi cînd s-a întunecat, am pornit-o în lungul malului şi-am mers doua rnile si ceva, pîn-acolo ujide nu mai sînt case, şi mi-am zis aşa: „Daca încerc sa merg mai departe pe jos1, cîinii au sa-mi adulmece urma; daca fur o barca si trec dincolo, au sa vaza ca barca lipseşte şi-au sa ştie unde sa-l caute pe Jim”.
1 Referire la New Orleans, unde se afla un foarte activ tîrg de sclavi, unul dintre cele mai mari din lume.
Aşa ca mi-am zis: O pluta îmi trebuie mie. Pluta nu lasa urme.
Deodata, vaz eu ca pe apa vine o lumina. Intru în apa, cu o scîndura în faţa, şi înot mai mult de jumate drum spre malul celalalt, cînd ma pomenesc printre o sumedenie de buşteni. Am înotat cu capu-n apa, contra curentului, ca s-ajung mai aproape de pluta. Cînd pluta a fost linga mine, am înotat pîn la partea dindarat şi am agaţat-o. Pe cer trecea tocmai un nor şi era întuneric. M-am suit pe pluta şi m-am întins. Oamenii erau departe pe rîu, unde zarisem lumina. Apele crescusera şi curentul era bun, aşa ca am socotit ca pe la patru dimineaţa o s-ajung cu vreo douazeci şi cinci de mile mai la vale şi-o sa înot de-acolo pîna la malul dinspre Illinois, unde-o sa ma ascund în padure.
Da Jim n-a avut noroc. Cînd am ajuns aproape de capatul insulei, am zarit un om cu un felinar. N-avea rost sa-I aştept, aşa ca am sarit în apa şi-am înotat spre insula. Socoteam ca pot trage oriunde la mal, dar malul era prea stîncos. Am înotat mai departe, pîn-am gasit un loc bun, taman în cellalt capat al insulei. Acolo am intrat în padure, hotarît sa nu mai pun niciodata piciorul pe o pluta cîta vreme plutaşii au sa se fîţîie aşa, cu felinarul, de colo pîna colo. Aveam la mine o pipa, niţica mahorca şi cîteva chibrituri uscate, ascunse în şapca, aşa ca nu-mi pasa.
— Şi-n tot timpul asta n-ai mîncat carne, nici pîine? De ce n-ai prins macar nişte broaşte ţestoase?
— Cum sa le prind? Nu se cade sa pui mîna pe ele şi nici sa le loveşti cu o piatra. Şi-apoi, cine-ar putea sa le prinza noaptea? Ca doar nu era sa m-arat pe mal ziua?
— Asta aşa-i. Fireşte ca trebuia sa stai toata ziua ascuns în padure. Ai auzit cum trageau cu tunul?
— Da, şi ştiam ca pe tine te cauta. I-am zarit cînd treceau pe-aici. Stateam la pînda în tufiş.
Nişte pasarele se Spropiara de noi, zburînd cîte puţin si aşezîndu-se apoi pe pamînt. Jim ,zicea ca asta-i semn de ploaie. • •
Jim spunea ca de obicei e semn de ploaie cînd zboara aşa puii de gaina, dar socotea ca e la fel şi cu pasarelele.
Tare-aş fi vrut sa prind vreo cîteva, dar Jim nu ma lasa. Zicea c-ar aduce moarte. Cica taica-sau zacea odata bolnav si cînd unul dintr-ai lui a prins o pasare, taica-sau a rnurit, dupa cum prorocise bunica-sa.
Jim mai spunea ca nu se cade sa numeri bucatele pe care le gateşti pentru masa, fiindca si asta aduce belele. Tot aşa, daca scuturi faţa de masa dupa asfinţit. Iar daca moare un prisacar, toate albinele lui trebuie sa fie înştiinţate pîn-a doua zi, înainte de rasaritul soarelui, altminteri se sfrijesc, nu mai pot munci şi pier. Jim zicea ca albinele nu-i înţeapa pe neghiobi, dar cum sa-l cred cînd eu însumi le sîcîisem de-atîtea ori si nu ma-mpun-sesera niciodata?
De unele din poveştile astea auzisem şi eu, da nu chiar de toate. Jim cunoştea fel de fel de semne. Zicea ca le ştie aproape pe toate. I-am spus ca mie mi se pare ca toate semnele sînt belalii si l-am întrebat daca nu cumva sîht şi semne bune.
— Foarte puţine — mi-a raspuns el — si nu ajuta la. nimic. La ce bun sa ştii ca ai noroc? Vrei cumva sa-l alungi? Dar daca ai par pe braţe si pe piept, asta-i semn c-ajungi. bogat. Un semn ca asta e bine sa-l ştii, fiindca nu se-mplineşte decît foarte tîrziu. Şi fiind sarac multa vreme, £~ar putea sa-ţi pierzi curajul si sa-ţi faci seama, daca n-ar fi semnul sa-ţi spuna c-ai s-ajungi bogat odata si-odata. – –
— Tu ai par pe braţe şi pe piept, Jim?
— De ce întrebi, nu vezi ca am?
— Ei, si eşti bogat? »
— Nu, dar am fost bogat odata şi am sa maifiu. Odata am avut paişpe dolari, dar am facut specula şi i-am topit pe toţi.
— Cu ce-ai facut specula, Jim?
— Am început cu vitele.
— Ce fel de vite?
— Pai, alea cornute. Am vîrît zece dolari într-o vaca. Da nu mai bag eu bani în vite niciodata! Vaca aia a Crapat chiar sub ochii mei.
— Şi-ai pierdut ai zece dolari?
— Nu, nu pe toţi. Am pierdut numa noua. Am vîndut pielea şi seul vacii pentru un dolar si zece cenţi.
— Va sa zica, ţi-au ramas cinci dolari si zece cenţi. Ai mai facut afaceri cu ei?
— Da. îl ştii pe negru ala olog de-un picior, al Iu batrînu Bradish? Ei bine, şi-a înjghebat o banca zicînd ca cine pune un dolar primeşte patru la sfîrşitul anului. Toţi negrii s-au prins, da n-aveau cine ştie ce capital. Numai eu aveam ceva mai mulţi bani, aşa ca i-am cerut sa-mi dea o dobînda mai mare; daca nu, deschid şi eu o banca. Negru ala voia, fireşte, sa faca mima el afaceri. Zicea ca doua banci e prea mult şi ca daca aş primi sa-i dau cinci dolari, o sa-mi plateasca treişcinci la sfîrşitul anului. Am primit, socotind ca treişcinci de dolari sînt un capital num-ai bun de facut afaceri. Mai era pe-acolo un negru, pe nume Bob, care pusese mîna pe-o pluta fara ştirea Lu stapînu-sau. Am cumparat pluta de la el, fagadu-indu-i sa-i dau treişcinci de dolari la sfîrşitul anului. Dar cineva a furat pluta chiar în noaptea aîa şi a doua zi negru cu un picior mi-a zis ca banca a dat faliment. Aşa ca nimeni n-a mai vazut vreun ban. . — Dar cu ai zece cenţi ce-ai facut, Jim?
— Aş, fi vrut sa-i cheltuiesc, dar am visat ca trebuie sa-i dau unui negru, pe nume Balam, zis si magaru Iu Balam, un prost de n-are pereche, însa norocos din fire, nu ca mine. Visul mi-a zis sa-i dau lui Balam ala cei zece cenţi, iar el o sa mi-i sporeasa. Balam a luat banii x şi, cînd s-a dus la biserica, l-a auzit pe pastor spunînd ca cine da bani la saraci, da cu împrumut Iu Dumnezeu şi capata înapoi de o suta de ori mai mult. Balam a dat atunci ai zece cenţi la saraci si .a aşteptat (sa vada ce iese.
— Şi ce-a ieşit Jim?
— N-a ieşit nimic. N-a fost chip sa-mi recapat banii, şi nici Balam ala n-a fost în stare. De-aci-nainte nu mai dau nici un ban cu împrumutu” fara zalog.- Pastoru zicea ca o sa capatam de-o suta de ori mai mult! Daca aş capata înapoi macar ai zece cenţi, as zice bogdaproste şi-aş fi mulţumit.
— Lasa, Jim, nu te necaji, fiindca tot ai sa fii tu bogat odatS şi odata!
— Da. Şi-apoi chiar şi-acum sînt bogat, cînd stau sa ma gîndesC: sînt stapîn pe mine însumi, şi preţuiesc cpt sute de dolari. Bine-ar fi „sa am atîţia bani, nici „nu mi-as %dori mai mulţi!
CAPITOLUL IX
Ma batea gîndul sa mai vad o data un loc din inima insulei, pe care-l dibuisem în timpul hoinarelilor mele. Am pornit împreuna cu Jim si-am ajuns curînd, fiindca insula nu era mai lata de un sfert de mila si mai lunga de trei mile.
Locul cu pricina era un deal lung şi povîrnit, înalt de vreo patruzeci de picioare.
Ne-a fost greu al dracului sa ajungem pe culme, fiindca drumul urca pieptiş, printre tufe dese. Ne-am tîrît si ne-am caţarat noi aşa, pîna ce-am dat, tocmai în vîrf, de-o peştera mare, scobita în stînca, şi cu deschizatura înspre partea Illinoisului. Peştera era larga, cît doua-4rei încaperi, si Jim putea sta în picioare înauntru. Intre . pereţii ei era racoare, nu gluma. Jim voia sa ne.aducem numaidecît tot calabalîcul în peştera, dar i-am zis1 ca n-are rost sa ne caţaram mereu pîn-acolo.
Jim zicea ca de-am adaposti luntrea într-un loc bun si-am cara calabalîcul în peştera, ne-am putea ascunde acolo la caz c-ar veni cineva pe insula, şi-atunci nu ne-ar mai da de urma decît cu copoii. Afara de asta, zicea el, pasarelele au vestit ploaie.
— Ce, vrei sa ni se ude lucrurile?
Ne-am întors aşadar la luntre si-am adus-o cam în dreptul peşterii, apoi am carat toate lucrurile sus. Dupa aia am dibuit o ascunzatoare pentru luntre, în desişul de salcii. In undiţe se prinsesera între timp cîţiva peşti. I-am scos şi, dupa ce-am pus undiţele la loc, am început sa ne pregatim masa de prînz.
Gura peşterii era destul de larga ca sa poţi vîrî pe-acolo un poloboc, într-o parte a intrarii era un fel de prag, tocmai bun pentru vatra. Am facut focul şi ne-am gatit prînzul.
Am întins paturile în chip de covor si ne-am aşezat la masa, dupa ce-am carat lucrurile în fundul peşterii, ca sa ne fie la îndemîna.
Ir curînd se facu întuneric şi începu sa tune şi sa fulgere. Va sa zica pasarelele avusesera dreptate. Se porni o ploaie grozava si un vînt nemaipomenit. Era una din furtunile alea care se stîrnesc vara. Din pricina beznei, totul în jar parea vinat — o frumuseţe! Ploaia era atît de deasa, ca la doi paşi mai încolo copacii pareau fumurii şi îneîl-ciţi ca o pînza de paianjen. Cînd şi cînd o pala de vînt încovoia copacii, întorcînd frunzele pe faţa lor albicioasa. Apoi se stîrnea o volbura grozava, care smucea crengile, de-ai fi zis ca-şi fring braţele ca nişte nebune. Şi „deodata, în bezna asta vînata se ivea o fîşffe de lumina, care-ţi dezvaluia o clipa vîrfurile copacilor zbatîndu-se în furtuna, cu sute de paşi mai departe decît îi vazusesi pîna atunci.
Dar peste-o clipa era iar întuneric ca-n iad, şi auzeai • cum se dezlanţuie tunetul, cu un bubuit asurzitor, hau-lind şi pornind de-a rostogolul pe bolta, spre buricul pa-mîntului. Parca s-ar fi dat de-a dura nişte butoaie goale pe o scara lunga, lunga, ştiţi, dintr-alea care trosnesc cu zgomot mare.
, — E straşnic, Jim, ce zici? N-aş schimba locul asta pentru nimic în lume. Ia mai da-mi o bucata de peşte si nişte malai cald!
—.Fara Jim, tu n-ai fi acum aici. Ai fi colo jos, în padure, fara mîncare şi pe jumatate înecat. Zau aşa, pui-şorule. Gainile ştiu cînd ploua, şi pasarelele tot aşa.
Vreme de zece-douaisprezece zile, apele fluviului s-au tot umflat şi pîn la urma au dat navala peste maluri. Apa trecea de-un metru în locurile mai joase ale insulei si pe malul dinspre Illinois. In partea aceea apa ajunsese lata de cîteva mile, dar în partea dinspre Missouri era la fel de lata ca-ntotdeauna .— o jumatate de mila — fiindca acolo malul e ca un perete înalt, de stînca.
Ziua ne plimbam cu luntrea prin insula, în padure era tare rece şi întuneric, chiar cînd deasupra stralucea soarele. Treceam printre copaci, dar în unele locuri lianele erau atît de dese, încît trebuia sa ne întoarcem şi s-o luam prin alta parte. la. fiece copac doborît de furtuna, se aciuasera iepuri, şerpi si alte jiganii. Dupa o zi-doua de la potop, se îmblînzisera într-atît din pricina foamei, ca puteai sa te apropii de ele şi sa le mîngîi, daca voiai — afara de şerpi si de ţestoase, care sareau numaidecît în apa. Dealul în care se afla peştera noastra era plin de asemenea lighioane. Sa fi vrut, am fi putut face rost de o menajerie întreaga.
Intr-o noapte am gasit un capat de pluta pe cinste — din buşteni de brad. Avea vreo douasprezece picioare laţime si vreo .cincisprezece lungime, şi se ridica deasupra apei cu vreo şase-şapte degete. Era o punte zdravana, de nadejde. Ziua se-ntîmpla sa vedem plutind pe apa buşteni, dar îi lasam ia treaca. Nu ne aratam pe lumina.
într-o noapte, cu puţin înainte sa se crape de ziua, pe cind ne aflam aproape de capatul insulei, am vazut venind pe apa, dinspre apus, o casoaie de lemn, cu doua caturi, aplecata într-o rina. _Am vîslit spre ea şi am intrat înauntru, caţarîndu-ne pîna la fereastra de la catul de sus. Dar era înca prea întuneric ca sa vedem, aşa ca am legat luntrea şi ne-am aşezat în ea, aşteptînd sa se lumineze.
S-a facut lumina pîna s-ajungem noi la capatul insulei.
Uitîndu-ne pe fereastra, am zarit un pat, o masa, doua jilţuri si o gramada de boarfe zvîrlite pe podea. Pe pereţi atîrnau,, haine, într-un colţ, pe podea, zacea o mogîldeaţa care aducea a om. *
— Ma, ala de colo! îl striga Jim.
Dar mogîldeaţa nu se urni. Atunci strigai şi eu.
— Omu nu doarme, e mort — îmi spuse Jim. Tu ramîi aici, Jim se duce sa vaza.
Se duse, se apleca deasupra mogîldeţei, o privi cu luare-aminte şi spuse:
— E mort, zau. Şi gol, pe deasupra! L-au împuşcat pe la spate. Socot c-a murit de doua-trei zile. Vino, Huck, da nu te uita la faţa lui, ca visezi urît.
Nu m-am uitat deloc. Jim aruncase peste mort nişte zdrenţe, dar nu era nevoie, fiindca tot n-aveam chef sa ma uit. Pe podea erau risipite vraişte o mulţime de carţi de joc, soioase şi vechi, nişte clondire goale de rachiu şi doua maşti de stofa neagra. Pereţii erau mînjiţi cu cele mai neghioabe cuvinte si desene mîzgalite cu carbune.
Pe pereţi atîrnau doua rochii jerpelite ş^ jegoase, de stamba, o boneţica de soare, ceva ru-farie femeiasca, pre-.cum si cîteva haine barbateşti.
Am încarcat totul în luntre, cu gîndul ca s-ar putea sa ne fie de folos. Pe podea zacea o palarie veche de pai, baieţeasca. Am luat-o si pe-asta. Mai era si o sticla în care fusese cîriava lapte si care era astupata cu un dop de cîrpa, un fel de biberon pentru sugaci. Am . fi luat noi si sticla, da era- sparta. Am mai gasit şi un scrin vechi, ros de vreme, şi un, cufar cu balamalele rupte.
Erau deschise, dar n-aveau nimic de preţ în ele. Dupa felul cum zaceau împraştiate lucrurile, ne-am dat seama ca oamenii se zorisera sa fuga si nu putusera sa ia cu ei decît o mica parte din boarfe.
Am mai dibuit o lanterna veche de tinichea, un cuţit de bucatarie, fara mîner, un briceag patent nou-nouţ, care în orice pravalie se vindea cu doi cenţi, o gramada de luminari de seu, un sfeşnic de cositor, o plosca, o cana de tinichea, o înveîitoare veche de pat, mincata de şoareci, un saculeţ cu ace, bolduri, aţa si alte scule de cusut, niţica ceara de albine, o barda şi cîteva cuie, o tfn-diţa groasa cit degetul meu mic, cu nişte cîrligoaie grozave, un sul de piele de caprioara, o zgarda de piele, o potcoava si nişte sticluţe cu doctorii fara nici o eticheta pe ele. Gînd sa plecam, am gasit si o ţesala bunicica, iar Jim a dibacit un arcuş rablagit de vioara si un picior de lemn; îi plesnisera curelele, dar altminteri era un picior destul de bun, macar ca era prea lung pentru mine şi prea scurt pentru Jim. Am cautat de ne-a ieşit ochii, dar n-am putut gasi şi perechea piciorului.
Una peste alta, a fost o prada frumoasa, pe legea mea! Cînd am ieşit afara, am vazut ca ne departasem cu j vreun sfert de mila de insula şi se facuse ziua de-a bi- l nelea. L-am pus pe Jim sa stea lungit în luntre şi l-am acoperit cu patura, altfel s-ar fi vazut de la o poşta ca-i negru. Am vîslit spre malul dinspre Illinois, dar curentul ne-a dus cu vreo jumatate de mila mai la vale.. Am luat-o înapoi prin apa liniştita de lînga ţarm şi am ajuns cu bine acasa, fara nici o încurcatura. Nu ne vazuse nimeni.
CAPITOLUL X
Tare-aş fi vrut, dupa masa de dimineaţa, sa vorbesc despre mort şi sa-mi dau cu presupusul cum de-a fost omorît, dar Jim n-avea chef, zicea ca asta aduce ghinion si ca, pe deasupra, s-ar putea ca mortul sa se mai faca si strigoi si sa ne dea tîrcoale. Cica morţii neîngropaţi se fac strigoi mai lesne ca ai care zac frumuşel în mormintele lor. Mi s-a parut ca are dreptate, aşa ca n-am mai spus nimic. Dar gîndurile nu-mi dadeau pace şi ardeam de nerabdare sa aflu cine-l omorîse pe omul ala şi de ce. .
Tot scotocind prin boarfele furgasite, am dat peste opt dolari de argint, cusuţi în captuşeala unui palton vechi. Jim era de parere ca oamenii care locuisera în casa aia furasera paltonul, caci daca ar fi .ştiut ca erau bani în el, nu l-ar fi lasat acolo. I-am zis ca, dupa mine* tot aia îl.omorîsera şi pe mort, dar Jim nu voia sa„vorbeasca despre asta.
— Tu crezi c-aduce ghinion? l-am întrebat. Dar ce-mi spuseşi alaltaieri cînd am adus1 pielea de şarpe gasita în creştetul dealului? Mi-ai zis ca nu-i pe lume nenorocire mai mare ca aceea care te paste cînd pui mîna pe o piele de şarpe. Uite ce nenorocire ne-a adus! Am gasit toate lucrurile astea, basca opt dolari. Ehei, Jim, macar de-am avea parte în fiece zi de-o nenorocire ca asta!
— Lasa, puişorule, lasa! Nu te crede tu prea grozav. Vine. Ţine minte ce-a spus Jim, vine!
Şi adevarat c-a venit. Jim îmi spusese asta marţi. Ei bine, vineri dupa prînz stateam tolaniţi în iarba, pe culmea dealului. Mi se ispravise tutunul. Ma duc eu în peştera sa iau niţel tutun si înauntru, ce vad? Un şarpe cu clopoţei! L-am omorît si m-am gîndit sa-i joc un renghi lui Jim: a.m aşezat şarpele pe patura lui, în aşa fel ca sa para viu. Spre seara uitasem cu totul de şarpe şi cînd Jim s-a trîntit pe patura, perechea şarpelui, furişata dupa al mort, l-a .muşcat pe Jim taman în clipa cînd eu aprindeam o luminare.
Jim a sarit ca ars şi al dinţii lucru pe care l-am vazut la lumina luminarii aprinse a fost lighioana: tocmai se pregatea sa muşte a doua oara. Cît ai clipi am omorît-o cu un baţ, iar Jim a pus repede mîna pe plosca cu rachiu a lui taica-meu şi a-nceput sa bea. >
Era desculţ si şarpele îl muşcase chiar de calcîi. Şi toate astea din pricina ca uitasem, ca un natarau ce sînt, ca, atunci cîhd omori un şarpe, perechea lui- vine sigur sa se încolaceasca în jurul alui mort.
Jim m-a rugat sa retez capul şarpelui şi sa-l azvîrl, apoi sa-l jupoi de piele şi sa-i pun la fript o bucata de came. L-am ascultat. Jim a înghiţit^ friptura, zicînd ca asta o sa-i ajute sa sa vindece. Apoi m-a pus sa scot clopoţel şarpelui şi sa i-i leg la încheietura mîinii. Cica şl asta ajuta.
Am luat p-orma binişor şerpii şi i-am aruncat cit colo într-un tufiş, fiindca n-aş fi vrut ca Jim sa bage de seama ca totul se întîmplase din vina mea.
Jim sugea mereu din plosca. Din cînd în. cînd, îl apucau nabadaile şi se zvîreolea urlînd: dar de cîte ori îşi venea niţel în fire, tragea iar la masea. Laba piciorului i se umflase destul de tare, la fel şi ţurloiul, dar .încetul cu încetul bautura începu sa lucreze, aşa încît îmi ziceam c-o sa se vindece. Cît despre mine, sa fi fost în locul lui Jim, m-aş fi lasat mai degraba muscat de un şarpe, decît sa beau din rachiul lui babaou.
Şi aşa a zacut Jim patru zile şi patru nopţi. Apoi umflatura a dat înapoi: Jim putea iar sa umble. Dupa toate cele întamplate, m-am hotarît sa nu mai pun niciodata mîna pe o piele de şarpe. Jim zicea ca-i sigur ca de-aci-nainte o sa-l cred:
— Cînd atingi un şarpe, beleaua-i aşa de mare, ca • s-ar putea ca necazurile noastre sa fie abia la-nceput.
Zicea ca el, unul, mai degreaba ar privi de-o mie de ori peste umarul stîng la luna noua, decît. sa puna mîna pe-o piele de şarpe, începusem sa-i dau dreptate, macar ca am fost totdeauna de parere ca trebuie sa fii din cale-afara de- nesocotit şi de natîng ca sa priveşti luna noua peste umarul stîng. Moş Hank Bunker a facut-o odata şi s-a laudat cu asta; dar n-au trecut nici «doi ani si, îmbatîndu-se, moşul a cazut din turnul de straja. Praful s-a ales de el: l-au cules de.pe jos, l-au aşezat între doua uşi de magazie, ca într-un sicriu, şî aşa l-au îngropat. Eu n-am fost de faţa, dar mi-a spus1 babacu. In tot cazul, nenorocirea l-a lovit numai fiindca privise luna peste umarul stîng, ca un zevzec ce era.
Zilele treceau una dupa alta. Incet-încet, fluviul intra iar în vechea lui matca. A dintîi grija a noastra a fost sa agaţam într-un cîrlig mare un iepuroi jupuit, în chip de momeala: aşa am prins o namila de-somn cît un om de mare, lung de un stînjen şi greu de vreo suta de ocale. N-aveam cum sa-l scoatem, de buna seama ca ne-ar fi tîrit pîna-n Illinois. Ne-am aşezat si am aşteptat privind cum se zbate şi se smuceşte, pîna s-a duv la fund. Am gasit în burta lui un nasture de alama, un gogoloi rotund ca o minge şi tot feluri de resturi…. Jim a despicat gogoloiul cu toporul şi a gasit înauntru un mosor. Jim era de parere ca zacuse multa vreme în burta, de se acoperise aşa si se rotunjise ca o minge. Cred ca era cel mai mare peşte care s-a prins- vreodata în Mississippi. Jim spunea ca în viaţa lui nu vazuse unul mai grozav. Ar fi avut preţ mare -la tîrg. Somnii aştia uriaşi se vînd la kilogram în piaţa şi toata lumea cumpara: carnea li-e alba ca neaua şi-i numai buna de fript.
– A doua zi dimineaţa i-am spus lui Jim ca mi s-a cam urît şi ca am chef sa ma mai mişc puţin. Ma batea gîn-dul sa dau o raita pîna dincolo, ca sa vad si eu ce se mai întîmpla.
Lui Jim i-a placut ideea mea, dar zice^a ca trebuie sa merg noaptea şi sa fiu cu. ochii în patru. Se mai gîndi ce se mai gîndi, şi-mi spuse ca n-ar fi rau sa ma îmbrac ca fata, punînd pe mine ceva din bulendrele pe care le gasisem în casoaie. Buna idee. Am luat una din rochiile alea de stamba, am scurtat-o şi, dupa ce mi-am suflecat pantalonii pîna la genunchi, m-am vîrît în ea. Jim mi-a prins-o la spate în copci, îmi venea destul de bine. Mi-am pus boneţica şi am legaL-o sub barbie. Acu, de-ar fi vrut careva sa-mi vada faţa, trebuia sa se uite ca prin-tr-un burlan de soba. Jim zicea ca n-o sa ma recunoasca nimeni, nici macar ziua-n amiaza mare. Toata ziulica m-am vînzolit cu^straiele alsa pe mine, ca sa ma deprind cu ele, şi cu încetul am izbutit, dar Jim zicea ca nu prea umblu ca o fata şi ca una-doua îmi ridic rochia, ca sa bag mîna în buzunarul pantalonilor. Am ţinut seama de asta si a fost ceva mai bine.
Cînd s-a lasat întunericul, am pornit cu luntrea de-a lungul malului dinspre Illinois. Am trecut dincolo, niţel mai jos de debarcader, dar curentul m-a dus pîna la marginea tîrgului. Am* legat luntrea şi am pornit-o pe mal. Intr-o casuţa, care nu mai fusese locuita de multa vreme, ardea o lumina si ma întrebam cine s-o fi aciuat acolo. M-am furişat pîna la^-fereastra şi m-am uitat îna-iintru. La o masa de brad, pe care ardea o luminare, şedea o femeie de* vreo patruzeci de ani şi împletea la ciorap. Faţa ei nu-mi parea cunoscuta. Da buna seama ca era o straina, fiindca pe localnici îi ştiam pe toţi. Norocul meu, caci începusem sa-mi pierd curajul: mizera teama sa nu ma recunoasca oamenii dupa glas. Femeia
asta, chiar daca nu era în tîrguşor decît de doua zile, putea sa-mi spuna tot ce voiam sa ştiu, aşa c-am batut în uşa, fagaduindu-mi sa nu uit_ca-s fata.
C A P I T O L UL XI
— Intra! rosti femeia.
Am intrat. –
— Şezi jos. M-am aşezat.
Ma masura din cap pîna-n picioare, cu nişte ochi mici, scînteietori.
— Cum te .cheama? ma întreba ea.
— Sarah Williams.
— Unde locuieşti? Pe-aici, pe-aproape?
— Nu, tuşica. La Bcokerville, cu vreo şapte mile mai la vale. Am venit pe jos şi-s moarta de oboseala.
— Şi flamînda, socot. Stai sa^ţi caut ceva de mîncare.
— Nu, matuşico, nu mi-e foame. Mi-a fost aşa de foame pe drum, ca m-am oprit la o ferma, cu vreo doua-trei mile mai jos. Acum nu-mi mai e foame. De-aia am întarziat atîta. Mamica e bolnava,-nu mai avem de nici unele în casa şi-am ramas şi fara bani, de-aia am plecat, sa-i spun lui nenea Abner Moore. Mamica mi-a zis ca sta tocmai în celalalt capat al tîrgului. N-am mai fost .niciodata pe-acolo. îl cunoaşteţi?
— Nu, înca n-am ajuns sa-i cunosc pe toţi. Nu-s nici de doua saptamîni aici. Pîna la capatul tîrgului e cale lunga. Mai bine ramîi aici peste noapte. Scoate-ţi boneţica.
— Nu, nu, ma odihnesc puţin şi pe urma îmi vad de drum. Nu mi-e frica mie de întuneric.
Femeia îmi spuse însa ca nu ma lasa sa plec singura şi ca barbat-su trebuie sa soseasca într-o ora-doua şi c-o sa mearga el cu mine. Apoi începu sa sporovaiasca despre barbat-su si despre neamurile ei din susul şi din josul fluviului, povestindu-mi cum le mersese de bine mai nainte şi cum facusera prostia sa se mute în tîr- ~ gul asta, în loc sa se mulţumeasca cu ce aveau — si da-i, şi da-i, fel de fel de istorii de-astea, pîna ce m-a cuprins teama ca facusem eu o prostie, venind în casa ei, ca sa aflu ce se mai întîmpla în tîrg. Dar nu trecu mult şi-ncepu sa vorbeasca despre babacu si despre omor, şi-atunci am lasat-o cu draga inima sa trancaneasca, îmi vorbi mai întîi despre mine şi despre Tom Sawyer, cum gasisem noi cele douasprezece mii de dolari (la ea ajunsesera douazeci de mii), apoi despre babacu — ce pramatie era! — şi despre mine — ce pezevenghi eram! — şi pîna la urma ajunse la întîmplarea cu omorul.
— Cine-i faptaşul? o întrebai eu. La Hookerville am auzit o mulţime de zvonuri despre întîmplarea asta, dar nu ştim cine l-a omorît pe Huck Finn.
— Ehei, cred ca multa lume de pe-aici ar vrea sa ştie cine l-a omorît. Unii cred ca chiar batrîrml Finn. . . _— Nu, zau?
— Mai toţi credeau aşa la început. Batrînul nici nu-ştie ca era cît pe ce sa fie linşat. Dar pîna seara oamenii si-au schimbat parerea si-au ajuns sa creada ca faptaşul a fost un negru fugar, pe nume Jim.
— Pai, el. . .
M-am oprit, zicîndu-mi ca-i mai cuminte sa tac. Ea îşi urma vorba, fara sa fi bagat de seama ca spusesem ceva.
— Negrul a fugit chiar în noaptea în care a fost omorît Huck Finn. Pe capul lui s-a pus un preţ: trei sute de dolari. Iar pe cel al batrinului Finn, doua sute. Dumnealui a venit în tîrg a doua zi dupa omor, a povestit tot si s-a dus cu ailalţi pe vaporaş sa caute hoitul, dar nu-maidecît dupa aia a sters-o. Seara, cînd au vrut sa-l linşeze, ia-l de unde nu-i. A doua zi, aflînd ca negrul fugise si ca nu mai fusese vazut din saara crimei, de la orele zece, toata lumea a dat vina pe el. Şi iata ca în ziua urmatoare batrînul Finn s-a aratat din nou; s-a dus la judele Thatcher şi s-a milogit de el ca sa-i dea banii, ca vrea sa-l caute pe negru prin tot Illinoisul. Juxtele i-a dat ceva bani si Finn s-a îmbatat chiar în seara aia şi pe urma s-a plimbat pîna dupa miezul nopţii în tovaraşia a doi straini deşucheaţi, cu care a si plecat dupa aceea. De atunci nu s-a mai aratat şi lumea nici nu se-asteapta sa-l vada, pîna ce lucrurile n-au sa se mai linişteasca puţin, fiindca acum oamenii sînt siguri ca el şi-a ornorît baiatul si c-a încurcat lucrurile în aşa fel, ca lumea sa creada ca bandiţii au facut-o, iar el sa puna mîna pe banii lui Huck, fara a-şi mai pierde vremea pe la judecaţi. Lumea zice ca ar fi în stare de aşa ceva. Mare pişicher e Finn asta! Daca nu se întoarce pîna-ntr-un an, a scapat. Nu sînt dovezi contra lui, asta e. Pîn-atunci, lucrurile au sa se linişteasca, iar el o sa puna mîna pe banii lui Huck fara nici o bataie de cap.
— Da, matuşica, eu iot aşa cred. Nu vad de ce n-ar fi aşa. Şi-acu, nu mai crede nimeni ca negru-i ucigaşul?
— Ei, mai sînt destui care cred „asta, dar negrul o sa fie prins în curînd si poate ca-l vor sili sa spuna adevarul, de frica.
— Cum aşa, tot mai e urmarit?.
— Da neştiutoare mai eşti! Crezi ca trei sute de dolari se gasesc în fiece zi şi pe toate drumuriîe? Unii zic « ca negrul nu se afla prea departe. Şi eu tot aşa cred, da n-am spus-o nimanui. Acum cîteva zile stateam de vorba cu doi batrîni care locuiesc în baraca de alaturi. Dintr-una-ntr-alta, mi-au spus ca nu prea merge nimeni pe insula aia de dincolo, de-i zice Jackson. „Nu locuieşte nimeni acolo?” zic eu. „Nu, nimeni”, zic eX N-am mai spus nimic, dar am cazut pe gînduri. Mi se paruse mie c-am vazut fum în partea aceea, cam pe la -capatul insulei, cu o zi-doua mai înainte. Nu m-as mira ca negrul sa se ascunda acolo, mi-am zis. In tot cazul, face sa te osteneşti sa cercetezi la faţa locului. De-atunci n-am mai vazut fum şi se prea poate sa fi plecat — daca o fi fost chiar el. Barbatu-meu o sa dea o raita pe insula, împreuna cu înca cineva. A fost plecat pe fluviu în sus, dar s-a întors azi si i-am povestit tot, îndata ce l-am vazut, acu doua ceasuri.
Mie, sa-mi vie rau, nu alta. Parca stateam pe ghimpi. Simţeam nevoia sa fac ceva cu mîinile. Am luat un ac de pe masa şi am încercat sa bag aţa în el. Dar îmi tremurau mîinile şi nu izbuteam sa nimeresc gaura acului.
Cînd femeia amuţi, ridicai ochii si vazui ca se uita ţinta la mine si-mi zîmbeşte într-un chip ciudat. Am^ pus la loc acul şi aţa şi m-am prefacut ca ma intereseaza tot ce-mi spusese ea. La drept vorbind, ma şi interesa. — Trei sute .de dolari — zic eu — e o avere, nu gluma. Bine-ar fi sa-i poata capata mamica. Soţul matale se duce acolo chiar la noapte?
— Da, da. S-a dus în tîrg cu omul de- care-ţi vorbeam, ca sa faca rost de o barca si sa mai împrumute o puşca de undeva. Au sa plece dupa miezul nopţii.
— Oare n-ar vedea mai bine dac-ar aştepta pîna mîine dimineaţa?
— Da, dar n-ar vedea oare si negrul mai bine? Pupa miezul nopţii, de buna seama ca negrul o sa doarma, iar ei au sa-l poata cauta în voie prin padure, daca si-o fi facut vreun foc de tabara pe-acolo. Cu cît va fi mai întuneric, cu atît vor putea cauta mai bine, fara-ca el sa-i simta.
— La asta nu m-am gîndit, ce-i drept. Femeia ma privea mereu în felul acela ciudat, si se-n-ţelege ca nu ma simţeam deloc la largul meu.
— Cum spuneai ca te cheama, fetiţo? ma întreba ea peste cîteva clipe.
— M. . . Mary Williams.
Dar parca -mai înainte nu spusesem Mary, ci Sarah, daca nu ma-nsel. N-am mai ridicat privirea. Ma simţeam încolţit si mi-era teama sa nu, mi se cunoasca pe faţa. Aş fi vrut ca femeia sa mai spuna ceva. De ce tacea, de-aia ma simţeam mai stingherit. Deodata îmi zice:
— Draguţa, mi se pare ca spuseseşi ca te cheama Sarah, cînd ai intrat pe uşa.
— A, da, matuşico, aşa-i. Sarah Mary Williams. Sarah e numele meu dintîi, dar unii îmi spun Sarah, alţii Mary.
— Aha, care va sa zica aşa stau lucrurile.
— Da, matuşico.
Acum ma simţeam ceva mai bine, dar oricum as fi vrut sa fiu altundeva, înca nu eram în stare sa-i înfrunt privirea. Femeia începu deodata sa se vaiete, ce vremuri grele sînt şi cît de strîmtoraţi traiesc, cum se plimba şobolanii prin odaie ca la ei acasa, si-asa mai departe. Acum ma simţeam iar în apele mele. Avea dreptate în privinţa şobolanilor. Una-doua, vedeai cîte unul scoţîndu-si boti-sorul dintr-o gaura din colţul încaperii. Femeia zicea ca trebuie sa aiba totdeauna ceva la îndemîna, ca sa azvîrle dupa ei cînd era singura, altminteri nu-i dadeau pace. îmi arata o vergea de plumb cu un nod la capat si-mi spuse ca de obicei ţintea bine cu ea, dar îşi scrîntîse mîna cu o ora-doua mai înainte si nu ştia daca acum o sa mai peata ţinti bine. Aştepta totuşi un prilej si zvîrr! arunca vergeaua dupa un şobolan, dar nu-l nimeri şi scoase un ţipat, aşa de tare o durea braţul. Apoi ma ruga sa încerc eu data viitoare. Se-nţelege ca voiam s-o şterg înainte de a se întoarce barbat-su, dar n-avea rost sa ma dau în vileag. Am pus mîna pe vergea şi-am azvîrlit-o în cel dintîi chiţcan care si-a aratat beţişorul. De-ar fi stat locului, ar fi fost vai de capul lui. Femeia mi-a zis c-a fost o lovitura straşnica si ca, dupa parerea ei, -pe-al doilea am sa-l nimeresc din plin. S-a sculat si s-a dus dupa vergeaua de plumb, pe care-a adus-o înapoi, împreuna cu o jurubiţa de aţa. Ma ruga apoi s-o ajut sa desfaşoare aţa. Am întins amîndoua braţele si ea mi-a înfaşurat jurubiţa pe mîini, urmînd sa sporovaiasca despre treburile ei si ale lui barbat-su. Deodata însa se opri şi-mi striga:
— Ia seama la şobolani! Mai bine ţine vergeaua pe genunchi, s-o ai la îndemîna.
Şi în aceeaşi clipa îmi .arunca vergeaua în [poala. Am strîns genunchii, în vreme ce ea da înainte cu vorba. Dar dupa un minut, îmi lua jurubiţa şi ma privi drept în ochi, fara rautate:
— Haide, spune-mi care ţi-e numele adevarat?
— Ce-e, ce-e-aţi spus, matuşico?
— Care-i numele tau adevarat? Bill Tom sau Bob? Ia zi?
Cred ca tremuram ca frunza în vînt si zau daca ştiam ce sa fac.
— Matuşico — am îngaimat eu în cele din urma. Va rog sa nu va bateţi joc de o biata fetiţa. Daca va stînje-nesc, am sa …
— Nu, n-ai sa… Stai jos şi ramîi unde eşti. N-am sa-ţi fac nici un rau si nici n-am sa spun nimanui. Dar •dezvaluie-mi taina, cu toata încrederea. Am s-o pastrez şi, mai mult decît atît, am sa te-ajut. Şi barbatu-meu la fel, daca vrei. Ce mai încolo-încoace, eşti un ucenic fugar, nu-i aşa? Nu face nimic. . . Nu-i nici o grozavie. Se vede ca stapînii s-au purtat rau cu tine şi te-ai hotarît sa-ţi iei talpaşiţa. Dumnezeu sa te aiba în paza, copile, n-am sa te dau în vileag. Hai, povesteşte-mi tot, fii baiat cuminte. *
I-an^spus atunci ca-mi dau seama ca n-are nici un rost sa mai mint, aşa ca o sa-i marturisesc tot^ numai sa se ţina de cuvînt. Şi-am început sa-i povestesc ca parinţii mei au murit şi ca legea m-a dat pe mîna unui batrtn zgîrcit, stapînul unei ferme aşezate la vreo treizeci de mile departare de fluviu, şi ca batrînul asta s-a purtat aşa de rau „cu mine, ca n-am mai putut îndura şi, într-o buna zi, cînd plecase de-acasa pe vreo doua zile, mi-am luat inima-n dinţi şi-am fugit, îmbracîndu-ma într-o rochie veche de-a fiica-sii. Am strabatut treizeci de mile în trei nopţi, fiindca umblam numai noaptea, iar ziua stateam ascuns si dormeam. Pîinea şi carnea pe care le luasem de-acasa într-o bocceluţa mi-au ajuns pentru tot
drumul.
— Nadajduiesc — am încheiat eu — ca unchiu-meu Abner Moore o sa aiba grija de mine, de-aia am venit aici,
în Goshen.
— Goshen, ai zis, copile? Pai asta nu-i Goshen, ci St. Petersburg, Goshen e cu vreo zece mile mai sus. Cinf ţi-a zis ca-i Goshen?
— Un om pe care l-am întîlnit azi de dimineaţa, în zori, tocmai cînd intram în padure, ca sa dorm oleaca. Mi-a spus ca la rascruce trebuie-s-o iau la dreapta si dupa vreo cinci mile am s-ajung la Goshen.
— Se vede c-o fi fost beat. Ţi-a spus tocmai pe dos.
— E drept ca parca era beat, dar acum n-am ce-i face. Trebuie sa plec. Ajung eu la Goshen pîna-n zori.
— Stai o clipa! Am sa-ţi pregatesc ceva de mîncare. . Poate c-o sa ai nevoie.
îmi pregati ceva de-ale gurii, apoi ma întreba:
— Ia spune, cînd o vaca sta culcata, pe care parte se scoala! Raspunde repede, fara sa te gîndesti. Care parte se ridica întîi?
— Partea dinapoi, matuşico.
— Dar la un cal?
— Partea dinainte.
— Pe care parte a copacului creste muşchiul?
— Pe partea dinspre miazanoapte.
— Daca cincisprezece vaci pasc pe o magura^ cîte dinele rumega cu capetele întoarse în aceeaşi parte?
— Toate cinspe, matuşico.
— Bine, vad ca ai trait îhtr-adevar la ţara. Credeam ca iar încerci sa ma duci de nas. Şi-acu, cum te cheama de-adevaratelea?
—— George Peters, matuşico.
… — Bine, vezi de-l ţine minte, George. Ai fi în stare sa-l uiţi si sa-mi zici la plecare ca te cheama Alexander, ca p-orma sa-mi spui, ca sa scapi, ca de fapt te cheama George Alexander. Vezi, nu te apropia de femei în rochia , asta veche de stamba. Doar barbaţii te-ar putea lua drept l fetiţa, dar nu prea semeni, sa ştii. Mai baiatule, cînd vrei sa pui aţa în ac, nu verii cu acul pîna-n dreptul firului, ci ; ţine acul ţeapan şi cauta sa vîri aţa în gaura. Aşa obisnuiesc femeile, numai barbaţii fac pe dos. înca ceva: cînd azvîrli într-un şobolan sau în mai ştiu eu ce, ridica-te în vîrful picioarelor, du-ţi mana deasupra capului cit poţi mai stîngaci şi arunca alaturi cu vreo doi metri. Azvîrle cu braţul ţeapan, din umar, de parc-ai avea acolo un şurub şi i-ai rasuci. Aşa fac fetele, nu ca baieţii, care arunca din încheieltura mîinii şi din cot, ţinîndu-şi braţul într-o parte. Şi, ţine minte, cînd o fata încearca sa prinda ceva în poala, desface genunchii, nu-i strînge, cum i-ai strîns tu eînd ai prins vergeaua de plumb. Te-am mirosit ca eşti baiat în clipa cînd am vazut cum pui aţa în ac. Tot ce-am nascocit dupa aia a fost doar ca sa ma încredinţez ca nu greşesc. Şi-aeum, du-te la unchiu-tau, Sarah Mary .Williams George Alexander Peters, iar daca dai de bucluc pe drum, trimite vorba doamnei Judith Loftus, adica mie, si-o sa fac tot ce pot ca sa te scap. la-o pe mal, e al mai bun drum; şi a doua oara cînd ai s-o porneşti razna, ia-ţi ghete si ciorapi. Drumul e plin de pietre si tare ma tem c-ai s-ajungi la Goshen cu picioarele harcea-parcea.
Am mers pe mal vreo cincizeci de paşi, apoi m-am furişat pîna la locul unde lasasem luntrea, ceva mai jos de casuţa. Am sarit în luntre si-am luat-o repede din loc. Am vîslit la deal, pîna am ajuns în dreptul insulei, apoi am pornit spre ea. Mi-am scos boneţica — acum nu mai aveam nevoie de obloane. Cam pe la jumatatea drumului, am auzit bataile ornicului din tîrg si m-am oprit sa le-ascult: sunetul venea stins peste apa, dar limpede, unsprezece batai. Cînd am ajuns la insula, n-am stat sa ma odihnesc, cu toate ca-mi ieşise sufletul, ci am luat-o repede prin padure, pîna la locul unde facusem popas prima oara. Cum am ajuns acolo, am aprins focul pe^o movilita înalta si uscata.
Apoi m-am întors la luntre si-am vîslit din rasputeri spre locul nostru, cu o mila si jumatate mai la vale. Am sarit din luntre si-am luat-o la goana printre copaci, suind dealul pîna la peştera. Jim dormea buştean, lungit pe jos.
— Scoala repede, Jim! i-am strigat, zgîlţundu-l. N-avem nici o clipa de pierdut. Sînt pe urmele noastre!
Jim nu m-a întrebat nimic, o vorba n-a scos, dar dupa felul în care a muncit în jumatatea de ceas care-a urmat, mi-am dat seama cît era de speriat, într-o jumatate de ora tot avutul nostru era pe pluta si pluta sta gata s-o porneasca din ascunzatoarea ei de sub salcii, înainte de toate am stins focul în peştera si dupa aceea n-am mai aprins nici o luminiţa. M-am dus cu luntrea ceva mai încolo de mal si-am privit. Dar chiar de-ar fi fost prin preajma•in vapor, tot nu l-as fi putut zari. caci nu prea vezi mare lucru la lumina stelelor. Am urnit pluta si-am pornit la vale, pe întuneric, dincolo de piciorul insulei, fara sa scoatem o vorba, într-o tacere deplina.
C AP I T O L U L XII
Abia cam pe la unu noaptea am lasat în urma insula. Pluta luneca tare încet, ca un melc. Aveam de gînd, daca se ivea vreun vapor, sa sarim în barca şi sa vîslim spre malul dinspre Illinois. Noroc ca nu s-a ivit nici un vapor, fiindca nu ne gîndisem sa punem în barca nici puşca, nici undiţa si nici ceva de-ale gurii. Fusesem prea zoriţi ca sa ne gîndim la atîtea lucruri deodata. Oricum, n-am chibzuit bine punînd tot calabalîcul pe pluta.
îmi faceam socoteala ca daca oamenii aia au sa vina pe insula, au sa gaseasca focul aprins de mine şi-au sa-l aştepte acolo toata noaptea pe Jim. Nu ştiu ce-or fi facut, dar ne-au lasat în pace. Şi daca cumva focul aprins de mine nu i-a dus de nas, nu-i vina mea. Eu unul am facut tot ce mi-a stat în putinţa ca sa-i îmbrobodesc.
Cînd a început sa mijeasca de ziua, am poposit pe un grind la un cot al fluviului, pe partea Illinoisului. Am taiat cu toporul nişte crengi de racnita si-am acoperit pluta cu ele, aşa fel ca de departe sa para una cu malul. Pe grindurile astea, rachitele cresc dese ca dinţii greblei.
Malul dinspre Missouri era muntos, iar cel dinspre Illinois era acoperit de paduri, si cum în locul ala canalul trecea de-a lungul malului dinspre Missouri, nu ma temeam c-o sa dea vreun vapor peste noi. Am stat acolo J toata ziulica, uitîndu-ne la plutele şi vasele care coborau pe canal şi la vapoarele care treceau în sus, prin mijlocul apei, luîndu-se de piept cu ea. I-am povestit lui Jim ce spaima am tras cu palavragioaica aia. Jim zicea ca-i mare , hoţomana şi ca de-ar fi pornit ea însaşi pe urmele noas- i ti e, n-ar fi stat sa se uite la un foc de tabara, ci ar fi adus de buna seama un cîine cu ea.
— Da ce, nu putea sa-i spuna lui barbat-su sa aduca un cîine? l-am întrebat eu.
Jim mi-a raspuns ca ar baga mîna-n foc ca femeia s-a gîndit la treaba asta tocmai cînd oamenii se” pregateau sa plece şi ca s-or fi dus desigur prin tîrg sa faca rost de-un cîine şi de-aia au mai zabovit, altminteri n-am fi noi aici pe un grind, cu vreo şaisprezece-şaptesprezece mile. mai jos de tîrg — as, de unde! am fi din nou în tîrgul ala afurisit.
I-am zis ca puţin îmi pasa de ce n-au pus mîna pe noi, totul e ca nu ne-au înhaţat.
Cînd a început sa se-ntunece. ne-am scos capul din desişul de rachite si-am privit în toate parţile. Nu se zarea . nimic. Jim a desprins nişte bulumaci de deasupra plutei şi l-a înjghebat un mic wigwam1, ca sa avem unde ne adaposti pe vreme ploioasa sau pe arşiţa şi ca sa ne ferim boarfele de umezeala. Jim a meşterit si-un fel de podina, cu cîteva palme mai înalta ca pluta, aşa ca acum paturile si celelalte lucruri erau ferite de valurile stîrnite de vapoare.
Taman în mijlocul wigwamului am batatorit un strat de namol, gros de cînci-sase degete, întarindu-l pe de margini, ca sa nu Se risipeasca; în vatra asta puteam a-prinde focul pe vreme umeda sau friguroasa, fara sa fim vazuţi de afara.
Am mai meşterit si o cîrma de rezerva, ca s-avem, dara vreuna din celelalte s-ar fi sfarîmat cumva de vreun buştean sau altceva. Am gasit apoi un ţaruş cu cracana, tocmai bun ca s-atîrnam de el felinarul, pe care trebuia sa-l aprindem de cîte ori vedeam vreun vapor venind la vale, ca sa nu ne dea peste cap. Pentru vapoarele care mergeau în sus, nu era nevoie sa-l aprindem, d.ecît daca le stateam cumva în cale cînd voiau sa „transverseze” — cum se zice; apele erau înca destul de mari, acoperind pe alocuri malurile mai joase, aşa ca vapoarele care mergeau în sus nu treceau totdeauna prin canal, ci cautau apa mai liniştita de linga ţarm.
în noaptea urmatoare, am mers vreo şapte-opt ceasuri, lasîndu-ne în voia curentului, care gonea cu peste patru mile pe ora. Pescuiam, mai stateam de vorba şi din cînd în cînd înotam ca sa n-adormim.
Grozav lucru e sa pluteşti aşa la vale pe un asemenea rîu mare şi liniştit, stînd lungit pe spate, cu ochii la stele; aproape ca nu cutezam sa vorbim tare, iar cînd ne venea sa rîdem, chicoteam înfundat, dar şi asta se-ntîmpla foarte rar.
Am avut parte de o vreme straşnica şi n-am paţit nimic, nici în noaptea aceea, nici în nopţile urmatoare.
In fiecare noapte treceam pe linga tîrguri, unele cocoţate pe cîte o coasta de deal, ca nişte salbe de lumini. Nu desluşeai nici o casa. Intr-a cincea noapte, am trecut prin faţa oraşului Saint Louis. Parea ca întreg pamîntul e luminat. La noi, St. Fetersburg, se zicea ca în Saint Louis traiesc douazeci-treizeci de mii” de oameni, clar n-am cre-zut-o niciodata pîna în noaptea aia liniştita, cînd, pe la ora doua, am- vazut atîta straşnica risipa de lumina. Nu se auzea însa nici un zgomot. Toata lumea dormea.
îmi luasem obiceiul ca în fiecare seara, pe la ceasurile zece, sa ma strecor pe mai, în vreun satuc, ca sa cumpar de zece-cincisprezece cenţi faina, slanina sau alte merinde. Uneori luam şi cîte un pui de gaina, care nu statea cuminte în poiata.
Babacu zicea întotdeauna: „Nu pierde niciodata ocazia sa iei un pui; daca n-ai tu nevoie de el, gaseşti lesne-pe cineva care are nevoie, şi-o fapta buna nu se uita niciodata”. De cînd îl ştiu, n-am pomenit niciodata ca babacu sa n-aiba chiar el nevoie de puiul cu pricina, dar de zis, aşa zicea.
în unele dimineţi, înainte de rasaritul soarelui, ma furişam pe ogoare si împrumutam un harbuz, un pepene galben, un dovleac, un ştiulete de porumb sau alte trufandale de-astea.
Babacu obişnuia sa spuna ca nu-i nici un pacat sa iei cu împrumut dacaai de gînd sa dai înapoi odata si-odata. Dar vaduva zicea ca nu-i decît o hoţie ascunsa sub un nume frumos si ca un om cinstit n-ar face ima ca asta. Jim era de parere ca şi vaduva şi babacu aveau dreptate
şi- ca, daca stam sa ne gîndim, cel mai bine ar fi sa ştergem de pe lista doua-trei trufandale şi sa nu le mai luam niciodata cu împrumut, socotind ca atunci n-ar mai fi nici un pacat dac-am împrumuta din celelalte.
Am stat de vorba despre asta o noapte întreaga, în vreme ce pluta luneca la vale, şi rie-am tot framîntat daca sa renunţam la harbuji, la cantalupi, la zamoşi sau la altceva. Catre ziua am ajuns la o dezlegare destul de buna: ne-am hotarît sa renunţam la mere padureţe şi la ananasi. înainte de a lua hotarîrea asta, nu prea avusesem linişte, dar acum ne simţeam cu cugetul împacat. Eu, unul, eram chiar mulţumit de hotarîrea luata, fiindca merele padureţe sînt rele la gust, cît despre ananasi, ştiam ca n-au sa se coaca decît peste doua-trei luni.
Din cînd în cînd mai împuşcam cîte o pasare care se apuca sa se scoale prea devreme dimineaţa sau nu se ducea la timp la culcare seara. Una peste alta, o duceam împarateşte, ce sa zic.
într-a cincea noapte de cînd trecusem de Saint Louis s-a stîrnit o furtuna naprasnica. Era dupa miezul nopţii, începu sa tune şi sa fulgere şi se porni sa ploua cu galeata. Ne-am adapostit în wigwam, lasînd pluta sa se descurce singura. Cînd scapara cîte un fulger vedeam în faţa noastra fluviul uriaş, strajuit de o parte şi de alta de ponoare înalte şi stîncoase. t — Hei, Jim, uite colo!
Era un vaporaş care se ciocnise de-o stînca. Ne îndreptam chiar într-acolo. La lumina fulgerelor l-am vazut limpede: se lasase într-o rîna si o parte din puntea de sus razbea deasupra apei. Se desluşea bine pîna şi cea mai mica scota: linga clopotul mare se putea vedea un scaun, de sparatul caruia atîrna o palarie ponosita.
Pierdut în noapte pe o furtuna ca asta, cu atîta taina în jur, am simţit ce-ar simţi oricare alt baiat de vîrsta mea vazînd epava aia jalnica, încremenita în mijlocul fluviului. Voiam sa ma urc pe punte şi s-o cercetez niţeluş, ca sa vad despre ce-i vorba.
— Hai sa ne suim, Jim! v Dar Jim nici nu voi s-auda la-nceput:
— Jim nu pune piciorul pe epava. Ne merge destul de bine, şi n-are rost sa ispitim raul, vorba scripturii. Mai mult ca sigur ca pe punte-i un paznic.
— Pe dracu paznic! Ce sa pazeasca? Duneta si timoneria? Crezi ca cineva şi-ar primejdui viaţa pentru o du-neta şi-o timonerie, pe o noapte ca asta, cînd vaporul sta sa se sfarîme si sa se scufunde dintr-o clipa într-alta?
La asta Jim nu mai avu ce sa raspunda si nici n-a încercat.
— Unde mai pui ca am putea împrumuta niscaiva Iu-, cruşoare de preţ din cabina capitanului. Bunaoara trabu-ce, pun ramaşag ca sînt acolo de-alea de cinci cenţi bucata, bani gheaţa. Capitanii de vapoare sînt totdeauna bogaţi; primesc o leafa de şaizeci de dolari pe luna şi cînd vor un lucru, nu se uita la preţ. Baga o luminare în buzunar, Jim. N-am astîmpar pîna nu dam o raita pe vas. Crezi tu ca Tom Sawyer ar pierde o ocazie ca asta? Pentru nimic în lume. El ar zice ca-i o aventura şi s-ar sui pe epava, sa ştie de bine ca moare, în ce „stil mare” ar mai lucra el şi ce aere şi-ar da! Ai crede ca-i Cristofor Columb descoperind lumea de apoi. Ţii, ce n-aş da sa fie si Tom Sawyer aici!
Jim a mai bombanit niţel, dar s-a supus. Atîta doar,
zicea ca trebuie sa vorbim cît mai puţin şi cît mai încet.
Un fulger ne dezvalui din nou epava, tocmai la timp ca
sa ne putem agaţa de biga1 de la tribord si sa legam pluta de ea.
în partea aceea puntea era foarte înclinata. Ne-am furişat pe punte în jos, pîna la babord, spre timonerie, cal-cînd cu bagare de seama si întinzînd mîinile ca sa ne ferim de odgoane, caci era o bezna de nepatruns.
Curînd am dat peste bordura luminatorului si ne-am caţarat pe el. înca un pas si am fi ajuns în faţa uşii cabinei capitanului, care era deschisa. Dar, Dumnezeule! In fundul coridorului am zarit o lumina şi în aceeaşi clipa ni s-a parut ca auzim nişte voci înabuşite.
Jim îmi şopti ca se simte tare prost şi c-ar fi mai bine sa ne întoarcem. ,,Bine!” i-am spus, dar cînd sa pornim înapoi spre pluta, am auzit un glas ca-inîndu-se:
— Nu, nu, va rog, fraţilor! Jur ca n-am sa spun nimic! * Altcineva rosti, destul de tare:
— Minţi, Jim Turner! Ne-ai mai tras clapa o data. Te-ai obişnuit sa ceri mai mult decît ţi se cuvine şi pîn-acu ţi-a mers, îţi dadeam cît voiai, ca sa nu ne dai de gol. Da acu ţi s-a înfundat. Javra scîrboasa! N-ai pereche de ticalos! . .
Jim se si carabanise spre pluta, dar eu muream sa vad ce-o sa mai urmeze, îmi faceam curaj, spunîndu-mi ca Tom Sawyer n-ar da înapoi tocmai acum; ei bine, nici eu n-am sa plec. Ramîn sa vad ce se întîmpla. M-am tîrît de-a buşilea prin întuneric, pîna ce între mine şi fundul coridorului n-a mai ramas decît o cabina şi-atunci am zarit deodata un om întins pe podea, cu mainile si picioarele legate; deasupra lui stateau aplecaţi doi gealaţi — unui ţinea în mîna un felinar orb, iar celalalt un-pistol îndreptat spre capul celui de pe podea.
— Ce ţi-aş mai face de petrecanie — rosti cel cu pistolul — aşa ai merita, porcule!
Omul de pe podea se zvîrcoli şi gemu:
— Nu, Bill, nu face una ca asta! N-o sa mai-spun nimanui nimic!
La vorbele astea, omul cu felinarul începu sa rîda:
— Cred şi eu! în viaţa ta n-ai spus ceva mai adeyarat! Peste cîteva clipe, izbucni:..
— Auzi-l cum se milogeşte! Şi cînd te gîndeşti ca de nu-l prindeam şi-l legam, ne curaţa pe amîndoi! Şi pentru ce, ma rog?! Pentru o nimica toata. Pentru ca ne luam s^ noi dreptul nostru, d-aia. Dar fii pe pace, Jim Turner, n-o sa mai ameninţi tu pe nimeni. Termina cu pistolul ala, Bill!
” — Nu, Jake Packard! .spuse Bill. Eu zic sa-l omorîm. Ce; el nu l-a omorît pe moş Hatfield tot aşa? Ce, n-o merita?
— Dar eu nu vreau sa-l omorîm, am eu motivele mele.
— Dumnezeu sa te binecuvînteze pentru vorbele astea, Jake Packard! N-am sa te uit cît oi trai! bîigui omul de pe podea.
Packard nu-l lua în seama; îşi agaţa felinarul de un cui si porni spre locul unde ma aflam eu, facîndu-i semn lui Bill sa-l urmeze. M-am dat înapoi cu vreo cîţiva paşi, cît am putut de repede, dar vaporul era atît de aplecat, ca n-am prea avut spor. Ca sa nu dea peste mine şi sa ma prinda, m-am tîrît pîna într-o cabina de pe puntea de sus. Individul venea cu paşi mari prin întuneric. Cînd Packard ajunse în faţa cabinei în care ma aflam, spuse:
— Aici, vino-ncoace.
Şi intra cu Bill dupa el.
Dar pîna sa intre, eu ma şi ghemuisem pe patul de sus şi-mi muşcam degetele ca ma ascunsesem tocmai în cabina aia. Cei doi începura sa sporovaiasca, proptindu-si mîinile de marginea patului. Nu-i vedeam, dar ştiam unde se afla, dupa duhoarea de rachiu pe care o ras-pîndeau. In clipele acelea mi-a parut bine ca nu beam şi eu rachiu. Dar chiar de-as fi baut, tot n-ar fi putut sa ma simta, fiindca nici nu mai rasuflam de frica. Şi apoi, cum sa mai rasufli cînd auzi asemenea lucruri?
Vorbeau repezit şi în şoapta. Bill voia sa-l omoare pe
Turner:
— A spus ca ne toarna si-o s-o faca. Chiar de i-am da si partea noastra, acum tot degeaba ar fi dupa felul cum ne-am purtat cu el. Suta la suta ca ne da în vileag. Asculta, eu zic sa-l scoatem din circulaţie. . — Şi eu la fel — spuse Packard, foarte liniştit.
— La dracu, începusem sa cred ca nu vrei . . . Atunci, e-n regula. Hai sa-ispravim cu el!
— Stai o clipa, n-am terminat! Asculta-ma. Glonţul e bun, nu zic nu, dar sînt si mijloace mai puţin galagioase ca sa scapi de cineva, daca n-ai încotro. Cred ca n-are nici un rost sa alergi dupa ştreang, daca-i poţi veni de hac într-alt chip care-i tot aşa bun, şi în plus nu te poate baga la apa. Este?
— Asa-i. Dar ce-ai sa mai scorneşti?
— Uite ce zic eu: dam o raita si vedem daca n-am uitat nimic prin cabine, p-orma o ştergem la mal ca s-ascundem prada. Dupa aia, aşteptam. M-aş mira ca epava asta sa nu se duca la fund, în cel mult doua ceasuri. Pricepi? O sa se-nece şi n-o sa fie nimeni de vina, în afara de el. Eu zic ca-i mult mai bine aşa, decît sa-l omorîm. Sînt contra omorului atîta vreme cît se poate si fara. N-are nici un rost, şi nici nu se cade. N-am dreptate?
— Da, cred ca ai. Dar daca vaporul nu se duce la fund?
— Sa aşteptam doua ore si sa vedem. Ce ne costa?
— Bine, fie! Haidem!
Au ieşit amîndoi. Am sarit jos, scaldat în .sudori reci, şi-am pornit-o de-a bvtşilea.
Era întuneric bezna. ,,Jim!” am şoptit eu — si Jim mi-a raspuns cu un geamat, de la doi paşi.
— Repede, Jim, nu-i timp de pierdut! Nu mai geme ca prostu! Colo, pe punte, e o banda de ucigaşi si daca n-o sa le gasim barca si n-o sa-i dam drumul la vale, ca sa nu mai aiba cu ce parasi epava, unul din ei are sa iie la mare ananghie. Dar dac-o s-o gasim, atunci au sa fie cu toţii la mare ananghie, si şeriful o sa puna mîna pe ei. Repede, nu mai sta! Ma duc sa caut la babord, tu du-te la-tribord. Urca-te pe pluta şi…
— O, Dumnezeule! Unde-i pluta? Nu mai e! S-a dezlegat singura si s-a dus, iar noi am ramas aici!
CAPITOLUL XIII
Mi s-a taiat rasuflarea şi era cît pe ce sa leşin. Sa fii prizonier pe-o epava, cu o banda ca asta! Dar nu era vreme sa miorlai. Trebuia gasita barca, acum aveam si noi nevoie de ea. Tremurînd şi clanţanind din dinţi, am co-borît la babord, şi de acolo parca a trecut o saptamîna pin ce-am ajuns la pupa. Acolo, nici urma de barca. Jim îmi zise ca nu poate sa mearga mai departe, fiindca i s-au muiat picioarele de frica.
— Haide, mişca-te! i-am raspuns. Daca ramînem pe
epava, s-a zis cu noi!
Ne-am tîrit mai departe, pe întuneric. Am luat-o prin
spatele duneftei şi de-acolo ne-am tîrit de-a lungul luminatorului, din zabrea în zabrea, fiindca marginea luminatorului era în apa. Cînd am ajuns linga uşa coridorului, am vazut barca. Abia se zarea, dar era acolo. Am rasuflat uşurat, într-o clipa aş fi fost în barca, dar deodata uşa se deschise. Unul din tîlhari îşi scoase capul, la vreo doi paşi de mine. Credeam ca mi-a sunat ceasul. Dar ala si-a vi-rît capul înapoi, strigînd:
— Hei, Bill, ia felinarul asta afurisit, sa nu-l mai vad!
Azvîrli un sac în barca, apoi sari şi el în ea si se aşeza. Era Packard. Apoi ieşi Bill şi sari si el în barca. Packard spuse cu glas şoptit:
— Gata! Da-i drumul! • De istovit ce eram, abia ma mai puteam ţine de zabrelele luminatorului.
— Stai niţel! zise Bill. L-ai cautat prin buzunare?
— Nu. Nici tu?
— Nu. Atunci mai are înca-n buzunar partea lui de bani.
— Hai înapoi! N-are nici un rost sa luam prada şi sa lasam banii.
— Ce zici, n-o sa miroasa ce punem la cale?
— S-ar putea. In tot cazu, trebuie sa-i luam banii. Hai!
Ieşira din barca şi intrara în cabina. Uşa se închise cu zgomot, de la sine, caci vasul era înclinat în parten aia. într-o jumatate de secunda eram în barca, iar Jim se pravali, dupa mine. Am taiat parîma cu cuţitul şi duşi am fost!
Fara sa ne atingem de vîsle si fara sa scoatem o vorba sau macar o şoapta, abia raşuflînd, am plutit repede, într-o tacere de moarte, pîna ce-am trecut de zbaturi si. de pupa vasului. Peste cîteva secunde eram cu vreo sufa de metri mai jos de epava care, în curînd, se mistui cu totul în bezna. Eram salvaţi.
Dupa ce ne-am departat cu vreo trei-patru sute de metri, am zarit un felinar licarind o clipa în uşa coridorului si ne-am dat seama sa bandiţii vazusera ca barca lipseşte si începusera sa priceapa ca erau acum în aceeaşi oala cu Jim Turner.
Jim s-a aşezat la vîsle şi am pornit în cautarea plutei noastre. Abia atunci am început sa ma gîndesc la indivizii aia — înainte nu avusesem timp. Ma gîndearn cît de groaznic trebuie sa fie, chiar pentru nişte bandiţi de teapa lor, sa se pomeneasca într-o asemenea dandana. Daca ajung şi eu bandit într-o buna zi — ce-aş zice atunci sa paţesc la fel? I-am spus lui Jim:
— La cea dintîi lumina pe care-o zarim, tragem la mal cu o suta de metri mai jos, sau mai sus de ea, într-un loc unde sa te poţi ascunde cu barca, iar eu ma duc sa le dau de veste oamenilor, o sa scornesc eu ceva, ca sa porneasca dupa bandiţii aia şi sa-i scape de belea. Dupa aia n-au decît sa-i si spînzure, dac-aşa li-e scris.
Din pacate, totul a cazut balta, fiindca în curînd s-a pornit iar furtuna, mai avan ca oricînd. Ploua cu galeata, si nu se zarea nici o lumina, nicaieri. Pesemne ca toata lumea dormea. Lunecam la vale, cu ochii dupa lumini şi dupa pluta noastra. Dupa nu ştiu cîta vreme ploaia conteni, dar norii ramasesera pe cer şi fulgerele se ţineau lanţ. La lumina lor, am zarit deodata în faţa noastra o mogîldeaţa neagra, şi am pornit intr-acblo. lilra pluta. Ţii, ce ne-am mai bucurat cînd ne-am vazut iaraşi pe bordul ei! în aceeaşi clipa, am zarit o lumina pe malul drept, ceva mai încolo. I-am zis lui Jim ca ma duc sa vad ce e. Barca era pe jumatate plina cu prada luata de bandiţi de pe epava. Am gramadit totul pe pluta si i-am spus lui Jim sa mearga la vale vreo doua mile şi abia du.pa aia sa a-prinda felinarul, si sa nu-l stinga pîna ma-ntorc. Apoi am pus mîna pe vîsle şi-am pornit eu barca spre lumina aia. Apropiindu7ma, am zarit alte lumini, vreo trei-patru, pe o coasta de deal. Se vede ca era un sat. M-am apropiat de raal, cam în dreptul primei lumini, şi am lasat barca sa lunece~ fara sa mai vîslesc. Deodatfe am zarit un felinar agaţat de catargul unui bac cu bordajul dublu. M-am în-vîrtit în jurul lui ca sa-l descopar pe paznic. Ma-ntrebarn pe unde-o fi dormind. Pîn la urma l-am gasit: moţaia pe un butuc, la prova, cu capul între genunchi. M-am suit pe punte, l-am batut de cîteva ori pe umar şi-am început sa ma smiorcai.
A tresarit speriat, dar, vazîndu-ma, a început sa caste, s-a întins şi-apoi m-a întrebat:
— Ei, ce-i cu cu tine? Nu mai plînge, puiule! Ce-ai paţit?
— Tata, mama, surioara si… Am izbucnit în plîns.
— Haide, lasa, nu-ţi mai pune atîta. la inima. Toţi avem necazuri, da ai sa vezi c-o sa fie bine pîn la urma. Dar ce-au paţit?
— Sînt. . . sîrrt. .. sînteţi paznicul bacului?
— Da — raspunse el încîntat. Eu sînt capitanul şi patronul, secundul si pilotul, paznicul şi şeful de echipaj. Cateodata sînt si încarcatura, si pasagerii. Nu-s eu aşa bogat ca Jim Hornback, batrînul, şi nici aşa de galanton cu toata lumea, ca s-arunc banii în dreapta şi-n stînga, cum face el. Da i-am spus-o de-o mie de ori: nu mi-as schimba locul cu al lui pentru nimic în lume fiindca pentru mine viaţa adevarata e viaţa de marinar. Nici sa m-aureasca n-as sta ca el la doua poşte de oraş, unde nu se-ntîmpla niciodata nimic. Nu, n-as schimba cu el nici pentru toţi bistarii lui, ba chiar de mi-ar da si de doua ori pe-atît. I-am zis …
— Li s-a întamplat o nenorocire si …
— Cui? ma întrerupse el.
— Tatii, mamei, sora-mii şi domnişoarei Hooker. Daca aţi vrea sa va duceţi cu bacul pîn-acolo.
— Pîn-acolo? Da unde sînt?
— Pe epava.
— Care epava?
— Nu-i decît una.
— Nu cumva e vorba de „Walter Scott”?
— Da.
— Dumnezeule! Dar ce cauta acolo?
— Nu s-au dus dinadins. –
— Te cred si eu. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, daca nu se cara repede de-acolo, s-a zis cu ei! Cum naiba s-au bagat într-fun bucluc ca asta?
— Sa vedeţi cum a fost. Domnişoara Hooker a-a dus în vizita la nişte cunoscuţi în partea de sus a tîrgului . . .
— Aha, la Debarcaderul lui Booth. Zi mai departe.
— S-a dus în vizita acolo şi spre seara a plecat cu negresa ei pe bacul tras de cai, cu gîndul sa mîie la prietena ei, domnişoara … nu mai ştiu cum ai zice. Pe drum i s-a pierdut cîrma si curentul i-a sucit si i-a tîrît la vale vreo doua mile, cu pupa înainte, pîna s-au ciocnit de epava. Cîrmaciul, negresa şi caii s-au înecat, dar domnişoara Hooker a scapat, agaţîridu-se de epava. Ca la vreo doua ore dupa ce s-a întunecat, am sosit si noi cu barca noastra. Dar aşa era de întuneric, ca n-am bagat de seama epava, pîna nu ne-am ciocnit şi noi de ea. Am scapat cu toţii, afara de Bill Whipple. Ce baiat bun era! Mai bine ma-necam eu în locul lui,, zau!
— Sfinte Sisoe! N-am- mai pomenit una ca asta! Şi-atunci ce-aţi facut?
—- Am strigat de ne-a ieşit sufletul, dar apa e-asa lata pe-acolo, ca nu ne-a auzit nimeni. Taticu a zis ca unul dintre noi trebuie sa mearga la mal sa ceara ajutor. Fiind singurul care ştiu sa înot, mi-am „luat inima în dinţi. Domnişoara Hooker mi-a spus ca daca nu gasesc repede ajutor, sa vin aici şi sa-l caut pe unchiul dumneaei, ca el o sa ne scoata din încurcatura. Am ajuns la mal cu vreo mila mai jos şi de-atunci ma tot învart decolo pîna colo, încercînd sa dau de unu mai inimos, da toţi mi-au spus: ,,Ce, pe-o noapte ca asta si cu un curent ca asta? E nebunie curata. Du-ta la bac!” Daca matale aţi vrea sa va duceţi şi sa …
— Cum sa nu vreau, sigur ca as vrea, dar cine dracu o sa ma plateasca pentru treaba asta? Crezi ca taticu tau . . .
— N-aveţi nici o grija. Domnişoara Hooker mi-a spus special ca unchiu-sau Hornback . ..
— Mii de draci! Ala-i unchiu-sau? Asculta, o porneşti spre lumina aiaşi cînd ajungi acolo, o iei spre apus. La vreun sfert de mila de-acolo, dai de un han. Intri înauntru şi ceri sa te duca la Jim Hornback. Sa iscaleasca dumnealui o poliţa. Şi vezi, nu zabovi, ca de-abia aşteapta sa afle vestea. Spune-i ca pîn-ajunge el în tîrg, i-o scap pe ne-poata-sa. Hai, du-te! Ma duc sa-l trezesc pe mecanic.
M-am prefacut ca pornesc spre lumina aceea, dar, de cum s-a întors cu spatele, am luat-o înapoi şi m-am vîrît în barca. Dupa ce-am scos apa din ea, am lasat-o sa pluteasca vreun sfert de mila în apa lina de linga mal, şi m-am ascuns dupa nişte şlepuri încarcate cu cherestea. Nu m-am liniştit pîna n-am vazut bacul urnindu-se. Una peste alta, eram mulţumit ca-mi dadusem atîta osteneala pentru banda aia. Nu mulţi ar fi facut-o. Tare-aş fi vrut sa afle si vaduva despre fapta mea. Cred ca ar fi fost mîndra de mine, vazîndu-ma ca-i ajut pe ticaloşii aia, fiindca persoanele filantroape, de felul vaduvei, se înduioşeaza al mai mult de soarta unor asemenea pramatii. In curînd se ivi şi epava, lunecînd fumurie la vale.
M-au trecut fiori, dar m-am stapînit şi-am pornit spre ea. Intrase rau la apa! Mi-am dat seama numaidecît ca nu prea sînt sorţi sa fi ramas careva în viaţa.
M-am învîrtit în jurul ei, strigînd din cînd în cînd, dar n-am primit nici un raspuns. Era o tacere de mormînt. Mi se rupea inima de tîlharii aia, dar nu cine ştie ce, fiind-ca-mi ziceam ca daca ei au fost în stare sa-ndure una ca asta, pot sa-ndur si eu.
Vazînd ca se apropie bacul, am vîslit spre larg, ca sa ma las dus de curent. Cînd am socotit ca-s de ajuns de departe, am lasat vîslele şi m-am uitat înapoi.
Bacul se-nvîrtea în jurul epavei, în cautarea ramaşiţelor domnişoarei Hooker; capitanul socotea, pesemne, ca unchiul ei, Hornback, o sa fie bucuros sa le aiba. Dar în curînd se lasa pagubaş şi bacul porni spre mal. Cît despre mine, mi-am vazut de treaba şi-am întins-o la vale.
A trecut o veşnicie pîna am zarit felinarul lui Jim; licarea parca la o departare de o mie de mile. Cînd am ajuns la pluta, cerul începuse sa se lumineze puţin spre rasarit. Ne-am îndreptat spre un ostrov, am ascuns pluta, am scufundat barca, ne-am culcat şi-am dormit buştean.
CAPITOLUL XIV
Dupa cîtava vreme, ne-am trezit si ne-am apucat sa cercetam prada furata de banda. Am gasit o gramada de ghete, haine, paturi si alte bulendre, un teanc de carţi, un ochean şi trei cutii cu trabuce. în viaţa mea nu fusesem aşa de bogat, nici eu, nici Jim. Trabucele erau clasa-ntîi. Toata dupa-amiaza am lenevit prin padure, stînd la taifas. Ba m-am uitat şi prin carţile alea. Ce mai, am petrecut de minune!
I-am povestit lui Jim ce s-a întîmplat pe epava şi pe bac. Toate astea — i-am spus — sînt aventuri. Dar Jim mi-a zis ca s-a saturat de aventuri şi mi-a povestit cum era sa moara de frica atunci cînd eu m-am ascuns în cabina si el s-a tîrît înapoi, ca sa se urce pe pluta şi n-a mai gasit-o. Credea ca i-a sunat ceasul, în orice caz, fiindca ori se-neca, ori era salvat de la înec, şi-atunci salvatorul l-ar fi trimis înapoi acasa, ca sa poata pune mîna pe recompensa. Şi dupa aceea, sigur ca domnişoara Watson avea -sa-l vînda în miazazi. Zau c-avea dreptate, mai totdeauna avea el dreptate! Pe legea mea, avea un cap deosebit de isteţ pentr-un negru!
I-am citit lui Jim multe poveşti despre regi, duci, conţi si alţi nobili de-astia, în care se arata cît de fistichiu se îmbracau ei şi ce de fasoane faceau, îşi ziceau unuL altuia: „Maiestatea voastra”, „Luminaţia voastra”, „Excelenţa voastra” şi aşa mai departe,, în loc sa-şi zica „domle”. Jim casca nişte ochi cît cepele.
— Nici nu ştiam ca-s atîţia regi pe lume! N-am auzit de nici unu, afara de regele Solomîn, batrînu, si de regii din carţile de joc, dar pe-aştia nu-i pot pune la socoteala. Cît cîstiga un rege?
— Cît cîstiga? Pai, daca vor, cîstiga şi-o mie de dolari pe luna. Poa sa ia cît poftesc. Totu-i al lor.
— Asta-i grozav! Şi ce li se cere sa faca, Huck?
— Nimic! Ce tot vorbeşti? Stau pe tron, asta fac.
— Nu, zau?!
— Zau aşa! Tîndalesc toata ziulica. Doar daca-i razboi, se duc şi ei sa vada. Dar altminteri, stau cu burta ia soare sau vîneaza cu şoimii si… Sst! N-ai a.uzit un zgomot?
Ne-am dus sa vedem, dar ne-am întors repede, fiindca nu era decît huruitul unui vapor cu zbaturi, care trecuse de un cot al fluviului.
—— Da — urmai eu. Şi cîteodata, cînd se plictisesc de moarte, se iau în beţe cu Parlamentul. Şi daca aia fac pe nebunii, regele le taie capul, încolo, mai tot timpul se-nvîrteste-prin harem.
—— Prin ce? Cum ai spus?
— Harem. – .
— Ce-i aia harem?
— Locul unde se ţin nevestele. N-ai auzit niciodata de un harem? Avea şi Solomon unul. Ala ţinea vreun milion de neveste.
— Da, da, aşa-i! Uitasem. Un harem e un soi de han. în odaia copijîor e mare tambalau! Şi nevestele se cearta întruna, sporind .galagia. Şi mai zic unii ca Solomîn ar fi fost al mai înţelept om din lume! Da eu unul nu cred ca un om înţelept ar dori sa stea mereu într-un balamuc. E cu neputinţa. Un om înţelept si-ar cladi o fabricuţa cu multe cazane, iar cînd ar dori sa se odihneasca, ar închide fabricuţa,
— Bine, bine, dar eu îţi spun c-a fost al mai înţelept dintre oameni. Aşa mi-a spus si vaduva, zau!
— Puţin îi pasa Iu Jim ce spune vaduva, ala n-a fost om înţelept. Avea nişte apucaturi urîte, _ cum n-am mai pomenit. Ai auzit tu de pruncul ala pe care Solomîn er& cît pe-aici sa-l taie în doua?
— Da, mi-a povestit vaduva toata taraşenia.
— Ei, ce zici? Ai mai pomenit aşa ceva? Uite-aici puţin. Vezi buturuga aia? Sa zicem ca-i prima femeie, iar tu, ailalta femeie. Jim e Solomîn. Şi dolarul asta e pruncu.
Şi tu vrei copilu, şi ea vrea copilu. Ce fac eu atunci? Ma duc prin vecini, aflu al cui e dolaru şi-l dau cui i se cuvine, întreg, aşa cum trebuie sa faca orice om cu scaun la cap? Da de unde, iau dolaru, îl rup în doua, si-ţi dau ţie jumate şi celeilalte femei jumate. Aşa a vrut sa faca şi Solomon cu copilu. Şi-acum, te întreb eu pe tine: la
ce bun jumate hîrtie, nu poţi cumpara nimic cu ea. Şi la
ce bun jumate copil? Jim nu da doi bani pe-un milion
de jumate copii.
— Da-o dracului, Jim, n-ai înţeles tîlcul povestii, ai
oimerit-o ca nuca-n perete!
— Cine, eu? Vezi-ţi de treaba! Nu-mi vorbi mie de tîlcurile tale! Jim pricepe cînd ceva are-o noima, dar fapta, asta n-are nici o noima. Cearta nu era pentr-o jumate copil, ci pentru-un copil întreg. Şi cine crede ca e-n stare sa potoleasca c-o jumate copil o cearta pentru-un copil întreg, n-are destula minte-n cap. Nu-mi mai vorbi de Solomîn. Huck. Ştiu eu cîte parale face!
— Mai, Jim, îţi spun eu ca n-ai înţeles povestea.
— Da-o dracului de poveste! Ştiu eu ce ştiu, şi poţi sa ma crezi cînd îţi spun ca la mijloc e ceva mult mai adînc. E vorba de creşterea pe care-a primit-o Solomîn ala. Ia un om care are-un copil sau doi. Crezi ca omul ala ar face risipa de copii? Nu i-ar da mîna. El ştie sa-i preţu-iasca. Dar ia un om care are-n casa vreo cinci milioane de copii! Asta-i alta caciula. Omul ala ţi-ar taia în doua un copil ca pe-o pisica. Tot i-ar ramîne atîţia copii! Un copil-doi mai mult sau mai puţin e un fleac pentru Solomîn, lua-l-ar naiba!
N-am mai vazut negru ca asta! Daca-şi vîra el ceva în rap, nu era chip sa i-o mai scoţi. N-am poMenit negru sa fie mai pornit în contra lui Solomon ;— şi doar cunosc destui! Vazînd ca nu-l pot clinti, am adus vorba despre alţi regi, lasîndu-l pe Solomon
I-am vorbit despre Ludovic al saispelea, cum îi taia-sera franţujii capul acu nu ştiu cît timp; si despre baieţaşul lui, Delfinul, care trebuia s-ajunga şi el rege, dar l-au pus la popreala, şi unii spun c-acolo a şi dat ortu
popii.
— Vai, saracuţu de el!
— Dar alţii zic c-a ieşit din închisoare şi c-a venit la
noi, în America.
— Bravo! Dar s-o fi simţit cam singur, aici, saracuţu,
fiinca la noi nu-s regi, nu-i aşa, Huck?
— Aşa-i.
— Asta-nseamna ca nu-şi poate face nici o situaţie.
Cum o sa se descurce?
— Ştiu si eu? Unii din ei intra în poliţie, alţii învaţa pe oameni sa vorbeasca franţuzeşte.
— Da ce, Huck, franţujii nu vorbesc la fel ca noi?
— Nu, Jim, n-ai înţelege o boaba din ce vorbesc ei, nici un euvinţel.
— Sa-mi sara ochii daca pricep ce spui! Cum aşa, Huck?
— Nu ştiu cum, da aşa e. Am prins eu dintr-o carte ceva din pasareasca lor. închipuie-ţi ca vine unul la tine si-ţi zice: „Parlei vu fransei?” Tu ce-ai zice?
— N-aş zi?e nimica. I-aş da una peste bot, bine-înţeles daca ala n-ar fi alb. Jim nu da voie unui negru sa-i vorbeasca aşa urît!
— Vezi-ţi de treaba, nu-i nici o vorba urîta! Asta înseamna: ,,Ştii sa vorbeşti franţuzeşte?”
— Şi-atunci de ce n-o spune pe şleau?
— Ba tocmai c-o spune, în felul lui, pe franţuzeşte.
— E-un fel caraghios, ce mai! Nici nu vreau sa mai aud despre asta. N-are nici cap, nici coada.
— Asculta, Jim. O pisica vorbeşte ca noi?
— Nu, pisica nu.
— Dar o vaca?
— Nu, nici ea.
— Pisica vorbeşte ca vaca şi vaca vorbeşte ca pisica?
— Nu, nu vorbeşte.
— Va sa zica-i drept şi firesc sa vorbeasca fiecare altfel?
— Ba bine ca nu!
— Şi-atunci nu-i drept si firesc ca pisica şi vaca sa vorbeasca altminteri decît noi?
— Sigur.
— Pai atunci de ce nu-i dai tu voie franţuzului sa vorbeasca altfel decît noi? Ia lamureşte-ma, cum vine treaba asta?
— Huck, este pisica om?
— Nu.
— Atunci cum ar putea vorbi ca un om? Este vaca om, sau este vaca pisica?
— Nu, nici una, nici alta.
— Atunci nu-i treaba ei sa vorbeasca, nici ca un om, nici ca o pisica. Este franţuzul om?
— Da. bine şi lamureşte-ma tu pe mine!
— Ei bine! Atunci de ce nu vorbeşte ca un om? Fa pagubaş.
CAPITOLUL XV
Ne faceam socoteala ca ne-ar mai trebui vreo trei nopţi ca s-ajungem la Caîro1, la capatul Illinoisului, acolo unde rîul Ohio se varsa în Mississippi. Taman acolo voiam noi s-ajungem. Ne gîndeam sa vindem pluta si sa pornim pe Ohio în sus cu vaporul, pîna în statele libere2, unde-am fi scapat în sfîrsit de griji.
în noaptea urmatoare.s-a lasat ceaţa. Ne-am hotarît sa facem popas pe-o insuliţa, fiindca n-avea nici un rost sa plutim prin ceaţa. Dar cînd m-am dus cu barca sa caut. vreun trunchi de care sa leg frînghia, am vazut ca pe insuliţa nu-s decît nişte copacei. Am petrecut frînghia în jurul unuia care creştea chiar la marginea malului rîpos, dar pluta, minata de curent, veni aşa de repede, ca smulse copacelul cu radacini cu tot şi luneca la vale. Ceaţa se facea tot mai deasa şi m-a cuprins o sfîrşeala si-o spaima, c-am ramas încremenit vreo jumatate de minut. Iar cînd m-am uitat, pluta nu mai era. Nu se vedea nimic de la vreo douazeci de metri încolo. Am sarit în barca, m-am repezit spre cîrma şi am pus mîna pe vîsla, încercînd s~c* urnesc. Dar nu se urnea. In graba, uitasem s-o dezleg. M-am ridicat s-o dezleg, dar aşa de tare îmi tremurau mîinile, ca nu puteam face mai nimic cu ele.
Cînd am izbutit sa urnesc barca din loc, am • luat-O repede la vale, de-a lungul insuliţei. Pe lînga. mal, a mers cum a mers, dar insuliţa n-avea nici şaizeci de metri lungime, şi cînd am trecut de ea, m-am pomenit într-o-ceaţa alba şi deasa, de n-am mai ştiut încotro ma îndrept. M-am gîndit ca n-are nici un rost sa vîslesc. La sigur c-aş nimeri în mal, în vreun banc de nisip sau în vreo stînca.
„Mai bine aştept şi las barca sa lunece la vale, cu toate ca-i tare greu sa stai cu braţele încrucişate pe-o vreme ca asta. Din cînd în cînd hauleam şi ciuleam urechile. De undeva, de departe, am auzit deodata un fel de” chiot şi mi-a venit iar inima la loc. Am pornit repede spre partea de unde venise chiotul, cu urechea la pînda. Cînd l-am auzit rasunînd a doua oara, mi-am dat seama ca nu mergeam într-acolo, ci mai la dreapta. Cînd l-am auzit a treia oara, ma aflam la stinga. Nu ma apropiam defel, fiindca ma învîrteam pe loc, iar chiotul rasuna mereu din faţa. Bine-ar fi fost sa-i dea prin gînd tontului aluia sa bata mereu darabana într-o tingire, da ţi-ai gasit sa-i treaca lui prin cap aşa ceva! Tacerile dintre chiote ma zapaceau. Dar n-aveam încotro, îi dadeam înainte cu sîrg. Nu trecu mult si auzii chiotul în spatele meu. Ma zapacisem de tot. Nu striga Jim> ci altcineva; sau te pomeneşti ca se rasucise barca.
Am lasat vîsla. Chiotul se auzi din nou, tot în spatele meu, dar într-alt loc. îşi schimba mereu locul, iar eu îi raspundeam de fiece data. Cînd l-am auzit iar in faţa mea, am priceput ca barca fusese rasucita de curent şi ca se prea poate .sa fi strigat aşa chiar Jim. nu vreun alt plutaş. Niciodata n-am fost în stare sa desluşesc glasul cuiva care striga în ceaţa, fiindca pe o ceaţa ca asta nu poţi sa te-ncrezi nici ochilor, nici urechilor.
Chiotele nu mai conteneau. Peste cîteva clipe m-am pomenit sub un mal rîpos, acoperit cu copaci înalţi si fumurii ca nişte naluci. Curentul ma azvîrli spre stînga, printre o sumedenie de cioturi care gemeau smucite de apele repezi.
îrttr-o clipa se facu din nou linişte, iar ceaţa alburie mi se paru si mai deasa. Stateam nemişcat şi ascultam cum îmi zvîcnea inima. Zau ca batea de o suta de ori pîn sa rasuflu o data.
Atunci m-am lasat pagubaş. Ştiam ce se întîmplase. Malul ala rîpos era al unui ostrov şi Jim trecuse în partea cealalta..Nu era un plaur pe care sa-l poţi ocoli în zece minute. Era ditamai insula, cu o padure deasa pe ea. Sa tot fi avut o lungime de cinci-sase mile si o laţime de peste-o jumatate de mila.
Am stat nemişcat vreun sfert de ceas, cu urechile ciulite. Barca, fireşte, plutea cu patru-cinci mile pe ora, dar într-o ocazie ca asta nici nu-ţi dai seama ca te duce. Nu simţi ca zaci ca un mort pe apa, iar cînd vreun flecuşteţ de ragalie luneca pe linga tine, nu te gîndesti ca tu trecî -aşa de iute, ci-ţi zici, cu rasuflarea taiata: „Doamne! Da” iute mai fuge ciotul asta!” Daca credeţi cumva, ca nu-i groaznic de urît sa rataceşti singur pe-o noapte ca nasta prin ceaţa, va sfatuiesc sa încercaţi si voi o data, şi-o sa
vedeţi ce-nseamna.
Am tot haulit eu, preţ de vreo jumatate de ceas si pîna la urma am auzit un raspun-, de departe. Am .încercat sa ma-ndrept într-acolo, dar ds.reaba! Atunci mi-am dat seama ca nimerisem, într-un cub pe plauri: de o parte si de alta se zarea, tulbure, cite-un crimpei; pe-alocurea nu ma desparţea de ele decît un şanţ îngust. Chiar cînd nu le vedeam, ştiam ca-s acolo dupa clocotul apei care izbea în vreascurile şi~n ierburile uscate ce atîrnau pe maluri. Urmaream nauc sunetele pe care le auzeam între aceste -maluri, dar m-am lasat repede pagubaş; era ca o goana, dupa naluci. N-am mai pomenit sunet sa se fîţîie aşa, dintr-un loc în altul, cu atîta repeziciune.
De vreo patru-cinci ori a trebuit sa ma departez de-mal în graba, ca sa nu dau cu barca de vreun plaur şi sa-î clintesc din loc. îmi ziceam ca si pluta trebuie sa SP împotmoleasca în mal din cînd în cînd, altminteri s-ar fi departat prea mult ca sa mai pot auzi strigatele, fiindca pluta mergea ceva mai iute ca barca mea.
în sfîrsit. mi s-a parut ca sînt iar în larg, dar n-am mai auzit nici un chiot, de nicaieri, îmi închipuiam ca Jim s-o fi ciocnit de vreun ciot si s-o fi dus pe copca. Mort de oboseala, m-am lungit în barca, hotarît sa nu ma mai zbucium atîta. Fireşte, nu voiam sa adorm, dar eram atît de ostenit, ca nu m-am putut împotrivi somnului. ,,A.nr . sa dorm iepureşte, numai puţin” — mi-am zis. Cred însa ca a fost un somn în toata legea, deoarece cînd m-am trezit, deasupra mea straluceau stelele, ceaţa s? risipise •4 barca intra, cu pupa înainte, într-un cot mare al fluviului. La început n-am ştiut .unde ma aflu. Credeam ca •| visez. Cînd mi-am adus aminte de cele întîmplate, mi s-a parut ca trecuse o saptamîna de atunci”. In locul acela, fluviul era grozav de larg si amîndoua malurile erau acoperite de paduri înalte şi dese. La lumina stelelor pareau ca nişte ziduri. Privind departe, în josul fluviului, am zarit un punct negru plutind pe apa. Am pornit într-acolo. Cînd sa ma apropii, vad însa ca nu erau decît doi
buşteni legaţi laolalta. Am -zarit apoi alt punct si m-am luat dupa el; apoi altul; de data asta nimerisem bine. Era pluta. Cînd m-am apropiat de ea, l-am zarit şi pe Jim: •dormea cu capul între genunchi si cu braţul drept atîrnat -deasupra cîrmei. Ailalta vîsla era farîmata, iar pluta era plina de frunze şi crengi amestecate cu mîl. Parea sa fi trecut prin încercari grele.
Am legat barca şi m-am lungit pe pluta, drept sub nasul lui Jim. Apoi am început sa casc si sa-mi întind braţele spre el, spunînd:
— Hei, Jim, da ce am adormit? De ce nu m-ai trezit?
— Doamne, Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu eşti mort? Nu te-ai înecat? Te-ai întors? Prea e frumos ca sa fie adevarat, puişorule! Lasa-l pe Jim sa te priveasca şi sa te pipaie, altfel nu crede. Nu, nu eşti mort! Te-ai întors viu şi teafar, acelaşi Huck. . . acelaşi. .. Domnu fie laudat!
— Ce-i cu tine, Jim, ai baut?
— Baut? Care baut? Crezi ca-mi ardea sa beau?
— Atunci de ce vorbeşti în dodii?
— Cum adica, vorbesc în dodii?!
— Pai, de ce zici ca m-am întors şi-mai ştiu eu ce, de parc-aş fi fost plecat?
— Huck, Huck Finn, uita-te în ochii rnei, uita-te în ochii mei!N-ai fost tu plecat?
— Eu, plecat?! Ce tot îndrugi acolo? N-am fost plecat nicaieri. Unde sa ma fi dus?
— Asculta, Huck, aici nu-i lucru curat! Daca Jim nu e Jim, atuncicine e? Daca Jim nu-i aici, atunci unde-i? Asta vreau sa ştiu!
—_ E limpede ca eşti aici, Jim, dar cred ca te-ai cam scrîntit la cap.
— Jim scrîntit la cap? Bine, ia raspunde-mi mie: e adevarat ca ai plecat cu frînghia-n barca sa legi pluta de insuliţa?
— Da de unde! Ce insuliţa? N-am vazut nici o insuliţa. .
— N-ai vazut nici o insuliţa? Da, ia «spune, nu s-a smuls frînghia si n-a pornit pluta la vale, pe apa, lasîn-du-te pe tine cu barca în ceaţa?
— Care ceaţa?
— Ceaţa, ceaţa aia care-a stat toata noaptea. Şi n-ai strigat tu, si n-am strigat eu, pîn-am ratacit amîndoi printre insuliţe şi ne-am pierdut unul de celalalt, fara sa ştim unde sîntem? Şi nu m-am ciocnit eu de-atîtea insuliţe, de era sa ma-nec şi sa ma prapadesc? Raspunde-mi, Huck, adevarat sau nu?
— Asta-i prea de tot, Jim! Afla ca n~am vazut nici ceaţa, nici insuliţe, nici primejdii, nimic din toate astea. Am stat toata noaptea aici cu tine si am palavragit pîn-acu vreo zece minute, cînd ai adormit… si cred ca si eu am-aţipit. N-ai avut vreme sa te-mbeţi, aşa ca se vede
c-ai visat.
— Cum poate sa-viseze cineva atîtea lucruri num a în
zece minute?
— La naiba! Totuşi ai visat, fiindca nimic din toate
astea nu s-a întîmplat aievea.
— Dar, Huck, ştiu bine ca …
— Poţi sa ştii pîna poimarţi. Suit sigur c-ai visat, fiindca nu m-am mişcat de^ aici.
Jim ramase tacut vreo cinci minute, muncit de gînduri,
apoi spuse:
— Bine, fie, sa zicem c-am visat, Huck. Dar sa.ma ia naiba daca asta n-a fost al mai grozav vis de care am avut vreodata parte! N-am mai visat niciodata un vis care sa ma oboseasca atîta!
— E si firesc, se-ntîmpla ca visele sa fie uneori obositoare. Dar asta n-a fost vis obişnuit. Povesteste-mi-l, Jim! Jim se puse pe lucru si-mi povesti totul de-a f ir-a-par, întocmai cum se întîmplase, mai înflorindu-le pe ici pe colo. Apoi îmi spuse ca-i musai sa „talmaceasca” visul, fiindca, de buna seama, era vin semn pentru noi. Zicea ca cea dintîi insuliţa era un om care ne voia binele, dar curentul era un om care voia sa ne îndeparteze de el. Chiotele erau semne care ne veneau din cînd în cînd şi daca nu cautam sa le înţelegem numaidecît, ne-ar fi adus nenorocire, în loc sa ne fereasca de ea. Putrezirea aceea de plauri erau necazurile ce ne aşteptau din partea unor oameni cîrcotasi şi rai, dar daca ne vedeam de treaba şi nu le raspundeam, scapam de ei si ieşeam din ceaţa, ajungînd la liman, adica în statele libere, unde nu ne mai aşteptau nici un fel de necazuri.
Cînd ma întorsesem la pluta, cerul era cam întunecat,
dar acum se însenina iar.
— Pîn-aici, talmacirea ta nu-i rea … Dar asta ce mai înseamna, Jim? Şi i-am aratat frunzele şi gunoaiele de pe pluta şi lumina.
vîsla sfarîmata, care se vedeau bine acum, pe
Jim se uita Ia ele, apoi Ia mine si iar la ele. Gîndul ca visase, pusese într-afcîta stapînire- pe mintea lui, ca nu putea sa şi-l mai scoata din cap, pentru a lasa faptele sa se aşeze la locul lor, aşa cum se petrecusera, Cînd se dumeri,, se uita în ochii mei, fara sa zîinbeasca, îmi spuse:
— Vrei sa ştii ce înseamna? Uite ca-ţi spun: cînd Jim n-a mai putut de oboseala dupa atîta truda si strigate, a a-dormit, dar cu inima sfîşiata, fiindca l-a pierdut pe Huck; nici nu-i mai pasa ce se-ntîmpla cu sine şi cu pluta. Şi cînd s-a trezit şi l-a vazut iar aici pe-Huck teafar, Iu Jim i-au dat lacrimile şi era gata-gata sa cada-n genunchi şi sa sarute- picioarele Iu Huck de atîta fericire. Dar tu, tu nu te gîndesti decît sa-ţi baţi joc de bietu Jim cu minciunile tale! Uite colo, gunoiu ala! Cine-si bate joc de-un prieten • şi-şi rîde de el, tot gunoi este.
Şi spunînd asta, se ridica, porni încet, spre wigwam si intra înauntru fara sa mai scoata o vorba. Dar era de ajuns. Ma facuse sa ma simt atît de ruşinat, încît mai c-as fi fost în stare sa-i sarut picioarele, ca sa-şi ia vorbî» înapoi.
Mi-a trebuit vreun sfert de ceas pîna sa ma hotarasc sa ma duc şi sa ma umilesc în faţa lui. Dar am facut-o şi niciodata nu mi-a parut rau. De-atu.nci nu i-am mai jucat nici un renehi şi nu i î-aş fi jucat nici pe-asta, de-aş fi ştiut c-o sa-şi puna atîta la inima.
CAPITOLUL XVI
Am dormit aproape toata ziua, iar spre seara am pornit, în urma altei plute, una nemaipomenit de lunga, care înainta încet ca im alai. Avea la fiecare capat cîte patru vîsle mari si cred ca pe bordul ei erau pe puţin treizeci de oameni, în mijloc se vedeau cinci wigwamuri cit toate zilele, departate unele de altele, între ele ardea un foc. La un capat si la celalalt avea cîte un catarg. Era o pluta prima-ntîi. Mare lucru sa fii plutaş pe o nava ca asta!
Curentul ne-a dus într-un cot adînc al fluviului. Cerul noptatic se cam înnorase, si se facuse cald. Fluviul era foarte lat si pe amîndoua malurile se întindeau paduri dese; nu se zarea nici o rarişte si nici o lumina. Am început sa vorbim despre Cairo si ne întrebam daca o sa ştim cînd om trece prin dreptul lui. Eu ziceam ca n-o sa ne dam seama, fiindca auzisem ca nu-i decît un satuc cu vreo- duzina de «ase, şi daca din întîmplare n-ar fi luminate, cum era sa ştim. ca trecem pe lînga o aşezare omeneasca? Jim mi-a raspuns ca o sa ştim sigur, fiindca acolo cele doua rîuri se unesc. Ce ne facem însa — i-am zis eu •— daca o sa ni se para ca-trecem pe lînga capul- unui ostrov, şi o sa intram iar în albia aceluiaşi rîu? Gîndul asta l-a cam tulburat pe Jim, si pe mine la fel. Ce-i de facut? Parerea mea era c-ar fi mai bine sa vîslim spre mal de îndata ce zarim o lumina, acolo le-am spune oamenilor ca vine si tata dupa noi, cu un barcaz plin de marfa, şi ca, necunoscînd înca locurile, vrea sa afle cît mai e pîna la Cairo. Jim îmi zise ca-i o idee buna. Pîna una alta, am fumat o pipa cat i-am aşteptat. N-aveam altceva de facut decît sa deschidem bine chii, ca nu cumva sa trecem pe lînga tîrgusor fara, sa-l vedem. Jim spunea ca are el un semn dupa care o sa ştie sigur unde se afla: daca o sa se simta liber în clipa aceea, înseamna ca ala-i tîrguşorul, iar daca nu, înseamna c-a .nimerit iar într-un ţinut al sclaviei si ca s-a sfîrşit cu orice (nadejde de libertate. Din cînd- în cînd, sarea în picioare,
|strigînd:
— N-o fi acolo?
Dar nu era. Erau doar naluciri, sau licurici, aşa ca se „aşeza iar la pînda, ca si mainainte. Jim zicea ca tremura si-l apuca fierbinţelile, stiindu-se aşa de aproape -de libertate. Voi sa va spun ca si eu tremuram şi aveam fierbinţeli numai auzindu-l, fiindca începusem sa ma obişnuiesc cu gîndul ca e ca si liber — si, la urma urmelor, a cui era vina? A mea, fireşte. Nu-mi pute.am linişti cugetul; mi ştiam cum. Şi din pricina asta, nici somnul nu se mai lipea de mine. Nu puteam sta locului o clipa. Pîn-atunci nu-mi dadusem seama ce fac! Acum înţelegeam. Şi ma ardea ca un foc, din ce în ce mai tare. încercam sa ma încredinţez ca nu sînt eu de vina, pentru ca nu eu îl îndemnasem pe Jim sa fuga de la stapînul sau legiuit. Dar degeaba, conştiinţa nu se lasa şi-mi spunea de fiece data:
„Pai, ştiai prea bine ca fuge ca sa-şi dobandeasca libertatea şi te puteai duce numaideclt la mal sa-l dai în vileag”. Asta cam aşa era, şi nu puteam cu nici un chip sa ma strecor. Aici era buba. Conştiinţa-mi zicea: „Ce rau ţi-a facut ţie biata domnişoara Watson, ca sa-l laşi pe negrul ei sa fuga sub nasul tau, fara sa scoţi o vorba? Ce ţi-a caşunat pe biata femeie ca sa te porţi aşa urî t cu ea? Doar te-a învaţat carte, saraca, ţi-a aratat cum se cuvine sa te porţi în lume şi ţi-a vrut numai binele. Nimic altceva!”
De la o vreme mi-era aşa de ruşine, ca-mi venea sa-mi iau lumea-n cap. Umblam de colo pîna colo pe pluta, facîndu-mi inima rea, iar Jim umbla şi el fara astîmpar dupa mine. Nici unul din noi nu putea sta locului. De cîte ori îl vedeam ţopaind si-l auzeam strigînd: „Uite Cairo! „r parca-mi trecea un junghi prin inima şi-mi spuneam ca, de-ar fi într-adevar Cairo, aş muri de ruşine.
Jim vorbea tare tot timpul, în vreme ce eu ţineam sfat cu mine însumi. Zicea ca al dinţii lucru pe care o sa-I faca odata ajuns într-un stat liber, va fi sa puna bani deoparte, fara sa cheltuiasca nici macar o lascaie şi, cînd o sa aiba destule.parale, o sa-si rascumpere nevasta, sclava la o ferma de lînga casa domnişoarei Watson. Dupa aia au sa munceasca amîndoi ca sa-şi rascumpere cei doi copii, si daca stapînul lor n-o sa vrea sa-i vînda, au sa puna pe un aboliţionist sa-i rapeasca.
îmi îngheţa sîngele în vine cînd auzeam asemenea vorbe, înainte vreme, Jim n-ar fi cutezat niciodata sa vorbeasca aşa. Ce schimbare pe el de cînd se socotea ca şi liber! Vorba zicalei din batrîni: „Da-i negrului un deget, si-ţi ia toata mîna!”
Iata unde m-a dus nechibzuinţa, ma gîndeam eu. Negrul asta, pe care pot zice ca şi eu l-am ajutat sa fuga, vine acum şi-mi spune verde în obraz ca o sa-şi fure copiii de la un om pe care nici macar nu-l cunosc şi care nu mi-a facut niciodata vreun rau.
Ma durea sa-l aud pe Jim vorbind astfel. Cum de nu-i era ruşine? Conştiinţa începu sa ma sîcîie mai rau ca ori-cînd, pîna ce n-am rnai putut îndura şi i-am spus, ca s-o liniştesc:
„Las pe mine, nu-i prea tîrziu! Ma duc la mal cînd oi vedea prima lumina si-l dau în vileag!” Dupa aia m-am simţit bine, fericit şi uşor ca un fulg. Toata tulburarea pieri ca prin farmec. Eram cu ochii-n patru, doar-doar voi zari o lumina, si inima-mi cînta de bucurie, în curînd am zarit o lumina.
— Am scapat, Huck, am scapat! striga Jim. Sari în sus si ţopaie! Asta-i scumpul, bunul meu Cairo, slava Domnului, inima-mi spune ca aslta este!
— Ma duc cu barca sa vad, Jim. S-ar putea sa nu
fie
Dintr-o saritura, a fost în barca, a dezlegat-o, si-a aştern ti t surtucul vechi pe fund, ca sa am pe ce sa m-asez, şi mi-a dat vîsla. Cum ma departam, l-am auzit spunînd:
— Curînd-curînd, Jim o sa chiuie de bucurie si-o sa spuna ca-i datoreste totu lui Huck. Daca Jim e liber, asta-i mulţumita Iu Huck. Jim nu te uita pe tine, eşti al mai bun prieten a Iu Jim, singuru prieten a Iu Jim!
Vîsleam de zor, cu gîndul sa ma duc sa-l dau în vileag, dar cînd l-am auzit vorbind aşa mi s-a înmuiat inima. Am lasat-o mai moale cu vîslitul, nemaistiind daca
-sa fiu sau nu bucuros ca pornisem. Cînd am. ajuns la vreo cincizeci de metri mai jos de pluta, i-am auzit iar glasul:
— Uite-l pe Huck, bunu meu Huck, singuru domn
-alb care-si ţine fagaduiala data Iu Jim!
M-a cuprins o sfîrseala. Dar mi-am.zis: „Trebuie s-o fac, n-am încotro! Acum e prea tîrziu ca sa mai dau înapoi”;
în clipa aceea vazui o barca, în care erau doi oameni înarmaţi.cu puşti. Se oprira. Ma oprii şi eu. Unul din ei
zise:
— Ce-i acolo? .
— O pluta — zic.
— Eşti de pe ea?
— Da, domle.
— Mai sînt si alţi oameni acolo?
— Numai unul, domle.
— Asculta, azi noapte au fugit cinci negri de pe plantaţia de-acolo, de dupa cotul apei. Omul tau e alb ori
negru?
N-am-raspuns numaidecît. Am încercat eu, dar nu-mi veneau cuvintele. Aş fi vrut sa-mi iau inima-n dinţi si sa spun tot, dar parca eram o cîrpa, n-aveam curaj nici cît un iepure. Simţeam ca mi se moaie balamalele. „Ajunge, nu te mai stradui atîta” mi-am zis si le-am spus pe nerasuflate:
— E alb.
— Mai bine ne ducem sa ne încredinţam.
— Da, da, duceţi-va, ca e şi taticu acolo şi poate-mi ajutaţi sa trag pluta pîna la mal, unde se vede lumina aia. Taticu-i bolnav, si mamica, si Mary-Ann tot aşa.
— Ei, dracia dracului! Sîntem grabiţi, baiete. Dar vad ca-i caziil sa venim cu tine. Hai, vîsleşte, sa pornim!
Am apucat vîsla şi ei pe-ale lor. Peste cîteva clipe le-am spus:
— Sa ştiţi ca taticu o sa va fie foarte recunoscator. Toţi ai pe care i-am rugat sa m-ajute sa trag pluta la mal au şters-o, şi singur nu pot.
— Urît din partea lor! Hm! Şi cam ciudat! Ia zi, baiete, da ce-i cu taica-tu?
— E … e … nu-i cine ştie ce.
Se oprira din vîslit. Eram foarte aproape de pluta acum.
— Ma baiete, tu minţi! îmi zise unul dintre ei. Ce-î cu tat-tu? Spune-ne pe şleau, si o sa fie mai bine de tine.
— Da, domle, am sa.va spun, dar va rog din suflet, nu ne lasaţi! … E … domnilor, trebuie doar sa ne trageţi, v-arunc eu frînghia, aşa ca nu mai e nevoie sa va apropiaţi de pluta, va rog.. .
— înapoi, John, înapoi! racni unul dintre ei. Şi începura sa se departeze.
— Nu te apropia, baiete, stai acolo unde eşti, ca stai bine. Drace! Te pomeneşti ca vîntul ne-a trîntit boala-n obraji! Ma baiete, daca ştii ca taica-tu e bolnav de varsat, de ce nu ne-ai spus din capul locului? Vrei sa se molipseasca toata lumea?
I-am raspuns, smiorcaind:
— Ba, pîn-acu le spuneam la toţi, dar o Luau îndata la sanatoasa şi ne lasau aşa.
— Bietul baiat! Are si el dreptate. Ni se rupe inima de tine, dar vezi ca noi, noi.. . la nalba! n-avem chef sa ne molipsim de varsat înţelegi? Ascnlta, te-nvaţ eu ce sa faci: nu te-apuca sa tragi singur pluta la mal, ca o prapadeşti. Cu vreo douazeci de mile mai Ia vale, pe malul stîng, e-un oraşel. Ai s-ajungi acolo cu mult dupa rasaritul soarelui. Cînd o sa ceri ajutor, sa le spui oamenilor ca ai tai au guturai şi fierbinţeala. Nu fi prost, nu-i mai lasa pe oameni sa ghiceasca despre ce e vorba. Noi vrem sa-ţi facem un bine, aşa ca fii si tu baiat de tre.aba şi du-te unde ţi-am aratat. N-are sa-ţi foloseasca la nimic dac-ai sa debarci acolo unde se vede lumina aia, nu-i decît un depozit de lemne. Ia zi, taica-tu e sarac, asa-i?~Şi mai are şi ghinion dupa cît se vede. Na, uite ca pun o piesa de douazeci de dolari pe scîndura asta; ia-o cînd o ajunge în dreptul tau. Ma doare-n suflet ca trebuie sa te parasim, dar pe legea mea! cu varsatul nu-i de glumit, pricepi?
— Aşteapta niţel, Parker — spuse celalalt. Pune şi polul asta pe scîndura, din partea mea/ Noroc bun, baiete! Fa cum ţi-a spus domnul Parker şi n-o sa-ţi para rau.
— Da, da, baiete, du-te cu Dumnezeu! Daca vezi cumva vreun negru fugar, cere ajutor si înhaţa-l, te mai alegi si cu ceva bani.
— Cu bine, domle. Daca-mi iese-n cale vreun negru nu-l las eu sa scape, fiţi pe pace!
Şi s-au dus, iar eu m-am urcat la loc pe pluta, ruşinat şi necajit, fiindca ştiam prea bine ca savarşisem o fapta rea şi-mi dadeam seama ca oricît m-aş fi straduit, tot degeaba ar fi foşti mai bun nu era chip sa ma fac. Vai de al care nu se-nvaţa de mic sa se poarte cum trebuie! Cînd e pus la-ncercare, se moaie ca o cîrpa, fiindca nimic nu-i
da tarie.
Gîndindu-ma mai adînc, mi-am zis: ,,Ia stai niţel, sa zicem ca faceai bine daca-l pîrai pe Jim, crezi ca te simţeai mai uşurat? Da de unde, tot rau al dracului te-ai fi simţit, ca şi-acum. Atunci, mi-am zis eu, ce rost are sa te porţi cum trebuie, cînd ca sa te porţi rau nu e greu defel şi rasplata-i aceeaşi?” Am ramas paf. Nu mai ştiam ce sa-mi raspund. Aşa ca m-am hotarat sa nu ma mai framîn-t şi de-aici înainte sa ma port totdeauna cum mi-o veni mai la îndemana. Am intrat în wigwam, dar Jim nu era acolo. M-am uitat în jur, Jim nicaieri.
— Hei, Jim! am strigat.
— Aici, Huck! Aia s-au carat? Nu vorbi aşa tare! | Se bagase în apa, sub vîsla din spatele plutei: nu i se vedea decît nasul. L-am liniştit, spunîndu-i ca tipii nu se mai zareau. Jim se sui pe pluta si-urma:
— — Am ascultat tot si-am sarit în apa, hotarît sa înot pîn la mal daca aia vin încoace. Dupa ce-ar fi plecat ma întorceam eu înapoi la pluta. Doamne! cum i-ai mai dus de nas. Huck! Grozava pacaleala! L-ai scapat pe priete-nu tau-Jim, iar el nu te uita cat o trai!
Dupa aia am vorbit despre banii pe care-i capatasem. Era o suma frumuşica — un pol de caciula. Jim era de parere ca acum puteam lua vaporul şi ca banii au sa ne ajunga pîna o sa sosim undeva în statele libere, înca douazeci de mile — zicea el — e o nimica toata pentru pluta noastra, dar tare-aş fi vrut sa fi ajuns odata la liman!
în zori am facut popas. Jim ascunse cu mare grija pluta, apoi îşi petrecu ziua facînd bagajele şi pregatind toate cele, pentru a parasi plutaritul.
In noaptea aceea, pe la vreo zece, am zarit luminile unui tîrg, în fundul unui cot al fluviului, pe partea Sitînga. M-am dus cu barca sa vad ce era. Ceva mai încolo am dat de o luntre în care şedea un pescar. M-am apropiat si i-am zis:
— Nene, oraşul ala e Cairo?
— Cairo? Da de unde! Ai capiat? ” — Da ce oraş e, nene?
— Daca vrei sa ştii, du-te şi afla! Daca mai stai aici si-mi Saţi capul, îţi trag una de-ai sa ma pomeneşti toata viaţa.
M-am întors la pluta. Jim se arata grozav de dezamagit, dar l-am îmbarbatat, spunîndu-i ca tîrgul urmator o sa fie negreşit Cairo.
Pîna a doua zi în zori am mai trecut prin faţa unui oraşel si ma pregateam sa ma duc iar sa vad ce e, dar !Jim m-a oprit aratîndu-mi ca era pe un deal şi amintin-du-mi ca la Cairo e şes. Uitasem .. .
Peste zi am ramas pe un grind, nu departe de malul stîng. începusem sa intru la banuieli, şi Jim tot aşa.
— Te pomeneşti — îi zic — ca-n noaptea aia cu ceaţa am trecut de Cairo!
— Sa nu mai vorbim despre asta, Huck! Bieţii negri n-au niciodata noroc. Ştiam eu ca pielea aia de şarpe are sa ne mai aduca ghinion!
— As vrea sa nu fi vazut niciodata pielea aia, Jim. Ce bine era daca nu-mi cadeau ochii pe ea!
— Tu n-ai nici o vina, Huck, fiindca nu ştiai. Aşa ca nu-ţi mai face sînge rau!
Cînd s-a luminat bine de ziua, ne-am dat seama ca ne aflam îin apa limjpede a fiului Ohio şi ca de partea ailalta
curgeau apele tulburi ale batrînului Mississipi! Aşadar,, adio Cairo!
Ne-am aşezat sa ne sfatuim. N-avea nici un rost sa ne ducem la mal. Şi sa pornim cu pluta înapoi, se-nţelege-ca n-aveam cum. Nu ne ramînea decît o cale: sa aşteptam pîna seara si sa ne încercam norocul, întorcîndu-ne cu barca. Am dormit toata ziua într-un desiş, ca sa mai prindem puteri. Dar seara, cînd ne,-am întors la pluta, ce sa vezi? Barca ia-o de unde nu-i!
Multa vreme n-am scos o vorba. Ce era sa fi zis?” Ştiam amîndoi prea bine ca tot pielea şarpelui ne facuse bucata si de data asta. La ce bun sa mai vorbim? Ar fi insemnat s-aruncam vina asupra altcuiva şi asta ne-ar fi adus iar ghinion — şi nu s-ar mai fi ispravit cu ghinioanele. Mai bine taceam.
Cînd ne-a mai venit inima la loc, ne-am sfatuit ce-ar* fi mai bine sa facem şi ne-am dat seama ca nu era decît o ieşire: sa purcedem cu pluta la vale pîna ni s-o ivi prilejul sa cumparam o barca şi s-o pornim înapoi cu ea, în susul apei. N-aveam de gînd sa împrumutam vreuna, aşa cum ar fi facut babacu, fiindca ne temeam sa nu se ia careva dupa noi.
Cînd s-a întunecat, am pornit cu pluta. Cei care înca nu s-au încredinţat ca-i nebunie curata sa pui mîna pe-o piele de şarpe, dupa tot ce ne-a caşunat noua pielea aia de şarpe, au sa se încredinţeze acuma, vazînd ce ne-a mai facut.
Ştiam ca locul unde se cumpara barci se afla undeva,, dincolo de schela de plute de linga mal. Dar în trei ore şi ceva n-am vazut nici un fel de schela.
Se întunecase de-a binelea: era o bezna s-o tai cu cuţitul — tot ce poate fi mai rau, afara de ceaţa. Pe-o noapte ca asta, nu vezi la doi paşi si nu poţi desluşi nimic pe apa fluviului. Era tîrziu si linişte. Deodata am zarit un vapor care venea la deal. Am aprins felinarul, crezînd ca aia au sa bage de seama. De obicei, vapoarele care mergeau la deal nu treceau pe lînga noi, ci cautau apa lina de sub malurile stîncoase; dar în nopţi ca astea, ele se luau de piept cu fluviul, trecînd chiar prin mijlocul lui.
li auzeam cum calca apa, dar nu l-am vazut decît cînd a fost aproape de tot. Venea întins spre noi. Vapoarele au obiceiul asta: încearca sa vada pîna unde pot sa se apropie fara sa te atinga. Cîteodata, roata îţi sfarma o vîslaj si atunci pilotul scoate capul afara şi rîde crezîndu-se mare pişicher. Aşadar, venea drept spre noi, iar noi ne în-f chipuiam ca o sa treaca razant, dar ala parca n-avea de-:; loc- de gînd sa vireze. Era o namila de vapor şi mergea iute ele tot, ca un nor negru înconjurat de roiuri de licurici. Deodata rasari din bezna, matahalos si înfricoşator, c-o mulţime de guri de cazane,. deschise şi roşii c:i nişte limbi de foc, si cu-o etrava1 cît toate zilele, atîrnînd drept deasupra Capetelor noastre. Cineva racni la noi, apoi rasunara clopotele de alarma_ pentru oprirea maşinilor, înjuraturile se amestecara cu şuierul aburului si, în vreme ce Jim sarea într-o parte şi eu în cealalta, vaporul izbi din plin pluta, trecînd peste ea.
M-am scufundat în apa cu gîndul sa ajung la fund, caci o roata de vreo zece metri era gata-gata sa treaca peste mine şi-mi ziceam ca ar fi mai bine sa-i fac loc, sa nu se-ncurce. De obicei sînt în stare sa ramîn sub apa un minut şi jumatate. Apoi m-am saltat repede la faţa apei simţeam ca ma-nabuş. Am ieşit pîna la subsuori şi mi-am suflat apa din nari, ca sa pot trage aer în piept. Era un curent naprasnic — vaporul îşi pusese din nou în mişcare maşinile, la zece secunde dupa ce le oprise. Ce le pasa vaporenilor de plutaşi?! Din pricina întunericului, nu-l mai vedeam, îl auzeam doar cum brazdeaza apa fluviului.
Am strigat „Jim” de vreo zece ori, dar n-a raspuns nimeni. Am apucat atunci o scîndura, de care ma lovisem pe cînd „calcam apa”, şi am pornit spre mal împingînd-o înaintea mea. Curentul tragea însa catre malul stîng: nimerisem, adica, într-un soi de vad lung şi pieziş — sa tot îi avut vreo doua mile.
A trecut multa vreme pîna sa-l strabat, dar am ajuns cu bine şi m-am caţarat pe mal. Nu vedeam mai nimic; m-am tîrît orbeşte pe un pamînt pietros, cale de vreun sfert de mila. Deodata m-am pomenit în faţa unei case batrîneşti, întocmita din cîte doua rînduri de bîrne.
Ha gîndeam s-o şterg iute de acolo, dar o haita de cîini se napusti spre mine, mîrîind si latrînd; am stat locului, n-avea rost sa ma mişc.
CAPITOLUL XVII
Nu trecu nici un minut şi, de la o fereastra, cineva spuse fara sa-si scoata capul:
— Ajunge, baieţi! Care-i acolo?
— Eu.
— Care eu?
— George Jackson, domle.
— Ce pofteşti?
— Nimic, domle, nu vreau decît sa-mi vad de drum,,
dar nu ma lasa cîinii.
— De ce dai tîrcoale casei, noaptea, la ora asta, ai?
— Nu dadeam tîrcoale, domle, am cazut de pe puntea
vaporului.
— Nu zau, ai cazut? Ia faceţi puţina lumina, sa-l vacî
la faţa! Cum ziceai ca te cheama?
— George Jackson. Sînt un baieţaş, nu vedeţi?
— Asculta, daca spui adevarul, n-are, de ce sa-ţi fie teama, n-o sa-ţi faca nimeni rau. Dar nu încerca sa te mişti, stai acolo unde eşti. Hei, ia sculaţi-i pe Bob şi pe Tom si aduceţi flintele! George Jackson, nu mai e nimeni
cu tine?
— Nu, domle, nu-i nimeni.
Am auzit forfota prin casa si-am zarit o lumina. Omul pe la fereastra racni:
— Betsy, neroada batrîna ce eşti, cara-te cu lumîna-fea aia! Ai capiat? Pune-o pe podea, în dosul uşii. Bob şi Tom, daca sînteţi gata, luaţi-va locurile.
— Sîntem gata.
— Ia zi, George Jackson, îi cunoşti pe Shepherdsoni?”
— Nu, domle, în viaţa mea n-am auzit de ei.
— Poate ca-i aşa cum spui, dar s-ar putea sa si minţi. pînteţi gata? Ia fa-te-ncoa, George Jackson! Baga de seama, nu alerga, vino încet de tot! Daca e careva cu [tine, sa stea unde e, daca se-arata, îl curaţam. Hai, vino! >Iu te grabi, împinge, uşa puţin, atît cît sa te strecori îna-
antru, asculţi?
N-am alergat. Sa fi vrut si n-as fi fost în stare. Faceam cîte un pas si ma opream. Nu auzeam nici un zgomot, numai ticaitul inimii mele. Cîinii taceau ca şi oamenii, dar se ţineau scai de mine. Cînd am ajuns la cele trei trepte de lemn ale pragului, am auzit cum cineva deschide uşa cu cheia, apoi trage zavorul şi drugul de fier. Am pus mîna pe uşa şi am împins-o încetişor. . . încetişor, pîna cînd cineva îmi spuse:
— Ajunge, vîra-ţi capul înauntru.
L-am ascultat, cu toate fca ma temeam ca mi-l taie.
Pe podea era o luminare. Vreun sfert de minut m-am uitat la ei si ei la mine: erau trei galigani, cu flintele îndreptate asupra-mi, de mi se taiase rasuflarea. Cel mai în vîrsta dintre ei, unul cu parul carunt, sa tot fi avut vreo şaizeci de ani, ailalţi doi pareau de vreo treizeci de ani, ba chiar mai mult. Toţi trei erau chipeşi şi bine legaţi. Mai era acolo si o femeie frumoasa, cu parul carunt şi, în spatele ei, doua fete, dar pe astea nu le vedeam prea bine.
— Bine, e-n regula. Intra! îmi porunci batrînul. Cum am intrat, batrînul încuie uşa, trase zavorul si drugul, apoi le spuse alor doi tineri sa se apropie cu flintele. Toţi trei trecura într-o sala mare, cu duşumeaua .acoperita cu o scoarţa noua, si se adunara într-un colţ, departe de ferestrele din faţa. (Pe de laturi nu erau ferestre.) Ridicara luminarea şi, dupa ce rna cercetara cu luare-aminte, strigara într-un glas:
— Nu-i din neamul Shepherdsonilor, n-are nimic din ;Shepherdsoni în el.
Apoi batrînul îmi zise ca nadajduieşte ca n-am sa ma
-supar dac-o sa ma caute de arme; nu voia sa-mi faca nici un rau, voia doar sa se încredinţeze. Nu-mi scotoci buzunarele, le pipai doar pe dinafara si-mi spuse ca e-n regula. Dupa aia, ma pofti sa ma simt ca la mine acasa
-şi sa-i povestesc tot ce mi se întîmplase.
— Dar vai, Saul — îi taie vorba batrîna — bietul baiat e ud leoarca! Te pomeneşti ca i-o fi si foame?
— Ai dreptate, Rachel, uitasem. Batrîna chema atunci o negresa:
— Betsy, du-te si adu-i repede ceva demîncare, sarmanul de el! Hei, fetelor, una din voi sa se duca sa-l trezeasca pe Buck sa-i spuna … a! uite-l ca vine. Buck, ia-l pe baieţaşul asta strain, ajuta-l sa-şi scoata hainele ude şi da-i nişte haine de-ale tale, uscate.
Buck parea cam de vîrsta mea, vreo treisprezece-pai-sprezece ani, macar ca era ceva mai voinic ca mine. N-avea pe el decît o camaşa şi parul îi era tare ciufulit.
Intra cascînd şi frecîndu-se la ochi cu o mina; cu cealalta tragea dupa el o flinta.
— Nu-i nici un Shepherdson pe-aici? întreba el. îi raspunsera ca se speriasera degeaba.
— De-ar fi venit niscaiva, puneam eu mîna pe unul! Toţi începura sa rîda.
— Da încet te mai mişti, Buck! spuse Bob. Ar fi avut timp sa ne scalpeze pe toţi pîn-acuma!
— Pai daca n-a venit nimeni sa-mi spuna! Asta nu se face. Totdeauna sînt lasat deoparte şi n-apuc ,sa vad nimic!
— Nu-i nimic, fiule — spuse batrînul. Ai sa vezi destule la vremea ta, fii pe pace! Acum du-te si fa aşa cum ţi-a spus maica-ta!
Cînd am ajuns sus în camera lui, mi-a dat o camaşa scorţoasa, o jiletca şî nişte nadragi de-ai lui. In vreme ce ma îmbracam, m-a întrebat cum ma cheama, dar n-am apucat sa-i raspund, ca a si început sa-mi povesteasca despre o gaiţa si un iepuraş, pe care-i prinsese în padure cu doua zile în urma. M-a întrebat apoi daca ştiu unde se afla Moise cînd s-a stins luminarea. I-am raspuns ca nu ştiu. N-auzisem despre aşa ceva pîn-atunci.
— Dar ghici! starui el.
— Cum o sa ghicesc daca n-am mai auzit niciodata
despre asta
— Da ce, nu poţi sa ghiceşti? E uşor, ma!
— Care luminare?
— Orice luminare.
— Nu ştiu unde era Moise. Zi tu!
— Ei, un sa fie? Era an întuneric. Asta-i tot!
— Daca ştiai, atunci de ce m-ai întrebat?
— Ce dracu! Nu vezi ca-i o ghicitoare? Ia zi, cît ai sa stai aici? Sa ramîi la noi, auzi? Sa vezi ce-o sa petrecem! Şcoala-i închisa acum. Ai vreun cîine? Eu am unu care sare în apa şi-ţi aduce surcelele pe care le arunci. Tie-ţi place sa te piepteni cu carare la mijloc duminica şi sa te dichiseşti? Mie, nu, dar ma sileşte maica-mea. La naiba cu nadragii aştia vechi. Ar trebui sa-i îmbrac, da e aşa de cald, ca nu prea am chef. Eşti gata? în regula. Haide, musiu!
Jos îmi pregatisera nişte turte de malai, carne rece, unt şi smîntîna — în viaţa mea n-am mîncat ceva mai bun. Buck, maica-sa şi toţi ceilalţi — afara de negresa care plecase, şi de cele doua fete — fumau nişte pipe de papuşoi. Fumau si ma descoseau, iar eu înfulecam şi le raspundeam. Fetele erau înfaşurate în tartane, iar.cosiţele le cadeau pîna mai jos de umeri. Vazînd eu ca nu-mi dau pace cu întrebarile lor, le-am spus urmatoarea poveste: Eu, taica-meu si toata familia traiam la o mica ferma în fundul Arkansasului1. într-o buna zi, sora-mea Mary-Ann fugi ca sa se marite cu unul şi nu se mai auzi nimic despre ea. Bill porni s-o caute şi nu se mai auzi nimic nici despre el, iar Tom si Mort murira şi ramasei doar eu si cu taica-meu, care ajunsese ca o umbra din pricina atîtor necazuri. Cînd muri si el, am luat puţinul care mai ramasese — fiindca ferma nu era a noastra — si-am plecat cu vaporul în sus pe fluviu. Pe drum am cazut peste bord şi aşa am ajuns aici. Dupa ce mi-au ascultat povestea, mi-au spus ca pot ramîne la ei cît poftesc, începuse sa se lumineze de ziua, aşa ca toata lumea se duse la culcare. Eu şi Buck am dormit în acelaşi pat. Cînd ne-am trezit dimineaţa, hop! îmi uitasem numele. M-am canonit vreun ceas sa-mi aduc aminte, si cînd s-a trezit Buck, l-am întrebat:
— Tu ştii carte, Buck?
— Da — raspunse el.
— Pun ramaşag ca nu ştii cum se scrie numele meu,
— Pun ramaşag pe ce vrei ca ştiu.
— Bine, sa te vedem.
— G-e-o-r-g-e ff-a-x-o-n, poftim!
— Bine, ai cîştigat, dar zau nu te-aş fi crezut în stare! Nu-i un nume uşor, sa-l spui buche cu buche, aşa, dintr-o data, fara sa-l înveţi.
Am scris numele pe o hîrtiuţa, în taina. Ma gîndeam ca s-ar putea ca data viitoare sa ma puna careva sa i-l spun şi voiam sa-l pot rosti pe nerasuflate, ca si cum aş fi fost învaţat cu el.
Era o familie tare simpatica şi aveau şi o casa pe cinste. Nu mai vazusem niciodata la ţara o casa ca asta, atît de aratoasa si cu atîta „stil” în ea. Uşa de la intrare nu avea ivar de fier sau unul de lemn cu cureluşa de piele, ci o clampa de arama care se rasucea, cum au casele de la oraş. în salonaş nu era nici pomeneala de pat — si-n cîte salonaşe de la oraş nu gaseşti paturi! Intr-un ungher se afla un camin mare, cu un prag de caramizi roşii, grozav de curate: le spalau cu apa si le frecau tot cu o caramida. Cîteodata le spoiau cu o vopsea roşie de-i zicea negru de Spania, taman aşa cum se obişnuieşte şi la oraş.
Caminul avea nişte gratare uriaşe, care puteau sa ţina un buştean întreg. Pe consola, la mijloc, se afla o pendula, pe sticla careia era zugravit, în partea de jos, un oraş. Iar |în mijloc avea un cerculeţ în chip de soare, si vedeai cum llîn spatele lui se balabaneşte limba pendulei. Era o placere psa-i asculţi bataile. Cîteodata, dupa ce vreun ceasornicar ambulant venea s-o cureţe si s-o dichiseasca, era în stare sa sune de o suta cincizeci de ori în şir, fara sa oboseasca. Gazdele n-ar fi vîndut-o pentru nimic în lume. De o parte si de alta a pendulei statea cîte un papagal mare, facut parca din tibisir si colorat de-ţi lua ochii. Lînga unul din papagali era o pisica de faianţa, iar lînga celalalt — un caţel, tot de faianţa. Cînd îi apasai, scoteau un ţipat, dar fara sa deschida botul si fara sa-şi schimbe înfaţişarea. Ţipetele ieşeau de undeva de dedesubt, în spatele lor atîr-nau doua evantaie facute din pene de cocoş salbatic. Pe o masa, în mijlocul încaperii, se vedea un paner frumos, de faianţa, încarcat cu mere, portocale, piersici şi struguri, mult mai roşii, mai galbene şi mai aratoase ca alea adevarate. Nu erau adevarate, fiindca ici-colo, pe unde se scorojisera, se vedea creta alba din care erau facute. Masa era aşternuta cu o muşama de toata frumuseţea, colorata – pe margini, în mijlocul careia un vultur îşi desfaşura aripile roş-albastre. Ziceau ca o primisera tocmai din Philadelphia. Mai erau si nişte carţi, rînduite frumos în fiece colt al mesei. Una din ele era o biblie mare, de familie, plina cu poze. Alta era CaZea pelerinului1, o carte despre unul care-si parasise familia, naiba ştie de ce. Din cînd în cînd, citeam şi eu puţin din cartea asta. Era interesanta, dar
cam greoaie.
O alta carte era Ofranda prieteniei2 cu multe lucruri frumoase şi poezele. Poezelele însa nu le citeam. Mai erau acolo şi Discursurile lui HenYy Clay1 şi Medicina de familie de doctorul Gunn2, o carte în care puteai afla tot ce trebuie sa faci la caz de boala sau moarte. De asemenea, o carte de rugaciuni — şi multe altele, în jurul mesei erau înşirate jilţuri falnice şi trainice, nu din alea cu fundul lasat sau spart, care seamana cu nişte coşuri vechi.
Pe pereţi atîrnau tablouri, mai ales poze de-ale lui Washington şi La Fayette3 şi de-ale reginei scoţiene Mary, scene de batalii, şi unul care se numea Semlnarea Declaraţiei de Independenţa*. Erau şi unele de le ziceau „schiţe”, pe-care le facuse cu mîna ei, pe cînd avea doar cincisprezece ani, una din fete, care murise. Se deosebeau de toate tablourile pe care le vazusem vreodata: erau mult mai negre ca alea obişnuite. Una înfaţişa o femeie zvelta, îmbracata într-o rochie neagra, cu talia strînsa la subsuori si cu mînecile înfoiate ca nişte verze. Purta o palarie mare ca o lopata de carbuni si un val cernit; gleznele subţiri si albe i-erau înfaşurate în panglicuţe negre, iar picioruşele i-erau încalţate în pantofiori de aceeaşi culoare, micuţi ca nişte jucarii. Statea gînditoare, cu cotul drept rezemat pe un mormînt, sub o salcie plîngatoare, iar în mîna ailalta, care-i atarna de-a lungul trupului, ţinea o batista alba si o gentuţa. Dedesubtul picturii statea scris: „Vai, n-am sa te mai vad niciodata?”
Alta poza înfaţişa o fata tînara, cu parul pieptanat în sus si strîns într-un coc c-un pieptene înalt cît un spatar de scaun. Plîngea într-o naframa şi în cealalta mîna ţinea o pasarica moarta, eare zacea pe spate, cu gheruţele-n aer. Dedesubt scria: „Vai, n-am sa mai aud niciodata didcele-ţi ciripit!”
Mai era o poza, în care o domnişoara cu obrajii şiroind de lacrimi statea la fereastra, cu ochii la luna. într-o mîna ţinea o scrisoare desfacuta, pecetluita într-un colţ cu ceara neagra, îşi apasa pe buze un medalion legat de un lanţişor. Dedesubt scria: „Şi te-ai dus? Da, vai, te-ai dus!” Pozele erau, cred, frumoase -dar eu nu prea ma dadeam . în vînt dupa ele — ma apucau pandaliile cînd le priveam mai ales cînd nu er.am în apele mele. Toata lumea era mîhnita ca fata murise, fiindca începuse si alte schiţe de-astea si se putea vedea —”din cîte facuse — ce geniu pierdusera. Dar judecind dupa gusturile ei, socot ca se simţea mai bine în cimitir.
Cînd cazuse la pat, fata tocmai lucra la cel mai mareţ tablou al ei — aşa ziceau rifdele; cica în rugaciunile ei cerea zi si noapte sa-i fie dat sa traiasca pîna ce-o sa-l termine. Dar n-a avut noroc. Tabloul înfaţişa o fata tînara, îmbracata într-o rochie lunga şi alba, rezemîndu-se de parmaclîul unui podeţ, gata-gata sa sara jos, cu parul despletit pe umeri, cu lacrimi pe obraji si cu ochii la luna. Doua braţe i se încrucişau pe piept, doua braţe erau întinse şi alte doua se înalţau spre luna: voise, pasamite, .sa vada care pereche de braţe se potriveşte mai bine, şi-apoi sa le ştearga pe celelalte, dar, cum spuneam, murise înainte de a se hotarî şi acum tabloul atîrna deasupra patului ei aşa cum era, si, la fiece onomastica a fetei, familia îl împodobea cu flori. De obicei însa, era ascuns dupa o perdeluţa. Duduia din tablou avea un chip destul de placut, numai ca, dupa parerea mea, din pricina atîtor braţe, prea semana c-un paianjen.
Fata asta avusese şi-un album pe cînd era în viaţa; lipea în albumul ei ferpare si anunţuri despre accidente si cazuri de boala lunga, luate din „Ochiul bisericii”. Pe marginea lor obişnuia apoi sa scrie poezele, din capul ei. Poezelele erau grozave. Iata ce^ scria, de pilda, despre un baiat, pe nume Ştefan Pana Streche, care cazuse într-un puţ şi se înecase:
Oda lui Ştefan Pana Streche, raposat întru Domnul
Murit-a Ştefan dupa boala,
încet de tot, în suferinţa?
Şi plinsu-i-au, cu-amara. jale,
Prietenii, a sa fiinţa?
Nu! Ştefan Pana Streche-avu
O alta soarta, mai cumplita.
Deşi îl plîfisera, el nu Muri de moarte-obişnuita. N-avea nici tuse magareasca, Şi nici pojar, nici oreion, N-au cutezat sa-i pîngareasca Al frunţii sale sfînt amvon. Nu, inima nu i-a fost frînta De-un neîmpartaşit amor. Nici crampele faptura sfînta Nu-i doborîra, prin omor. O, nu! Ci ascultaţi, plîngînd, La ce va spun de trista-i soarta: El tînar a murit, cazînd Intr-o fintîna. Cruda soarta! L-au scos afar, l-au deşertat, Dar are prea tîrziu, o, vai! Caci sufletu-i s-a înalţat Spre îndelung rîvnitul rai.
Daca Emmeline Grangerford ticluia asemenea poezele înainte de a împlini paisprezece ani, ne putem închipui ce-ar fi ajuns ea sa scrie cu timpul. Buck zicea ca sora-sa era în stare sa-ţi trînteasca o poezie cît .ai bate din palme. Nici nu statea sa se gîndeasca. Scria un stih- si, daca mi-i putea gasi rima, îl ştergea şi punea la repezeala altul în loc, apoi îi da-nainte. N-avea subiecte preferate. Putea scrie despre orice-i cereai, numai trist sa fie. De. cîte ori murea vreun barbat, vreo femeie sau vreun copilaş, ea şi venea cu „omagiul” ei, înainte de a li se fi racit trupul. Aşa le botezase ea, „omagii”. Vecinii aveau o vorba: cica întîi venea doctorul, dupa aia Emmeline si la urma dricarul, care nu se arata niciodata înaintea ei. O singura data s-a întîmplat sa vina” dricarul înaintea ei, într-o zi cînd Emmeline zabovise prea mult cautînd o rima la humele raposatului, un anume Whistler. Dupa aceasta în-tîmplare, Emmeline n-a mai fost aceeaşi. Nu s-a plîns niciodata, dar a lovit-o lingoarea şi mult n-a mai trait.
Saracuţa de ea! De cîte ori nu m-am urcat în odaiţa ei, ca sa citesc din albumul al vechi, cînd pozele ei ma scoteau din sarite şi mi-era necaz pe ea.
Mi-era drag de toata familia — de morţi şi de vii deopotriva — si n-aş fi vrut sa ne desparta nimic. Biata Emmeline, cît fusese în viaţa, scrisese poezii despre toţi morţii si nu mi se parea drept ca acum, cînd murise, sa nu se gaseasca nimeni sa-i faca şi ei o poezea. Am încercat sa storc din mine un vers-doua, dar din pacate n-a ieşit
nimic.
Odaia Emmeli»ei era pastrata într-o curaţenie de-savîrşita, cu toate lucrurile rînduite aşa cum îi placea ei sa le aiba cînd traia. Nu dormea nimeni ccolo, Batrîria se îngrijea ea însaşi de odaie, deşi avea o mulţime de ser- . itori negri. Se ducea deseori acolo, de obicei ca sa coasa >i sa citeasca din biblie.
Jos, în salonaş, ferestrele erau acoperite cu nişte perfidele grozave: albe, cu picturi pe ele, înfaţisind castele •îmbracate în iedera de sus pîna jos, precum si cirezi de vite duse la adapat. Mai era acolo şi un mic pian de pe vremuri, în care cred ra vîrîsera nişte tingiri. Ce putea fi mai frumos decît sa le auzi pe cele doua fete cîntînd la pianul ala S-a rupt ultimul lanţ sau Batalia de la Praga?! Pereţii tuturor încaperilor erau tencuiţi. Mai în fiece odaie se aflau covoare, iar casa era varuita frumos pe dinafara.
Era o cladire cu doua aripi, desparţite printr-o curte mare, pardosita şi acoperita. Uneori, la prînz, se punea masa acolo — era un loc racoros şi placut. Nici ca se putea mai bine. Şi mîncarea era straşnica. Unde mai pui ca se serveau nişte porţii!
CAPITOLUL XVIII
Colonelul Grangerford era, vedeţi dumneavoastra, un gentleman din cap pîna în picioare, ca şi ceilalţi de altfel. Era, cum s-ar zice, de neam bun, şi asta-i mare lucru la oameni, ca şi la cai, dupa cum spunea vaduva Douglas, despre care nu ştiu sa fi tagaduit cineva ca facea parte din boierimea targului nostru. Şi babacu tot aşa zicea, macar ca el, unul, nu era mai de neam decît un cotoi
janghinos.
Colonelul Grangerford era foarte înalt si zvelt şi avea o faţa smeada, niţelus oacheşa, fara pic de roşeaţa. Se barbierea cu grija în fiece dimineaţa. Sub un nas semeţ avea nişte nari şi nişte buze subţiri de tot. Iar sub sprîncenele-i groase scaparau doi ochi negri ca taciunele, aşa de înfundaţi în gavane, ca parca te privea din doua vagauni. Avea o frunte înalta, iar parul lui sur si ţepos îi atîrna pîna pe umeri. Mîinile îi erau lungi şi subţiri. Nu era zi de la Dumnezeu în care sa nu-si puna o camaşa curata si un costum de pînza alba, de-ţi lua ochii. Duminicile purta o redingota albastra cu nasturi de alama. Umbla cu un baston de mahon, cu maciulie de argint. N-avea nimic fistichiu sau ţipator în îmbracaminte. Şi era bun ca pîinea lui Dumnezeu — simţeai asta si de-aia aveai încredere în el. Cateodata zîmbea şi atunci era o placere sa te uiţi la el. Dar cînd se înalţa ca o prajina şi de sub sprîncene începeau sa-i scapere fulgere, îţi venea sa te catari într-un copac si sa afli mai tîrziu ce-i caşunase.
N-avea nevoie sa-şi dea osteneala sa aminteasca oamenilor cum se cuvine sa se poarte, fiindca fiecare ştia sa fie cuviincios de faţa cu el. Şi tuturor le placea sa-l aiba în preajma. Mai totdeauna era ca o raza de soare; unde era el, parca se însenina. Dar cînd se ascundea dupa nori se facea întuneric bezna cîteva clipe — şi era de ajuns, • fiindca dupa aia o saptamîna puteai fi sigur ca lucrurile au sa mearga iaraşi struna.
Cînd cobora dimineaţa, împreuna cu batrîna, toata familia se scula în picioare şi le spunea „buna ziua” si nimeni nu se aşeza la loc decît dupa ce se aşezau ei. Apoi Tom şi Bob se duceau la un dulapior cu şipuri, amestecau nişte bauturi într-un pahar şi i-l întindeau, iar el îl ţinea în mîna si aştepta pîna ce Tom si Bob îşi umpleau şi -ei paharelele si faceau o plecaciune spunand: „Respectele noastre, domnule si doamna”. Atunci domnul şi doamna le raspundeau abia înclinîndu-se: „Mulţumim”, şi tustrei barbaţii se apucau sa bea. Bob si Tom turnau apoi o lingura de apa peste,zaharul şi picul de rachiu sau de cidru ramas pe fundul paharelor lor şi ni le dadeau mie şi lui Buck, ca sa bem, cica, şi noi în sanatatea-batrînilor.
Bob era mai mare ca Tom. Amindoi erau nişte vlajgani chipeşi, spatosi, cu feţele arse de soare, cu o claie de par ca pana corbului, si cu ochii negri ca pana corbului. Ca si tatal lor, erau îmbracaţi în pînza alba din cap pîna în picioare şi-purtau panamale cu boruri largi.
Duduia Charlotte avea douazeci şi cinci de ani, era înalta, Semeaţa şi cilibie, dar buna ca pîinea calda, –
nu-i sarea ţandara. Cînd se mînia însa avea nişte priviri care te-ngheţau, leit cu-ale lui tat-su, si era frumoasa foc; Duduia Sofia, sora-sa, era şi ea frumoasa, dar altfel decît ea. Era blinda si suava ca o porumbiţa. Abia împlinise douazeci de ani.
Fiecare membru al familiei avea cate un servitor negru, chiar si Buck. Mi se daduse şi mie un negru, care o ducea împarateşte, fiindca eu, unul, nu prea eram învaţat sa ma las slugarit; în schimb, negrul lui Buck aproape ca n-avea vreme sa-si traga sufletul.
Cam asta era toata familia acum, dar cîndva numarase mai mulţi oameni, si anume înca trei feciori, care fusesera ornorîţi, si Emmeline, care raposase.
Batrînul stapînea nu ştiu cite ferme si peste o suta de negri. Cînd şi cînd poposeau acolo cîte un pîlc de oameni calari sosiţi de la zece-cincisprezece mile departare, si vreme de cinci-sase zile o duceau într-o petrecere, prin împrejurimi si pe fluviu. Ziua, benchetuiau şi danţuiau jprin padure, iar seara dadeau baluri acasa. Mai toţi erau rubedenii de-ale familiei. Barbaţii veneau totdeauna cu arme. Lume buna, ce sa mai vorbim!
Pe aproape mai haladuia un neam de nobili, vreo cinci-sase familii, care mai toate purtau numele de Shepherd-son. Erau tot atît de cilibii, bogaţi si semeţi ca si neamul Grangerforzilor, Shepherdsonii şi Grangerforzii se foloseau de acelaşi debarcader, care se afla cu vreo doua mile mai sus de casa noastra. Cînd ma duceam uneori acolo cu oameni de-ai noştri, vedeam o sumedenie de Shepherdsoni calari pe caii lor frumoşi.
într-o buna zi, cînd eram cu Buck în padure, la vina-toare, am auzit tropotul unui cal. Tocmai treceam drumul. — Repede! îmi zise Buck. Ascunde-te în tufiş! Dupa ce ne-am ascuns, am privit prin frunziş în padure. Nu trecu mult si un tînar chipeş, cam militaros, se apropie cu calul în buiestru, îşi ţinea flinta la oblînc. II mai zarisem cu si înainte. Era tînarul Harney Shepherd-son. Deodata, îmi vîjîi pe lînga ureche un glonte pornit din ţeava flintei lui Buck, şi palaria lui Harney cazu la pamînt. Acesta puse mîna pe flinta şi veni calare drept spre locul unde ne-ascunsesem. Dar noi n-am zabovit nici o clipa. Am luat-o la goana prin padure. Nu era o padure deasa; de doua ori, întorcîndu-ma ca sa ma feresc de gloanţe, l-am vazut pe Harney ochindu-l pe Buck. Apoi l-am vazut cum se întoarce pe aceeaşi poteca, de buna seama ca sa-şi ia palaria. Nu ne-am oprit din fuga pîna acasa. Cîrid ne vazu, ochii batrînului scaparara o clipa — cred ca de placere — apoi se însenina puţin şi spuse, oarecum cu blîndeţe în glas:
— Nu-mi place sa tragi dinauntrul unui tufiş. De ce n-ai ieşit pe poteca, baiete?
— Shepherdsonii n-au obiceiul asta, tata. Ei nu scapa niciodata asemenea prilejuri.
în timp ce Buck povestea ce se-ntîmplase, duduia Charlotte îşi ţinea capul sus ca o regina, narile i se umflau, iar ochii îi scînteiau. Ceilalţi doi fraţi pareau catraniţi si nu scoteau o vorba. Duduia Sofia palise, dar cînd afla ca omul nu fusese ranit, se îmbujora iar la faţa.
De îndata ce l-am putut trage deoparte pe Buck (sub copaci, lînga nişte patule de porumb), l-am întrebat:
—- Voiai sa-l omori, Buck?
— Ba bine ca nu!
— Da ce ţi-a facut?
— Cine, el? Nu mi-a facut ninfic!
— Atunci de ce voiai sa-l omori?
— Pai uite-asa, din pricina dihoniei.
— Ce-i aia dihonie?
— Ma, da din ce fund de lume ai ieşit ca nu ştii ce-i aia o dihonie?
— N-am mai auzit pîn-acu! Spune-mi tu!
— Ei bine — începu Buck — o dihonie e cam aşa: Un om are o socoteala c-un altul si-l omoara. Atunci fratele aluia îl omoara pe el. Apoi ceilalţi fraţi, de o parte şi de alta, se bat între ei. P-orma îşi vîra nasul şi verii lor şi încetul cu încetul fiecare din ei e omorît şi atunci dihonia s-a terminat. Dar ţine mult de tot si merge al dra-eului de încet.
— Dar dihonia asta a voastra ţine de mult, Buck?
— Hm! Cred şi eu A început acu treizeci de ani sau cam aşa ceva. Nu ştiu ce neînţelegere a fost la mijloc, p-orma s-a lasat cu proces. Ăl care-a pierdut procesul-a împuşcat pe al care l-a cîstigat. Oricare-ar fi facut la fel sa fi fost în locul lui.
— Da ce neînţelegere a fost, Buck? Pe chestia vreunei moşii?
— Tot ce se poate, nu sînt sigur.
— Şi cine-a tras mai întîi? Un Grangerford sau un
Shepherdson?
— De unde vrei sa ştiu? E tare mult de-atunci!
— Nu ştie nimeni?
— Ba da, taticu cred ca ştie, ca şi ceilalţi batrîni din
familie, dar nici ei n-au habar pe ce chestie s-a pornit,
cearta.
— Da ia zi, Buck, au fost omorîţi mulţi?
— Da. Au fost ceva înmormîntari. Dar nu totdeauna se lasa cu omor. Taticu are citeva gloanţe în el, da riu-i pasa, ca tot n-are el cine ştie ce greutate. Cît despre Bob, l-au cam scrijelit c-un jungher, iar Tom a fost ranit o data
sau de doua ori.
— Anul asta a fost omorît careva, Buck?
— Da. Unul de-al nostru şi unul de-al lor. Acum vreo trei.luni, varul meu Bud, care avea paişpe ani, trecea calare prin padure, pe malul celalalt. Nu era înarmat, tîm-pitul! Intr-un loc pustiu, aude el tropot de cai în spatele lui şi deodata îl vede pe moş Baldy Shepherdson care-l urmarea cu flinta în mîna si cu chica-i alba fluturînd în vînt. Şi-n loc sa sara de pe cal si sa se-ascunda într-un tufiş, Bud si-a zis ca ala n-o sa-l ajunga din urma. Dar babalîcu l-a fugarit aşa vreo cinci-sase mile, si se tot apropia de el. Pîn la urma, vazînd Bud ca totul e-n zadar s-a oprit şi s-a întors, ca sa nu fie împuşcat pe la spate, ma-nţelegi, iar moşul a tras în el şi l-a curaţat. Numai ca nu s-a bucurat el prea mult de norocul asta, fiindca n-a trecut nici o saptamîna şi ai noştri i-au facut de petrecanie.
— Ce las si moşul ala, Buck!
— N-aş crede ca era las. Da de unde! Printre She-pherdsoni n-ai sa gaseşti nici un las. Si nici printre Gran-gerforzi. Odata, batrînul ala a fost atacat de trei Granger-forzi, da le-a ţinut piept jumate ceas şi i-a batut pîn la urma, macar ca „ei erau calari. Mosu-a descalecat, s-a ascuns dupa o stiva de lemne şi si-a pus calul în faţa, ca sa-l fereasca de gloanţe. Grangerforzii, care ramasesera calari, s-au învîrtit în jurul batrînului, tragînd întruna în el. Dar nici el nu s-a lasat mai prejos. Batrînul si calul lui au ajuns acasa ciuruiţi si schilodiţi ca vai de capul lor, dar pe -Grangerforzi au trebuit sa-i duca alţii, pe sus. Unul daduse ortu popii, iar altul a crapat a doua zi. Nu, fraţioare, afla de la mine ca-şi pierde vremea de pomana al de cauta laşi printre Shepherdsoni. Nu se naşte aşa scula în neamul lor.
Duminica urmatoare ne-am dus cu toţii la biserica, pe cai, fiindca era cam departe, la vreo trei mile de casa. Barbaţii, pîna si Buck, au luat cu ei flintele, iar în biserica le-au ţinut între genunchi sau rezemate de perete, ca sa le aiba la îndemîna. Shepherdsonii tot aşa.
Predica n-a fost cine ştie ce, ia acolo nişte povesti despre iubirea aproapelui si alte asemenea parascovenii nesarate. Toata lumea a zis însa ca a fost o predica faina şi în drum spre casa nu s-a vorbit decît despre asta. La toţi le turuia gura despre credinţa, despre fapte bune, despre harul dumnezeiesc, despre antepredestinare si mai ştiu eu ce, încît ma gîndeam cu jale: mai rar o duminica plicticoasa ca asta. Cam la vreo ora dupa prînz, aţipisera cu toţii, unii în jilţurile lor, alţii prin odai. începusem sa ma cam plictisesc. Buck dormea tolanit pe iarba, lînqa un dulau. M-am dus în odaia noastra, cu gîndul sa trag şi eu un pui de somn. Dragalaşa .domnişoara Sofia statea în uşa odaii ei, care era alaturi de-a noastra. Cum ma vazu, ma trase înauntru, închise uşa încetişor şi ma întreba daca ţin la ea. I-am raspuns ca da. Apoi ma întreba daca vreau sa-i fac un bine, dar fara sa spun nimanui. I-am zis ca vreau, îmi spuse atunci ca si-a uitat biblia în biserica, între alte doua carţi, şi ma roaga sa ma duc într-ascuns acolo si sa i-o aduc înapoi, fara sa suflu nimanui o vorba. Am primit. M-am strecurat afara şi am pornit Spre biserica. Acolo nu mai era nimeni, în afara de vreo doi-trei porci, care patrunsesera înauntru, gasind uşa descuiata. Vara, porcii se dau în vînt dupa pardoselile de lemn, fiindca ţin racoare. Aţi bagat de seama ca mai toţi oamenii se duc la biserica doar de nevoie, în vreme ce porcii se duc de placere?
„O fi ceva la mijloc — îmi ziceam. Nu-i firesc ca o fata sa tremure atîta pentru o biblie!” Am scuturat cartea si, ce sa vezi,.din ea cazu un bileţel pe care cineva scrisese c-un plaivaz: „Doua si jumatate.” Am mai cercetat eu, dar n-am mai gasit nimic. Nu pricepeam ce-i cu bileţelul, aşa ca l-am pus la Joc în carte şi m-am întors acasa. Domnişoara Sofia, care ma aştepta în pragul odaii ei, ma trase înauntru si închise uşa. Apoi frunzari cartea pîna gasi bileţelul. Cum îl citi, se lumina la faţa şi, pîna sa ma dumeresc, ma lua în braţe şi ma strînse tare, zicîndu-mi ca-s cel mai bun baiat din lume şi sa nu spun nimanui unde am fost. Se aprinsese la faţa şi ochii îi straluceau, ce mai, -era grozav de frumoasa. Am ramas uluit. Cînd mi-am .venit în fire am întrebat-o ce-i cu bileţelul ala. „L-ai citit?” -ma lua ea la rost. I-am raspuns ca nu. Atunci ma întreba daca ştiu sa citesc. I-am raspuns ca ştiu doar buchiile mari. Rasufla uşurata şi, lamurindu-ma ca bileţelul nu-i decît un semn de carte, îmi spuse ca acum pot sa ma duc la joaca.
Am luat-o încetişor spre rîu, gîndindu-ma la cele în-tîmplate. Curînd, am bagat de seama ca negrul meu ma urmareşte. Cînd casa nu se mai zari, îşi roti o clipa privirile, apoi veni în fuga si-mi spuse:
— Domnu Jorj, vino în balta, sa-ţi arat un cuib mare
de şerpi.
„Curios lucru — mi-am zis. Mi-a mai spus-o şi ieri. S-ar cuveni sa ştie ca nimanui nu-i plac şerpii în aşa hal, încît sa umble dupa ei. Dar ce-o fi urmarind?”
— Bine, ia-o nainte! i-am spus.
M-am ţinut dupa el vreo jumatate de mila; apoi a luat-o prin balta si-a mai mers înca vreo jumatate de mila, cu picioarele-n apa pîna la glezne. Am ajuns la un mic grind uscat si plin de copaci, tufişuri şi liane. Negrul
îmi spuse:
— Mai mergi cîţiva paşi, domnu Jorj. Acolo este. Eu i-am vazut şi nu mai vreau sa-i vad.
Şi merse .mai departe, pîna ce pieri dupa nişte copaci.
Tot umblînd, am dat de o poieniţa mare cît un iatac si împresurata de liane, în mijlocul ei dormea un om — Dumnezeule! era bunul meu J im!
L-am trezit, fiind sigur ca n-o sa-si creada ochilor cînd m-o vedea iaraşi, dar nici vorba de aşa ceva. Aproape ca i-au dat lacrimile de bucurie, însa mirat nu era. Mi-a povestit ca în noaptea aia a înotat dupa mine; îmi auzise strigatele, dar nu cutezase sa raspunda, de teama sa nu fie prins şi dus din nou în robie.
— M-am julit si n-am putut înota repede, de-aia am ramas mult în urma ta. Cînd tu ai ieşit din apa, mi-am zis c-o sa te ajung poate pe mal, fara sa te strig, da cînd am vazut casa aia, am mers mai încet. Eram prea departe ca s-aud vorbele alora, si mi-era frica de cîini. Cînd s-a facut iar linişte, am ştiut ca tu eşti în casa, aşa ca am intrat în padure, ca s-aştept pîn-a doua zi. In sori, am vazut nişte negri, care se duceau la cîmp. Ei m-au adus in locul asta, unde cîinii nu ma pot mirosi, din pricina apei. Noaptea, negrii mi-adue. de mîncare şi-mi spun ce maî
face Huck.
— De ce nu i-ai zis lui Jack al meu sa m-aduca aici
mai curînd, Jim?
— N-avea rost sa te chem înainte de-a putea face ceva. Dar acum, totu-i bine! Cum a putut, Jim a cumparat oale,, si cratiţi, şi mîncare, şi-a dres pluta noaptea, cînd . ..
— Care pluta, Jim?
— Pluta noastra a veche.
— Nu cumva vrei sa spui ca pluta noastra n-a fost facuta ţandari?
— Nu, n-a fost. A fost ea rau paradita, mai ales la un capat, dar paguba nu-i mare, decît ca ni s-au pierdut mai toate lucrurile. Daca nu ne dadeam aşa la fund şi nu înotam stib apa, si daca n-ar fi fost aşa întuneric, iar noi n-am fi fost aşa speriaţi, si-asa natafleţi, am fi putut scapa si pluta. Da şi-aşa e bine, fiindca acum pluta-i ca noua-nouţa, şi-avem şi-o gramada de lucruri noi în locul alora
pierdute.
— Dar, Jim, cum de-ai pus iar” mina pe pluta? Ai
prins-o?
— Cum sa prinzi o pluta în padure? Nişte negri au ga-sit-o pe o stînca, în cotu rîului, si-au ascuns-o într-o gîrla, sub salcii. Pe urma, s-au ciondanit atîta pentru ea, ca am prins de veste curînd şi atunci i-am împacat pe toţi, zi-cîndu-le ca pluta nu-i a lor, ci a lui Jim şi Huck. „Ce, vreţi sa mîncaţi papara pentru c-aţi jefuit un tînar gentleman alb?” P-orma le-am dat zece cenţi de caciula si-au fost foarte mulţumiţi. Ziceau ca n-ar fi rau sa dibuie cît mai multe plute, ca sa fie si mai bogaţi. Negrii aştia-s tare buni cu mine şi nu trebuie sa le cer de doua ori ceva, ca-mi dau numaidecît. Jack asta e un negru cumsecade şi mare pişicher.
— Da, aşa-i. Nici nu mi-a spus ca eşti aici. Mi-a zis sa vin sa-mi arate o gramada de şerpi de balta. Daca se-ntîmpla ceva, el nu-i amestecat cu nimic. Poate sa spuna ca nu ne-a vazut niciodata împreuna, si chiar aşa e.
Nu vreau sa vorbesc mult despre cele întîmplate în ziua urmatoare. Am sa fiu foarte scurt; M-am trezit în zqri şi ma pregateam sa ma-ntorc pe partea ailalta si
sa-mi vad de somn, dar am bagat de seama ca în jur era o tacere neobişnuita. Nu se simţea nici o mişcare. Pe urma am vazut ca Buck nu era acolo. Mirat din cale-afara, m-am sculat din pat si am coborît. Nu se vedea ţipenie de om, nicaieri. Era o linişte de mormînt. La fel si afara. „Ce sa
fie?” ma întrebam.
Lînga stiva de lemne, am dat peste Jack al meu.
— Ce se-ntîmpla pe-aici? zic eu. El, de colo:
— Nu ştiţi, dom Jorj?
— Nu, nu ştiu. ”
— Miss Sofia a fugit! Zau aşa! A fugit noaptea, nimeni nu ştie cînd. A fugit sa se marite cu tînarul ala Harney Shepherdson, aşa se spune. Familia a bagat de seama abia acu jumate ceas şi de-atunci n-a pierdut vremea, zau. N-am pomenit oameni sa se înarmeze şi sa-ncalece mai iute. Cucoanele s-au dus sa dea de veste la rude, iar Saul, batrînu şi baieţii au pornit calari, cu flintele, pe mai în sus, ca sa-l prinza pe tînafu ala şi sa-l omoare înainte ca el sa treaca rîul cu duduia Sofia. O sa
fie tambalau mare, zau!
— Hm! Buck a plecat fara sa ma trezeasca.
— Nu-i de mirare. N-au vrut sa te amestece şi pe matale. Dom Buck şi-a încarcat flinta şi-a zis ca ori pune mîna pe un Shepherdson, ori se curaţa. Acolo-s atîţia Shepherdsoni, ca pune şi el mîna pe unu, dac-are noroc. Am luaţ-o la fuga pe cararea de pe mal. Deodata am auzit împuşcaturi, undeva, departe. Cînd am ajuns în apropierea cabanei şi a stivei de lemne de lînga debarcader, m-am furişat printre copaci şi tufişuri pîna mi-am gasit un loc bun si m-am caţarat într-o rachita, de unde puteam privi fara sa fiu vazut. Nu departe de ascunzatoarea mea era o stiva înalta de lemne, întîi m-am gîndit sa m-ascund în spatele ei, dar poate ca-i mai bine ca n-am facut-o.
In faţa cabanei se-nvîrteau vreo patru-cinci oameni calari, zbierînd şi înjurînd de mama focului si-ncercînd zadarnic sa se apropie de doi baieţi ascunşi îndaratul stivei de lemne de lînga debarcader. De cîte ori vreunul din ei încerca sa se apropie de stiva, venind dinspre mal, cei doi baieţi trageau asupra lui, dindaratul stivei, unde se ghemuisera spate-n spate ca sa se apere si dintr-o parte
şi din cealalta.
în curînd, calareţii încetara sa se mai roteasca si sa strige şi pornira spre cabana. Atunci unul jaîn baieţi se ridica şi ochi bine pe deasupra gramezii ae lemne: unul din caareţi se pravali din şa. Ăilalţi descalecara, îl apucara pe ranit şi se îndreptara cu el $pre cabana, în aceeaşi clipa însa, baieţii o luara la goana/şi pîna sa bage de seama calareţii, ei şi facusera jumatate din drumul ce-i desparţea de copacul în care ma cocoţasem. Vazîndu-i, ai]alţi sarira pe cal şi ţuşti! dupa ei.
Se apropiau repede, dar ai doi aveau un avans pr3a mare ca sa mai poata fi ajunşi din urma. Baieţii erau a:um lînga stiva de lemne din faţa copacului meu. Se ascunsera îndaratul ei, aşa ca acum iar stateau mai bine ca urmaritorii lor. Unul din baieţi era Buck, iar alaialt un flacau subţirel, de vreo nouasprezece ani.
Calareţii se-uivlrtira ce se-nvîrtira, apoi îşi vazura de drum. De îndata ce nu s-au mai zarit, l-am strigat pe Buck. Auzindu-mi glasul, Buck nu ştia ce sa cre.ada. Parea mirat din cale-afara. în cele din urma îmi spuse sa fiu cu ochii-n patru si sa-i dau de veste cînd calareţii se vor ivi din nou. De buna seama ca puneau ceva la cale şi ca n-aveau sa zaboveasca mult. As fi dat orice sa nu mai fiu în rachita aia, dar nu îndrazneam sa cobor. Buck începu sa zbiere şi sa înjure, zicînd ca el si varu-su Joe (asta era celalalt baiat) nu încheiasera înca socotelile pe ziua aceea. Mi-a mai zis ca taica-su şi cei doi fraţi fusesera omorîţi, la fel şi vreo doi-trei din tabara duşmana. Cica Shepherdsonii le întinsesera o cursa. Buok spunea ca taica-sau si ai doi fraţi ar fi trebuit sa aştepte sosirea rudelor, fiindca aşa Shepherdsonii erau prea tari. L-am întrebat ce se întamplase cu tanarul Harney şi cu domnişoara Sofia; mi-a raspuns ca trecusera pe malul celalalt si scapasera. Mi-a parut tare bine. Dar sa-l fi.vazut pe Buck cum spumega de ciuda ca nu izbutise sa-l omoare pe Harney în ziua în care trasese în el! Era ceva nemaipomenit!
Deodata se auzi poc! poc! poc! Calareţii se furişasera prin padure si veneau acum pe la spatele lor, fara cai. Baieţii, raniţi amîndoi, o luara la goana spre fluviu şi se aruncara în apa. In timp ce înotau la vale, ailalţi alergau pe mal tragînd dupa ei şi uriînd:
— Moarte lor! Nu-i lasaţi!
Simţeam ca mi se face rau si era cît pe ce sa cad jos. N-am de gînd sa povestesc tot ce s-a-întîmplat, de teama sa nu mi se faca iaraşi rau. Mai bine n-as mai fi ajuns la mal în noaptea aia de pomina, decît sa vad asemenea grozavii! N-am sa le pot uita niciodata. Ma urmaresc şi-n vis!
Am ramas în copac pîna a-nceput sa se-ntunece. Mi-era frica sa cobor. Din cînd în cînd auzeam împuşcaturi, departe în padure. De vreo doua ori am vazut mici cete de oameni înarmaţi pîna-n dinţi, trccînd în goana cailor, dincolo de cabana. „Va sa zica — ma gîndeam — batalia nu s-a ispravit înca.” Eram t re abatut si-mi pusesem în gînd sa nu ma mai apropii niciodata de casa aia, nu de alta, da ma simţeam niţelus vinovat si eu. Acum îmi dadeam seama ca în bileţelul ce-l adusesem scria ca duduia Sofia urma sa se întîlneasca cu Harney undeva, la ora doua şi jumatate, ca sa fuga cu el. Şi ma gîndeam c-ar £E trebuit sa-i povestesc tatalui Sofiei despre bileţel si despre purtarea ei ciudata; poate c-atunci ar fi încuiat-o în odaie-şi prapadul asta n-ar mai fi avut loc niciodata.
în cele din urma, am coborît din ascunzatoare si m-am tîrîit niţel pe malul apei, pîna ce am dat de cele doua trupuri care zaceau lînga mal. Le-am tras afara, le-am acoperit feţele şi am şters-o cît am putut mai iute. Mi-au dat lacrimile cînd a~n acoperit fata lui Buck, nu de alta,, dar se purtase frumos cu mine!
Intre timp se întunecase. Nu m-am apropiat de casa, ci am luat-o prin padure spre balta. Vazînd ca Jim nu era pe grind, am zbughit-o spre gîrla, croindu-mi drum prin-tr-e salcii: ardeam de nerabdare sa ma sui pe pluta şi sa scap odata de locul ala blestemat. Dar pluta nu era acolo T Ţii, ce spaima am tras! A trecut aproape un minut pîna sa-mi vin în fire. Am început sa strig; un glas îmi raspunse, la vreo douazeci de paşi de mine:
– Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu face zgomot!
Era glasul lui Jim şi ma bucuram din cale-afara sa-I aud. Am mai alergat puţin pe mal si-am sarit pe pluta. Jim ma lua în braţe şi ma strînse la piept, fericit ca ma vede.
— Domnu sa te binecuvînteze, baiete! Eram sigur ca tu iar ai murit. Jack a venit aici si mi-a spus c-ai fost împuşcat, fiinca nu te-ai mai întors acasa. Eram j?ata sa plec cu pluta pîn la capatu gîrlei ca s-o iau din loc îndata ce vine Jack si-mi spune ca tu chiar ai murit. Doamne, ce bine ca te-ai întors, Huck!
— Da — îi raspunsei — bine ca s-a ispravit. N-au sa ma gaseasca şi-au sa-şi închipuie ca a;n fost omorît si ca m-a dus apa la vale. Colo sus e ceva care-o sa-i faca sa creada asta. Nu mai sta, Jim, da-i drumul cît poţi mai repede!
M-am simţit la largul meu abia cînd pluta a ajuns cu vreo doua mile mai jos, pe Mississippi. Atunci am seos felinarul şi l-am agaţat, socotindu-ne din nou liberi şi la adapost. Cum nu mai pusesem nimic în gura de ieri, Jim îmi aduse nişte turte de malai cu smîntîna şi o costiţa de porc cu varza şi verdeţuri; nimic nu-i mai bun pe lumea asta cînd e bine gatit.
Am petrecut de minune, înfuleeînd si sporovaind cu Jim. Eram fericit ca scapasem de dihoniile alea. Cît despre Jim, nu mai putea de bucurie ca scapase de balta. Amîndoi eram de parere ca nu-i pe lume casa mai buna ca pluta. In alte locuri oamenii traiesc înghesuiţi, claie peste gramada, dar pe o pluta e cu totul altfel..Te simţi slobod şi la largul tau.
CAPITOLUL XIX
Trecura vreo doua-trei zile. Mai bine zis se scursera — atît de liniştite, senine şi frumoase au fost. Iata cum ne-am petrecut vremea. Prin parţile acelea, fluviu] era grozav de mare, sa tot fi avut o mila şi jumatate largime. Noaptea pluteam, iar ziua stateam ascunşi. Cum mijea de ziua, ne opream şi priponeam pluta — de obicei în apa liniştita de lînga un ostrov. Gaseam acolo rachite şi salcii, taiam niscaiva crengi şi acopeream pluta. Apoi puneam undiţele, intram în apa si înotam, ca sa ne mai racorim. Dupa aia, ne aşezam pe fundul nisipos — în locurile unde apa ne venea pîna la genunchi — şi aşteptam rasaritul. Nu se auzea nici un zgomot, totul era tacut, de parca ar fi dormit întreaga lume. Cînd si cînd se auzea doar oracaitul broaştelor. Primul lucru pe care-l zareai cînd îţi aruncai ochii peste întinderea apelor era fîşia întunecata a padurilor de pe celalalt mal. Altceva nu puteai desluşi. Apoi pe bolta cerului se ivea un zbenghi-alb, care creştea din ce în ce. în departate fluviul ser limpezea, iar apa nu mai era neagra, ci cenuşie, începeai sa -zareşti nişte pete fumurii, care pluteau pe apa. Erau tot felul de vaporaşe. Mai vedeai şi nişte dungi negre — plutele. Uneori auzeai scîrţîitul unei lopeţi sau, larma de glasuri învalmaşite; era atît a linişte, ca sunetele se auzeau de hat de departe.
Nu trecea mult si zareai pe apa o dîra, si, dupa cum–arata, îţi dadeai seama ca acolo-i o stanca de care se-spargeau valurile de lasau dîra aia. Vedeai pe urma currr ceaţa se ridica de pe apa în valatuci, dezvaluind privirilor fluviul şi zarea de foc a rasaritului. Pe malul celalalt,, la „marginea padurilor, se desluşea atunci o cabana, de buna seama un depozit cte cherestea, din care nişte hoţomani furasera cît putusera, stivuind restul lemnelor în aşa fel, încît prin deschizaturile dintre ele ar fi încaput şi un cîine. Apoi se stîrnea dintr-acolo o boare placuta,, care te-nviora şi-ţi umplaa narile cu miresmele dulci ale copacilor si florilor. E drept ca uneori aducea şi cîte o* duhoare grea de peşte putred, de-ţi venea sa-ţi iei lu-mea-n cap. Da p-orma se facea ziua de-a binelea, toate-cele rîdeau în soare şi pasarelele ciripeau de zor. Nu se mai zarea nici o dîra de fum. Ne duceam şi scotc-am niscaiva peşti din cei prinşi în undiţe, şi ne încropeam; prmzisorul. Dupa aceea ne uitam la apa pustie şi leneveam aşa pîna ne fura somnul. Ne trezeam apoi fara sa ştim de ce, şi ne uitam sa vedem. Uneori zaream”*un. vapor care venea la deal, • huruind pe lînga celalalt mal, dar aşa de .departe, ca nu puteai spune despre el decît ca are roata la spate sau într-o latura. Vreme de-o ora dupa aceea n-auzeai şi nu vedeai nimic — o pustietate fara margini, în sfîrşit, se zarea hat-departe o pluta pe care vreun coblizan spargea lemne, dupa obiceiul plutaşilor; vedeai cum luceşte toporul care izbea, dar n-auzeai nimic; apoi vedeai cum se ridica iar şi abia cînd se afla din nou deasupra capului, auzeai izbitura — poc! Zgomotul zabovise niţeluş deasupra apei pîn s-ajunga la noi! Şi uite-asa ne petreceam ziua, lenevind şi ascul-tînd liniştea.
Odata se lasa o ceaţa deasa şi pe toate plutele si barcile oamenii începura sa bata toba în tinichele, ca sa nu dea peste ei vreun vapor. O mahuna1 sau 0 pluta trecu atunci atît de aproape de noi, ca am putut desluşi vorbele, sudalmile si rîsetele oamenilor, fara sa-i vedem deloc. Ţi 5,e facea parul maciuca, zau aşa! Parca treceau naluci prin vazduh. Jim zicea chiar ca-s strigoi.
— Vezi-ţi de treaba — i-am spus. Un strigoi n-ar zi ce „Mama ei de ceaţa!”
De cum se-ntuneca, o porneam. Cînd ajTmgeam în mijlocul rîului, lasam pluta sa lunece în- voie, apoi ma aprindeam lulelele si ne balaceam picioarele în apa, vor-„bind despre cîte-n luna şi-n stele. Stateam despuiaţi zi şi noapte (bine-nţeles, cînd ne dadeau pace ţînţarii), fiindca straiele noi pe care mi le dadusera ai din neamul lui Buck erau prea frumoase ca sa ma simt bine în ele, şi-apoi nu prea-mi placea mie »sa umblu înţolit. Uneori se întîmpla ca tot rîul sa fie al nostru ceasuri întregi, în departare se zareau malurile si ostroavele. Cînd si cînd licarea cîte o lumina: cine ştie, poate era vreo luminare ce pîlpîia în ferestruica vreunei cabane. Alteori vedeai pe întinsul apei o lumina aprinsa pe-o pluta sau într-o mahuna, si venea dintr-acolp zvon de scripca sau de cîntec.. Sa tot traieşti pe-o pluta! Deasupra noastra se întindea cerul spuzit de stele; stateam tolaniţi pe spate şi le priveam, întrebîndu-ne daca le facuse cineva dinadins sau erau acolo dintotdeauna. Jim zicea ca le facuse cineva, dia eu socoteam ca erau de cînd lumea acolo — prea erau multe ca sa fi avut cineva vreme sa le faca. Jim îşi dadu cu parerea ca le-o fi ouat luna. Ei, aşa mai mergea, aşa ca n-am mai zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate. Ce, nu vazusem eu mai demult o broasca, le-padînd aproape tot atîtea oua?
Ne uitam şi la stelele care cadeau, urmarindu-le dîra de lumina. Jim zicea ca stelele cazatoare se stricasera şi d-aia erau azvîrlite din cuib.
O data sau de doua ori pe noapte zaream cîte un vapor lunecînd prin bezna şi slobozind din cînd în cînd pe coşuri o ploaie de stele care cadeau în apa. Era o minunaţie! Apoi vaporul pierea dupa un cot al fluviului, luminile nu i se mai zareau si huruitul contenea. Peste ape se aşternea din nou liniştea. Şi iata ca multa vreme dupa ce vaporul pierise, valurile stîrnite de el ajungeau pîn la
Şalupa mica cu pînze noi, -hurducîhd un pic pluta, si dup-aceea nu mai auzeam nici un zgomot, afara doar de oracaitul broastelor.
Dupa miezul nopţii, cei de pe uscat se duceau la culcare şi atunci, vreme de doua-trei ceasuri, malurile ra-mîneau negre, nu se mai zarea nici o lumina în ferestrele caselor. Luminile alea erau ceasornicul nostru: cînd se ivea cea dinţii, însemna ca dimineaţa-i aproape, aşa ca ne cautam un cotlon, în care sa ne putem ascunde cu pluta.
Intr-o dimineaţa, pe la cîntatori, am gasit o barca si m-am dus cu ea la mal. Nu era departe, doar vreo doua sute as metri, dar trebuia sa treci printr-o bulboana.
-Ajuns la mal, am luat-o în sus cale de vreo mila, pe o gîrla strajuita de o padure de chiparoşi; voiam sa vad de nu-s pe-acolo niscaiva fragi. Tocmai cînd treceam prin-tr-un fel de vad, am zarit doi oameni care coborau în goana mare poteca. ,,S-a zis .cu mine!” m-am gîndit, fiindca ori de cîte ori vedeam pe cineva alergînd, îmi închipuiam ca alearga dupa mine sau dupa Jim. Ma pregateam sa-mi iau talpaşiţa,, dar aia erau prea aproape acum şi se rugau de mine sa le vin în ajutor. Ziceau ca sînt urmariţi, deşi nu facusera nimanui nici un rau; duf.a ei gonea, cica, o ceata de oameni cu cîini. Ţineau morţiş sa sara în barca, da nu i-am lasat.
— Staţi, nu sariţi! Nu se-aud înca nici cîinii, nici caii oamenilor. Mai aveţi vreme sa mergeţi prin desiş, ca sa ieşiţi la gîrla ceva mai încolo; g-orma veniţi încoace prin apa şi va suiţi în barca. In felul asta cîinii au sa va piarda urma.
Mi-au ascultat povaţa. De îndata ce s-au suit în barca, am pornit cu ei spre insuliţa noastra. Dupa vreo cinci-zece minute se auzira de departe latraturi şi strigate. Urmaritorii se apropiau de gîrla, dar nu-i puteam vedea. Parea ca se oprisera cîteva clipe ca sa cerceteze -de jur-împrejur. Departîndu7ne, abia mai auzeam larma. Cînd am intrat în matca fluviului, lasînd în urma atîta padure, n-am mai auzit nimic — peste tot era linişte. Am vîslit spre insuliţa şi ne-am ascuns în desişul de rachite. Primejdia trecuse.
Unul din fugari avea vreo şaptezeci de ani, poate şi mai mult. Era chelbos şi avea favorite carunte. Purta o palarie ponosita, o camaşa albastra de lîna, slinoasa, şi nişte nadragi albaştri de dril, jerpeliţi, vîriţi de-a dreptul în bocanci. Mai avea şi o pereche de ghetre împletite — ba nu, n-avea decît una. Pe braţ îi atîrna un gheroc jerpelit, tot de dril, cu nasturi lustruiţi, de alama. Amîn-doi duceau cîte o traista mare, pîntecoasa şi mîncata de molii.
Celalalt avea vreo treizeci de ani şi era îmbracat la fel de fistichiu.
Dupa ce am îmbucat ceva, ne-am aşezat la vorba şi mi-am dat seama numaidecît ca ai doi nu se cunoşteau-
— Ce paţişi? îl întreaba chelul pe celalalt.
— Vindeam un articol care scoate piatra de pe dinţi. .. şi înca cum o mai scoate, cu smalţ cu tot, zau! S-a în-tîmplat însa sa zabovesc o noapte mai mult decît se cuvenea. Tocmai ma pregateam sa dispar, cînd te-am în-tîlnit în partea ailalta a tîrgului. Mi-ai zis ca eşti. urmarit si m-ai rugat sa te ajut sa scapi din încurcatura. Ţi-am raspuns atunci ca şi eu sînt la strîmtoare si ţi-am propus s-,o ştergem împreuna. Asita-i toata povestea. Dar mataluţa ce-ai paţit?
— Pai, sa vezi. De vreo saptamîna eram acolo într-o misie de propaganda contra alcoolului. Muierile, si alea tinere şi alea batrîne, nu mai puteau dupa mine, fiindca-i muştruluiam grozav pe beţivani, zau aşa, şi nu le luam mai mult de cinci-sase dolari pe seara, zece cenţi de caciula, iar copiii si negrii pe daiboj. Afacerea a mers struna tot timpul, pîna aseara, cînd nu ştiu cine-a ras-pîndit zvonul ca trag la masea pe ascuns, ca sa-mi treaca vremea. Azi-dimineaţa m-a trezit un negru şi mi-a zis ca oamenii se strîng pe tacute, cu cîini si cu cai, si ca într-o jumatate de ceas au sa fie gata şi-au sa porneasca dupa mine ca sa ma-nhaţe. Si de-au sa puna mîna pe mine, au sa ma tavaleasca-n catran şi în fulgi şi au sa ma plimbe prin tîrg, calare -pe-o prajina. N-am mai stat sa-mi beau cafeluţa, îmi trecuse foamea.
— Asculta, batrîne! spuse celalalt. Ce-ai zice sa ne asociem? Ne-am potrivi de minune.
— Nu zic ba. în ce branşa lucrezi. . . de obicei?
— De meserie sînt tipograf. Ma ocup niţel si cu hapurile. P-orma sînt şi actor de teatru, mai ales tragedian.
La o adica, sînt hipnotist1 şi frenolog2. Dau lecţii de canto si geografie, aşa din cînd în cînd, pentru variaţie, mai ţin si conferinţe uneori, ehei! fac o sumedenie de lucruri, ori-ce-mi pica la îndemîna, numai munca sa nu fie. Dar matale cu ce te ocupi?
— Pe vremuri, am fost doftor. Am lucrat mult în branşa asta. Al mai bine ma pricep sa pun mîinile pe cap alora loviţi de dambla, de cancer sau de alte boleş-niţe. Ma pricep şi la ghicit, cînd am pe cineva care sa afle dinainte cîte ceva din viaţa clientului. La nevoie, sînt şi predicator, ştiu sa pun pe roate o întrunire religioasa, şi o fac şi pe misionarul.
O vreme tacura amîndoi. Apoi al mai tînar începu sa ofteze:
— Vai, ce-am ajuns!
—- Ce te vaieţi! întreba chelbosul.
— Cînd ma gîndesc ce viaţa-am dus, ca acu1 sa ma înjosesc cu o asemenea tovaraşie!
Şi începu sa-şi ştearga colţul ochiului cu o cîrpa.
— Bata-te Dumnezeu! Ce, nu ţi-e destul de buna tovaraşia mea? se sumeţi chelul, cu arţag.
— Ba da, e destul de buna pentru unu ca mine. Asa-mi trebuie. Fiindca de ce-am decazut aşa, cînd eram aşa de sus? Din cauza mea. Dumneavoastra n-aveţi nici o vina, domnii mei, nu, departe de mine asemenea gîn-duri. «Nu dau vina pe nimeni. Aşa-mi trebuie. Faca-se voia lumii asteia pacatoase. Dar ştiu un lucru: undeva s-o mai gasi o groapa şi pentru mine. Da-i nainte, lume, nu te lasa, ia-mi totul, totul, pe ai dragi, avutul, ia-mi totul, dar mormîntul ţiu, pe asta nu mi-l poci lua. Intr-o buna zi, am sa ma lungesc în groapa si-am sa uit de toate, iar biata-mi inima zdrobita o sa se odihneasca şi ea în sfîrsit!
Şi zicînd acestea, îşi sterse iar ochii.
— La naiba cu inima ta zdrobita! rosti chelul. Ce tot îi dai zor cu ea? Noi nu ti-am facut nimic.
— Ştiu ca nu mi-aţi facut nimic. Nu dau vina pe voi, domnilor. Mi-am facut-o cu mina mea, da, cu mîna mea! De-3ia e bine ca sufar,, e foarte bine şi nici nu ma plîng!
—— Da ce-ţi facuşi, nane? Ce-ai fost de nu mai eşti?
— Vai, n-o sa ma credeţi. Aşa e lumea, nu crede niciodata.-Dar ce conteaza? Nu-mi pasa! Taina naşterii mele.
— Taina naşterii tale? Vrei sa spui ca. . .
— Domnii mei — zise celalalt, foarte serios — am sa v-o dezvalui, caci simt ca pot avea încredere în „dumneavoastra. Ei bine, aflaţica sînt duce!
La auzul acestor cuvinte, ]ui Jim i se bulbucara ochii şi erei ca si mie tot aşa.
— Nu, e cu neputinţa! izbucni chelul.
— Ba da! Strabunicul meu, feciorul al mare al ducelui -de Bridgewater, a emigrat în ţara asta cam pe la sfîrşitul veacului trecut, ca sa respire aerul curat al libertaţii. S-a casatorit aici si, la moartea sa, a lasat un fiu. Parintele lui a murit cam în aceeaşi vreme. Al doilea fecior al raposatului duce a pus mîna pe titlurile de nobleţe şi pe moşiile lui, nesocotind pe adevaratul duce, pe-atunei un prunc. Eu ma trag de-a dreptul din pruncul ala. Sînt adevaratul duce de Bridgewater. Şi iata-ma acum parasit, jefuit de întinsele mele moşii, prigonit de oameni, dispreţuit de lumea hapsîna, umblînd în zdrenţe, trudit, cu inima zdrobita si înjo.sindu-ma în tovaraşia unor raufacatori pe o pluta!
Lui Jim i se facu mila de el. Şi mie la fel. Am încercat noi sa-l ogoim, dar ne-a zis ca e-n zadar, ca-i în veci nemîngîiat. Daca i-am recunoaşte titlul, asta ar fi pentru el cea mai mare mîngîiere. I-am raspuns ca o sa i-l recunoaştem, numai sa ne spuie în ce fel. Ne-a aratat ca trebuie sa-i facem temenele cînd îi vorbim si sa-l luam cu „alteţa”, „stapîne” sau „excelenţa”. Nu se supara chiar daca-i spuneam „Bridgewater”, fiindca, ori-sicit, asta-i un titlu, nu un nume oarescare. Ne-a mai zis ca unul din noi trebuie sa-l serveasca la masa şi sa-i faca toate hatîrurile.
Toate astea nu er-au mare lucru, aşa ca i-am facut pe plac. La prînz, Jim statu în preajma lui şi-l servi, vorbindu-i cam aşa: „Alteţa voa-stra doreşte din felul asta sau din felul ala?” Se vedea limpede ca Jim era încîntat de treaba asta.
Batrînul însa era cam mahmur ,si nu scotea o vorba; se vedea ca-l sîcîie rasfaţul de care se bucura ducele nostru. Şi parca punea ceva la cale. Deodata, dupa prînz, spuse: .
— Asculta, Bilgewater1, îmi pare rau de tot pentru dumneata, da sa nu crezi ca numai mataluţa ai avut necazuri de-astea.
— Nu zau?
— Ba chiar aşa. Nu eşti singuru care te-au lucrat alţii ca sa-ţi ia locu!
— Nu ma-nnebuni!
— Nu numai naşterea matale e învaluita în taina. Si zicînd acestea, Dumnezeule! începu sa bîzîie.
— Asculta, ce vrei sa spui?
— Bridgewater, pot avea încredere-n dumneata? întreba batrînul, suspinînd.
— Pîna la moarte! raspunse celalalt, apucînd mina batrînului şi strîngindu-i-o cu putere. Spune-mi care ii-e taina, vorbeşte!
— Bridgewater, eu sînt raposatu Delfin! Va închipuiţi ce ochi am facut eu şi Jim.
— Ce-ai zis ca eşti? bîigui ducele.
— Da, amice, din pacate aşa e. Ai în faţa matale pe bietul Delfin disparut, pe Ludovic al şapspelea, feciorul lui Ludovic al saişpelea şi al Mariei Antoaineta.
— Dumneata? La vîrsta dumiiale? Vezi-ţi de treaba! Vrei sa spui ca eşti împaratul Carol cel Mare, raposatu. Trebuie ca ai pe puţin sase-şapte sute de ani!
— Din pricina necazurilor, Bridgewater, numai neca-zurile-s de vina, ele mi-au albit parul şi m-au facut sa chelesc aşa de timpuriu. Da, domnilor, în faţa ochilor dumneavoastra se afla în pantaloni albaştri de dril si în mare mizerie pribeagu, surghiunitu si greu încercatu1 rege al Franţei!
Şi începu sa boceasca aşa de tare, ca eu şi Jim nu mai ştiam ce sa facem; ne era mila, dar totodata ne parea bine si eram mîndri ca-l aveam printre noi.
Am încercat sa-l ogoim si pe el, la fel cum ogoisem si pe duce, ceva mai nainte.
— Degeaba va osteniţi — zise el — numai moartea ma mai poate ogoi, ca sa se ispraveasca odata cu toate necazurile. Totuşi, daca stau sa ma gîndesc, ma simt ceva mai uşurat cînd oamenii ma trateaza potrivit rangului meu, îngenunchind în faţa mea, spunîndu-mi „maiestate” servindu-ma al dintîi la masa si aşezîndu-se pe scaun numai cu îngaduinţa mea.
Jim şi cu mine am început sa-i spunem „maiestate” şi sa-i facemtot felul de hatîruri: la masa ramîneam în picioare pîna ce ne spunea ca putem sa ne-aşezam. Toate astea îi priira nespus de mult, astfel încît se înveseli si paru mai mulţumit. Dar ducele îl privea cam chiorîs: nu parea deloc bucuros de ceea ce se întîmpla, cu toate ca regele era prietenos cu el şi zicea ca strabunicul ducelui şi toţi ceilalţi doici de Bridgewater fusesera foarte stimaţi de taica-sau, care-i primea adeseori în palat. Ducele ramase însa multa vreme posac. La un moment dat, regele îi spuse:
— în tot cazu, sa ştii Bridgewater, ca o sa mai stam multa vreme împreuna pe pluta asta. Ce rost are sa fii bosumflat? Ne-am otravit viaţa. Ce-s eu de vina ca nu rn-am nascut duce şi ce eşti mataluţa de vina ca nu te-ai nascut rege? De ce sa-ţi mai faci sînge rau? Deviza mea e: ia lucrurile aşa cum sînt şi trage cît mai multe foloase de pe urma lor. Şi-apoi, nu-i chiar aşa de rau aici; ha-leala-i berechet si viaţa-i uşoara. Hai, fa-te-ncoa, bate laba, duce, sa fim prieteni!
.Ducele primi, spre bucuria mea şi a lui Jim. Ni s-a luat o piatra de pe inima, fiindca altfel, cu o duşmanie ca asta ar fi fost o nenorocire. Pe-o pluta, mai presus de orice, trebuie ca tot omul sa fie mulţumit si sa se poarte bine cu ailalţi.
Nu mi-a trebuit mult ca sa-mi dau seama ca mincinoşii aştia nu erau nici regi, nici duci, ci nişte potlogari de rînd. Dar n-am spus nimic si nici n-am lasat sa se vada ca ştiu. Am pastrat taina pentru mine — e al mai bun mijloc ca sa scapi de tambalau şi de bucluc. N-aveau decît sa ne ceara sa le spunem regi şi duci daca de asta atîrna liniştea familiei. Am socotit ca n-are rost sa-i spun nici lui Jim, mai bine sa nu ştie. Atîta lucru am învaţat şi eu de la taiea-meu, ca al mai bun mijloc ca s-o scoţi la capat cu asemenea oameni e sa-i laşi în voia lor.
CAPITOLUL XX
Ne pusera o sumedenie de întrebari. Voiau neaparat sa ştie de ce acopeream pluta cu crengi si de ce ziua stateam, în loc sa ne vedem de drum. Nu cumva Jim e un negru fugar?
Eu, de colo:
— Doamne fereşte! Aţi mai vazut vreun negru sa fuga spre miazazi?
— Nu prea — încuviinţara ei.
în tot cazu, trebuia sa lamuresc lucrurile într-un fel.
— Ai mei — începui eu — locuiau în judeţul Pike din Missouri, acolo m-am nascut si eu. Au murit toţi afara de mine, de taica-meu şi de frate-meu Ike. Babacu si-a pus atunci în gînd sa desfaca gospodaria şi sa se duca sa stea pe capul Iu unchi-meu Ben, care are un petic de moşie pe malul fluviului, cu vreo patruzeci şi patru de mile mai jos de New Orleans. Babacu era sarac lipit pamîntului şi pe deasupra mai era şi înglodat în datorii. Dupa ce le-a platit, n-au mai ramas decît vreo şaisprezece dolari, başca negrul nostru Jim. Cu averea asta n-am fi putut merge nici pe jos, daramite sa facem cu vaporul drumul asta de peste o mie patru sute de mile. Ei, si-asa, într-o buna zi, cam pe vremea cînd crescusera, apele, babacu avu norocul sa gaseasca pluta asta. Ce ne-am zis noi? Hai sa mergem ou ea pînla New Orleans. Numai ca norocul tatii n-a ţinut mult. într-o noapte, un vapor a trecut peste,botul plutei noasitre. Am sarit cu toţii în apa, sub roata vaporului. Eu şi cu Jim am ieşit teferi, dar babacu, care era cam afumat, şi Ike, care n-avea decît patru anişori, n-au mai ieşit. O zi-doua dupa aceea, am avut mult de furca cu oamenii care veneau cu barcile ca sa mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De-aia nu mai plutim ziua. Noaptea nu se leaga nimeni de noi.
— Las pe mine — spuse ducele. Aranjez eu ceva ca sa putem pluti si ziua daca vrem. Am sa ma gîndesc si-am sa gasesc eu un clenci. Dar azi o sa fie la fel canainte; nu de alta, dar n-avem nici- un interes sa trecem ziiia-n amiaza mare; prin faţa oraşelului de colo. N-ar fi deloc sanatos.
Spre seara vremea se posomori. Mirosea a ploaie. Fulgerele sfîşiau poalele cerului, iar frunzişul începuse sa freamate. Ce mai, se vestea o vreme tare urîta.
Ducele şi regele se apucara sa ne cerceteze wigwa-mu, ca sa vada ce fel de culcuşuri avem. Al meu era un mindir de paie, dar era aur pe lînga patul lui Jim, care era facut din coceni de porumb. Cînd te culci pe-un pat ca asta, nu se poate sa nu-ţi intre-n coaste vreun cocean, iar cînd dai sa te întorci pe-o parte, panusele uscate încep sa fîşîie de parca te-ai rostogoli pe-un maldar de frunze veştede, şi-atunci te trezeşti. Ducele hotarî sa se culce în patul meu, dar regele se împotrivi. — Credeam ca deosebirea de rang. o sa te faca sa-ţi dai seama ca nu se cuvine ca eu sa dorm pe un pat de coceni. Fa bine, alteţa, şi culca-te mataluţa în el.
Pe mine si pe Jim ne trecura naduşelile, de teama ca cei doi au sa se ciorovaiasea din nou. Dar peste cî-teva clipe, ne veni inima la loc, auzindu-l pe duce:
— Soarta destinului meu e sa fiu veşnic strivit în noroi sub calcîiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, -atît de semeţ odinioara. Poftim, ma supun. Asta mi-e ursita. Sint singur pe lume, nu-mi ramine decît-suferinţa. Voi şti s-o îndur.
Cînd se întuneca de-a binelea, am dat drumul plutei. Regele ne porunci sa n-o abatem din sforul -apei si sa nu aprindem nici o lumina, pîna ce n-om lasa mult în urma oraşelul.
Curînd am zarit un şirag de lumini — era oraşelul — şi-am lasat pluta s-alunece aşa vreo jumatate de mila. Cînd am ajuns cu vreo trei sferturi de mila mai jos, am agaţat felinarul, la vedere.
Pe la zece seara se porni ploaia, cu nişte vîntoase – si nişte trasnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amîndoi sa stam de veghe pîna s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceea, se furişa împreuna cu ducele în wig-wam, ca sa doarma. Cartul meu începea abia la miezul nopţii, dar n-as fi intrat înauntru chiar de-as fi avut pe ce sa dorm; nu de alta, da n-ai în toate zilele prilejul sa vezi o furtuna ca asta. Ţii, cum mai urla vîn-tul! în fiecare clipa ţîşnea cîte un fulger, care lumina crestele valurilor, vreo jumate mila jur-împrejur, şi-ţi dezvaluia ostroavele fumurii prin sita ploii şi copacii care se frîngeau sub smueiturile vîntulni. Deodata au-
zeai: bum! si tunetul se rostogolea bolborosind prin vazduh, p-orma scapara iar un fulger si iar tevatura. Uneori venea cîte un val, mai-mai sa ma mature de pe pluta, dar nu-mi pasa, tot n-aveam nici o ţoala pe mine.
Cu stîncile nu prea aveam bataie de cap, fiindca la lumina fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zari la timp ca sa le ocolim, strecurîndu-ne pe lînga ele.
Pe la miezul nopţii, cînd îmi veni rîndul sa stau de veghe, eram aşa de adormit, încît Jim îmi spuse ca sta el în locul meu, prima jumatate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta aşa.
M-am furişat aşadar în wigwam, dar vazînd ca n-am loc de picioarele regelui şi-ale ducelui, m-am culcat afara. Nu-mi pasa de ploaie, fiindca era cald si valurile se mai potolisera. Pe la vreo doua, însa, începura iaraşi sa creasca. Jim dadu sa ma cheme, dar se raz-gîndi, vazînd ca nu-s chiar aşa de mari ca sa faca vrea stricaciune. Numai ca se cam înşelase în privinţa asta, fiindca nu trecu mult şi un val uriaş ma arunca peste bord. Jim, sa se prapadeasca de rîs, nu alta. N-am mai pomenit negru sa rida aşa uşor ca el.
L-am schimbat în cart, iar Jim se culca si începu; numaidecit sa traga la aghioase.
Curînd, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zarit cea dintîi lumina pe mal, l-am trezit şi ne-am apucat amîndoi sa vîrîm pluta într-o ascunzatoare.
Dupa gustarea de dimineaţa, regele scoase djn buzunar nişte carţi de joc soioase si începu sa joace tabinet cu ducele, pe cinci parale partida. Cînd se plictisira, se hotarîra sa întocmeasca „un plan de bataie”. Ducele scotoci prin tagirţa lui şi scoase din ea un teanc-de afişe mici, tiparite, pe care începu sa le citeasca cu glas tare.
Unul din afişe spunea ca „Vestitul doctor Armand de Montalban, de la Paris”, va ţine „o conferinţa despre ştiinţa frenologiei”, în locul cutare, în ziua şi luna cutare, intrarea zece cenţi,-şi ca „va întocmi fişe de caracter, la preţul de douazeci si cinci de cenţi bucata”.
Ducele ne lamuri ca el era doctorul de Montalban. Pe-un alt afiş, el era „Celebrul tragedian Shakespear Garrick junior, de la teatrul Drury Lane2 din Londra”. In altele aparea sub nume diferite şi savîr-sea fel de fel de minuni: gasea apa şi aur cu o „bagheta magica”, alunga „duhurile rele” si aşa mai departe.
— Dar — zise ei — amorul meu cel dintîi şi de pe urma e muza teatrului. Asculta, maria ta, te-ai suit vreodata pe-o scena?
— Nu -=— raspunse regele.
— Atunci, afla de la mine, rege detronat, ca pîn-ai «a fii mai batrin cu trei zile, ai sa te sui. în cel dintîi tîrg mai de doamne-ajuta care ne-o ieşi în cale, închi-riem o .sala si jucam scena duelului din „Richard al TH-lea”, şi scena balconului din „Romeo si Julieta”. Ce zici de asta?
— Ce sa zic? Fao orice, numai parale sa iasa, Bridge-water. Dar îţi spun drept, nu ma pricep deloc la actor-lîc şi n-am prea umblat pe la teatru. Eram prea mic «înd taica-meu aducea actori la palat. Crezi c-ai putea sa ma-nveţi?
— E simplu ca buna ziua!
— Atunci, s-a facut. Tot aveam eu pofta de ceva mou. Hai sa-neepem chiar acum.
Ducele îl lamuri cine era Romeo şi cine Julieta şi-i spuse ca de obicei el îl juca pe Romeo, aşa ca regele putea fi Julieta.
— Dar, duce, daca zici ca Julieta-i o fetişcana, nu •crezi ca favoriţii mei carunţi si chelia asta au sa para «cam nelalocul lor?
— Da de unde! Sa n-ai nici o grija. Mocîrţanii aia nici n-au sa bage de seama. -Unde mai pui c-ai sa fii , costumat, ceea ce schimba totul. Julieta sta la balcon şi se uita la luna, înainte de-a merge la culcare. E în camaşa de noapte si poarta pe cap o boneţica plisata. Uite costumele pentru roluri.
Scoase doua-trei costume din pînza de perdele — aistea cica erau armurile midivale pentru Rîchard al III-lea şi celalalt tip — apoi o camaşa lunga de noapte din pînza alba, si o boneta plisata. Vazînd ca regele-i mulţumit, ducele îşi scoase cartea şi citi rolurile cu un
glas mareţ, umflîndu-se în pene si schimonosindu-se,, ca s-arate cum trebuie jucat. Apoi îi dadu regelui cartea, spunîndu-i sa-şi înveţe rolul pe dinafara.
Cu vreo trei mile mai la vale era un tîrgusor priza. Dupa prînz, ducele ne înştiinţa ca nascocise ceva H ca sa putem pluti şi ziua, fara nici o primejdie pentru H Jim. Urma sa se duca în tîrgusor ca sa pregateasca to tul.
Regele se hotarî sa-l însoţeasca, nu de alta, dar voia sa vada daca-i rost de vreo pricopseala pe acolo. Şi fiindca ni se ispravise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine sa merg si eu cu ei, ca sa fac rost de nişte cafea.
Cînd am ajuns în tîrgusor, nu se zarea nici ţipenie de om. Uliţele erau pustii şi tacute, ca-n zi de duminica. Un negru bolnav, care se prajea la soare într-o curte dosnica, ne spuse ca toata lumea, afara de ai prea tineri, prea bolnavi sau prea batrîni, era dusa la o întrunire religioasa, oindeva în padure, la vreo doua mile de-acolo.
Regele îl întreba cam pe unde vine şi se hotarî sa se duca la întrunire ca sa vada daca-i rost de vreo în-vîrteala. Puteam veni şi eu daca voiam.
Ducele cauta o tipografie, în cele din urma am gasit una: era o chichineaţa deasupra unui atelier de tîm-plarie. Tamplarii si tipografii plecasera la întrunire şî lasasera uşile deschise, în încaperea murdara era un,-talmes-balmeş nemaipomenit. Pe pereţi se vedeau pete de cerneala şi afişe înfaţişînd cai si negri fugari. Ducele îşi scoase haina si ne spuse ca acum are tot ce-i trebuie, aşa ca am pornit cu regele spre întrunirea religioasa.
Am ajuns într-o jumatate de ceas, leoarca de sudoare, fiindca era o zapuşeala grozava. Am gasit în padure vreo mie de oameni din tîrgusor şi din împrejurimi. Unii dintre ei strabatusera vreo douazeci de mile ca s-ajunga acolo.
Padurea gemea de caruţe şi de cai care mozoleau-fin din chilnele caruţelor batînd din copite ca s-alunge muştele. Oamenii înjghebasera nişte dughene din bu-lumaci acoperiţi cu crengi, în dughenele astea vindeau limonada, turta dulce, pepeni, porumb tînar şi alte bunataţi.
Pentru predici pregatisera tot nişte hardughii de-astea, numai ca erau ceva mai mari si înauntru o gramada de oameni. Bancile erau facute din nişte lobde proptite pe cîte patru ţaruşi înfipţi în gauri anume taiate. Spatare n-aveau. Ai care predicau stateau pe nişte podini înalte, în fundul dughenelorj. Femeile purtau palarii de soare, rochii de pînza ieftina sau de bumbac; doar vreo cîteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stamba.
Unii flacai erau desculţi, iar clţiva copii n-aveau pe ei deeit o camaşuica de pînza. Mai toate batrînele împleteau, iar flacaii faceau ochi dulci fetelor.
în prima dugheana în care am intrat, predicatorul tocmai începea o cîrrtare. –
Cînta mai întîi doua antifoane, pe care toata lumea le îngîna cu evlavie. Ţi-era mai mare dragul sa-i auzi! Urau mulţi si cîntau cu atîta osîrdie!
Dupa ce ispravira, predicatorul mai cînta doua irmoase, iar ei le îngînara si pe astea — şi uite-aşa mereu. Oamenii erau din ce în ce mai însufleţiţi si cîntau tot mai tare, dar pin la urma unii începura sa mormaie, iar alţii sa zbiere.
Atunci predicatorul îşi începu predica, da cu foc, nu aşa. Trecea de la un capat la celalalt al podinei, apoi se apleca spre mulţime, balabanindu-si braţele şi racnind cît îl ţinea gura. Cînd şi cînd, îşi ridica deasupra capului biblia, o deschidea si zbiera învîrtind-o în dreap-ia şi-n stinga:
— Iata şarpele viclean din pustie! Priviţi-l si te-•meţi-va pentru viaţa voastra! La care oamenii-raspundeau:
— Slava ţie, Doamne! A-a-m-i-n!
Iar dînsul îi dadea înainte, în vreme ce oamenii se tînguiau, gemeau, si ziceau: „amin.
— Veniţi, veniţi, la strana pocaiţilor! Veniţi, voi, pacatoşilor (amin!), voi, cei bolnavi şi suferinzi! (amin!) Veniţi, ologilor, schilozilor şi orbilor! (amin!). Veniţi, sarmanilor şi oropsiţilor care în hula traiţi (a-amin!) Veniţi toţi cei ce sînteţi osteniţi, pîngariţi si îndureraţi! Veniţi cu sufletul pocait si inima smer-ita! Veniţi cu zdrenţele, cu pacatele şi cu murdaria voastra! Apa curaţi-toare e fara bani, iar vamile vazduhului sînt deschise, intraţi şi hodiniţi-va! (a-amin! Slava ţie, Doamne, aleluia!)
Şi da-i si da-i, tot aşa. Numai ca din pricina ge- -metelor si strigatelor nu se mai putea înţelege nimic din
predica.
Din toate parţile se ridicau oameni care-şi faceau loc cu coatele şi cu pumnii prin mulţime, ca s-ajunga ia strana pocaiţilor. Şi cînd toţi pocaiţii, cu obrajii şiroind de lacrimi, se strînsera buluc în faţa podinei, începura sa cînte, sa urle si sa se tavaleasca pe jos ca nişte apucaţi.
într-acestea, regele se si pusese pe treaba; zbierînd mai tare ca toţi, îşi croi drum spre podina, iar predicatorul îl ruga sa vorbeasca mulţimii. Nu se lasa mult rugat si începu sa le spuna ca-i de meserie pirat şi ca facuse slujba asta vreme de treizeci de ani; în Oceanul
Indian.
— Echipajul meu — urma el — a fost casapit primavara trecuta, într-o batalie grozava. De-aia m-am întors acasa, ca sa caut alţi oameni, dar, mulţumita Domnului, aseara am fost jefuit şi dat jos de pe corabie, far-o laţcaie. Acu sînt fericit. In viaţa mea n-am fost mai bucuros, fiindca ma simt alt om si fiindca abia acum ştiu. ce-i fericirea. Aşa sarac cum sînt, am sa pornesc de îndata înapoi spre Oceanul Indian: am de gînd sa-mi petrec restul zilelor încercînd sa-i aduc pe piraţi pe calea cea buna. Nimeni nu-i mai nimerit pentru o treaba ca asta, caci cunosc toate bandele de piraţi din Oceanul Indian si, cu toate ca, neavînd un sfanţ, o sa-mi trebuiasca multa vreme pîn s-ajung acolo, tot am s-ajung, si de cîte ori am sa convertesc vreun pirat, am sa zic: „Sa nu-mi mulţumeşti mie, caci n-am nici un raeriit; mulţumeste-Le iubiţilor tai semeni din Poke- viile, fraţilor si binefacatprilor neamului, precum şi scumpului predicator de-acolo, al mai bun prieten al
piraţilor!”
Şi zicand acestea, izbucni în plîns o data cu toţi ceilalţi.
Deodata cineva striga:
— Sa facem o cheta! O cheta, fraţilor!
Vreo sase inşi se repezira, gata-gata sa înceapa cheta,
dar altcineva spuse:
— Mai bine sa treaca el pe la toţi cu palaria!
— Sa treaca, sa treaca! zisera toţi ceilalţi, în cap cu predicatorul.
Regele porni cu pantahuza prin mulţime, ştergîndu-şi lacrimile, binecuvîntînd în dreapta şi-n stînga şi mulţumind tuturora pentru bunatatea ce-o aratau sarmanilor piraţi din Oceanul Indian. Cîte o fetişcana nurlie venea la el cu lacrimi în ochi şi-l ruga sa-i dea voie sa-l pupe, ca sa nu-l uite niciodata. Puşlamaua nu zicea nu, ba pe cîte unele le saruta şi le îmbraţişa de cinci-sase ori. îl rugara sa mai stea o saptamîna în tîrguşor: toţi voiau sa-î gazduiasca — ar fi fost, cica, o mare cinste pentru ei.
Dar el le zise ca, din pacate, nu le poate îndeplini dorinţa, fiindca întrunirea avea sa ia sfîrşit chiar în ziua aceea si, p,e deasupra, ardea de nerabdare s-ajunga în Oceanul Indian ca sa-si împlineasca datoria faţa de piraţi.
De îndata ce ne-am întors la pluta, regele începu sa numere banişorii. Strînsese la un loc optzeci şi şapte de dolari si şaptezeci şi cinci de cenţi, başca o vadra de rachiu, pe care o gasise sub o caruţa, cînd se întorcea prin padure.
— Una peste alta — spuse el — de cînd sînt eu misionar, n-am avut o zi mai buna ca asta. Orice s-ar ^iee, piraţii-s mai dihai deoît paginii, cînd e vorba sa îmbrobodeşti cu ei o întrunire religioasa.
Cît despre duce, pîna la întoarcerea regelui, se ţinuse tare fudul cu ispravile lui, dar acum începu s-o lase mai moale. Nu-i vorba, nu statuse nici el cu mîinile-n sîn. Se aşezase în tipografia aia si primise o comanda de la doi ţarani care-i dadusera patru dolari ca sa le tipareasca nişte afişe pentru caii lor furaţi. Primise şi o comanda de zece dolari pentru anunţuri la ziar, dar fiindca oamenii plateau dinainte, le facuse rabat si-ncasase patru dolari.
Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar ducele nu se sfiise sa primeasca trei abonamente a jumatate dolar bucata, cu condiţia sa i se plateasca pe loc. Oamenii ar fi vrut sa-i plateasca abonamentele în lemne şi ceapa, dupa obiceiul pamîntului, dar el le închisese gura spunîndu-le ca abia cumparase firma şi ca ieftinise cît putuse preţul, cu gîndul sa lucreze numai contra bani peşin.
In sfîrşit, scrisese cu mîna lui o poezioara de trei stihuri, duioasa si melancolica, intitulata: „O, lume cruda, sfarma-mi zdrobita inimioara.” şi o lasase, gata culeasa, spre a fi tiparita în ziar, fara nici o taxa.
Una peste alta, agonisise noua dolari si jumatate si spunea ca pentru o singura zi de lucru nu era deloc rau. Ne arata apoi un alt afiş, pe care-l tiparise pe gratis, fiindca era pentru noi. Avea pe el poza unui negru fugar, care purta pe umar o boccea prinsa de un baţ, iar dede* subt scria: „200 dolari recompensa”.
Era vorba de Jim si-i dadea chiar toate semnalmentele, aratînd ca fugise iarna trecuta de pe plantaţia St. Jacques, aflata cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, si ca pornise, de buna seama, spre miazanoapte. Mai zicea ca oricine-l va prinde şi-l va trimite înapoi va putea încasa recompensa şi cheltuielile de drum.
— începînd de mîine — spuse ducele — putem pluti » si ziua, daca vrem. Cum vedem ca se apropie careva, îl legam pe Jim de mîini si de picioare, îl bagam în wig-wam si le aratam afişul asta, zicînd ca l-am prins undeva pe rîu şi, neavînd bani de vapor, am împrumutat pluta asta de la nişte prieteni si acum ne ducem în Sud, ca sa-nca-sam recompensa. Fireşte ca lui Jim i-ar sta şi mai bine în lanţuri şi catuşe, da nu s-ar potrivi cu povestea ca sîn-tem saraci. Prea ar semana lanţurile cu nişte giuvaeri-cale. Cel mai nimerit lucru e frînghia, trebuie sa respectam regula celor trei unitaţi, cum zicem noi în teatru.
Am fost cu toţii de parere ca ducele-i tare deştept şi ca de aci-nainte puteam pluti si ziua fara nici o teama. Ne gîndeam c-ar fi bine ca în noaptea aia sa ne departam cît mai mult de tîrguşor, ca sa scapam de taraboiul pe care aveau sa-l stîrneasca ispravile facute de duce în tipografia de acolo. Dupa aia, puteam pluti liniştiţi la
vale.
Pîna la zece seara am stat ascunşi, fara sa scoatem o vorba. Apoi am dat drumul plutei, departîndu-ne de tîrguşor. Abia cînd acesta nu se mai zari, am aprins felinarul.
La patru dimineaţa, cînd veni sa ma scoale ca sa-l în-, locuiesc în cart, Jim îmi spuse:
— Huck, tu crezi c-o sa mai întîlnim şi alţi regi ps rum?
— Cred ca nu — îi raspunsei.
— Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da nu mai mulţi. Regele asta-i beat torta, şi ducele nu-i mai breaz. 1
– Am aflat ca Jim îl rugase pe rege sa vorbeasca franţuzeşte, ca s-auda si el cum suna, dar regele-i spusese ca, fiind de atîta amar de vreme în ţara asta si trecînd prin atîtea necazuri, uitase limba.
CAPITOLUL XXI
– Soarele rasarise, dar noi ne-am urmat drumul fara sa ne oprim. Regele şi ducele se aratara în cele din urma. « Pareau frînti de oboseala, dar, dupa ce s-au scaldat în rîu, s-au mai înviorat.
Dupa prînzisor regele se aşeza într-un colţ al plutei, îişi scoase ghetele, îşi sumese nadragii şi-şi vîrî picioarele in apa, ca sa-i fie mai placut. Apoi îşi aprinse luleaua şi se apuca sa-ţi înveţe pe dinafara rolul din „Romeo şi Ju-lieta”.
Cînd socoti ca-i intrase bine-n capaţîna, începu sa repete împreuna cu ducele. Ducele trebui sa-l înveţe de zeci de oricum sa rosteasca fiece tirada/cum sa suspine şi cum sa-şi duca mîna la inima. Dupa un timp, se arata mulţumit, dar ţinu sa adauge:
— Nu trebuie sa ragi ca un bivol cînd spui „Romeo!” Trebuie sa-l rosteşti cu blîndeţe, duios şi cu sfîrseala în glas, uite-asa: „Roo-meo!” Pricepi? Nu uita ca Julieta e o copilita dulce si scumpa. . . nu poate sa zbiere aşa, ca un magar.
Scoasera apoi doua sabii lungi, pe care ducele le meşterise dintr-o scîndura de stejar, şi începura sa repete scena duelului. Ducele zicea ca el e Richard al III-lea. Era o placere sa-i vezi ţopaind şi învîrtindu-se pe pluta. Nu-.” mai ca nu trecu mult şi regele se poticni şi cazu în apa. Dupa aia se aşezara sa se odihneasca şi-si povestira o sumedenie de paţanii care li se întîmplasera odinioara,- pe fluviu.
Dupa prînz, ducele spuse:
— Asculta, Capeţinule, trebuie sa facem din numarul nostru un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine
sa mai pregatim ceva. In tot cazu, ne trebuie ceva pentru
bisuri.
— Ce-s alea bicuri, Bridgewater?
Ducele îl lamuri.
„— Am gasit — spuse el apoi. Am sa le dansez învîr-tita scoţiana, sau rumba marinarilor. Iar mataluţa, hm.. . stai niţel.. .a, am gasit, ai sa reciţi monologul lui Hamlet.
— Ce, cum?
— Monologul lui Hamlet, cum,- nu-l ştii? Chestia a mai celebra din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea ca-i sublim. Ridica sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la mine decît un volum, dar cred ca pot sa mi-l rea-mintesc. Am sa ma plimb niţel ca sa vad daca pot sa-l rechem din beciurile amintirii.
Şi începu sa umble de colo pîna colo, cu o mutra îngîndurata, încreţindu-si din cînd în cînd fruntea, ceva de speriat. Apoi înalţa din sprîncene, îşi duse mîna la frunte si se clatina gemînd. Nu trecu mult şi începu sa suspine, ba chiar varsa o lacrima. Facea sa-l vezi, zau
aşa!
în cele din urma îşi aduse aminte si ne ruga sa fim
atenţi.
Luîndu-si aerul cel mai nobil cu putinţa, întinse un picior, îşi desfacu larg braţele si privi spre cer, cu capul
dat pe spate.
începu apoi sa scrîsneasca din dinţi, sa se scalîmbaie şi sa aiureze, în tot timpul monologului nu înceta o clipa sa zbiere, umflîndu-si pieptul şi fîţîindu-se mai abitir ca toţi actorii .pe care i-am vazut vreodata.
lata monologul, pe care l-am învaţat destul de lesne,, în timp ce-l repeta cu regele:
A fi sau a nu fi, asta-i pumnalul Ce schimba lunga viaţa-ntr-o napasta; Caci cine-ar duce greul, pin ce de Dunsinane s-o apropia
padurea,
Cînd teama de ceva-ul ce vine dupa moarte Ucide somnul fara de prihana, A doua cale-a Firii minunate,
Facîndu-ne mai bine sa azvîrlim sageata prea cruntei noastre .soarte,
Decît sa cautam alta pe care n-o cunoaştem.
Sa ne oprim o clipa la asta meditaţie: O, de-ai putea pe Duncan sa-l trezeşti, lovindu-l! Caci cine-ar vrea sa-ndure al Timpului dispreţ si-a sale vice,
Faradelegea tiranului, ocarile trufaşului, A legilor zabava si liniştea ce poate durerea sa aline, Intr-un pustiu de moarte si-n miezul nopţii, cînd în straiele-i funebre, tot casca cimitirul? Dar nedescoperitul ţinut de unde calatorul în veci nu se întoarce, în lume-si raspîndeşte miasma Şi de-aceea, culoarea hotarîrii, ca mîţa din zicala Vegheata e cu grija.
Iar norii ce sooboara .pe-a noastre coperişuri Se zapacesc si pleaca de-a-ndoaselea, pierzînd . Chiar numele de fapta.
Deznodamîntul asta e de dorit fierbinte. Dar stai niţel. Ofelia, frumoaso, Nu, nu deschide-a tale masive falci de marmur. Te du la manastire, fetiţo, hai, te cara!”1 Batrînului îi placu mult tirada asta şi-o învaţa repede pe de rost. Ai fi zis ca se nascuse anume pentru ea. Era o placere sa-l vezi cum se zbuciuma si se foieşte, înfier-bîntat la culme; cînd ajungea la ultimele cuvinte, se tavalea pe jos, nu alta. La prima ocazie, ducele tipari nişte afişe. Doua-4rei zile dupa aia, pluta a fost pentru noi un adevarat teatru. Tot timpul aveam dueluri si repetiţii — cum spunea ducele, într-o dimineaţa, cu mult dupa ce intrasem în statul Arkansas, am ajuns în apropierea unui tîrgusor într-un cot mare al rîului. Ne-am oprit cu vreo trei sferturi de mila mai sus de tîrgusor, la varsarea unui rîuleţ acoperit de chiparoşi. Ne-am suit în barca, toţi afara de Jim, şi ne-am dus sa vedem daca-i rost sa dam spectacolul în tîrgul acela.
Nimerisem tocmai bine. In dupa-amiaza aia, urma sa soseasca acolo o trupa de circ şi începusera sa vina de prin împrejurimi oameni calari sau în tot felul de caruţe hodorogite.
Circul urma sa plece mai departe, în aceeaşi seara, aşa ca spectacolul nostru pica la tanc. Dupa ce ducele în-chirie sala judecatoriei, ne-am dus(cu toţii prin tîrg sa lipim afişele, pe care se putea citi:
Amestecatura de versuri din diferite piese ale lui Shakes-peare, citate fara nici o noima.
FESTIVAL SHAKESPEARE !!!
Atracţie unica! O singura seara!
Tragedienii cu renume mondial. David Garrick-junior de la Teatrul Dru-ry Lane din Londra, şi Edmund Keanl-senior de la teatrul regal din Haymarket2 si de la teatrele din Whitechapel, Pud-ding Lane, Piccadilly (Londra) si de la Teatrele Regale de pe Continent.
In sublimul lor spectacol Shakes-
pearian.
Scena balconului din
ROMEO ŞI JULIETA !!! Romeo ….. Dl. Garrick Julieta ….. Dl. Kean asistaţi de toata trupa! Costume noi, decoruri noi, aranjamente
noi!
Ca supliment:
Pasionantul, senzaţionalul, zguduitorul
DUEL din
RICHARD al III-lea !!! Richard al III-lea …. Dl. Gatrick Richmond ….. Dl. Kean Al doilea supliment (la cererea generala) Nemuritorul monolog al lui Hamlet … Interpretat de ilustrul Kean! 300 de reprezentaţii consecutive la Paris! O singura reprezentaţie asta-seara, din cauza unor urgente angajamente în Europa!
Intrarea 25 cenţi — Copiii şi servitorii 10 cenţi
Dupa aia am dat o raita prin tîrgusor. Mai toate du-ghenele si casele erau nişte darapanaturi, cu pereţii putrezi, de lemn, care nu cunoscusera niciodata zugraveala. Se-nalţau la trei-patru picioare deasupra pamîntului, pe un fel de catalige, ca sa nu intre la apa cînd se revarsa fluviul. Pe lînga fiecare casa era cîte o gradiniţa, în care nu vedeai însa decît balarii, floarea-soarelui, mormane de cenuşa, ghete scîlciate, sticle sparte, zdrenţe şi fel de fel da tinichele. Ulucile erau înjghebate din razlogi de toate marimile, batuţi alandala şi aplecaţi în toate parţile. Porţile atîrnau într-o singura balama — de piele. Unele din uluci fusesera varuite cîndva, dar ducele zicea ca asta trebuie sa fi fost pe vremea lui Columb. Prin gradini vedeai porci si oameni care-i fugareau. *
Toate dughenele erau înşirate pe o singura uliţa, în faţa fiecareia era cîte o aparatoare de panza alba, de stîl-pul careia ţaranii îşi priponeau caii. Sub aceste aparatori se vedeau lazi goale pe care-şi faceau veacul o mulţime de derbedei. Scrijeleau lazile cu briceagul, mestecau tutun, cascau si se întindeau întruna — ce mai, o gaşca de puşlamale! Mai toţi purtau palarii galbene, de pai, mari cît o umbrela, da n-aveau pe ei nici haine, nici pieptare, îşi ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe sau Andy şi vorbeau cu glas taraganat şi leneş, înjurînd de mama focului. De fiece stîlp al aparatoarelor era rezemat cîte un golan din aştia, care nu-şi scoteau mîinile din buzunare decît ca sa-şi vîre-n gura un dumicat de tutun sau ca sa se scarpine.
Trecînd pe lînga ei, n-auzeai decît yorbe de-acestea:
— Arde-mi un chiştoc, Hank.
— Canei. N-am decît unu. Cere-i Iu Bill.
Bill ori îi dadea, ori îl minţea, zicîndu-i ca nu mai are. Multe din haimanalele astea n-au o para chioara şi nici macar o foaie de tutun. Duhanesc pe veresie, îl auzeai pe cîte unul zicînd:
— Jack, fa-te-ncoa c-o foaie; adineauri i-am dat lui Ben Thomson a din urma care-o aveam.
Minciuni d-astea nu se prind decît la un strain, dar cum Jack nu era strain, îi zicea:
— îi daduşi o foaie, ai? Asta sa i-o spui Iu mu-tu! Fa bine şi da-mi înapoi tutunul care ţi l-am dat, Lafe Buckner, şi-o sa-ţi împrumut p-orma o tona-doua, fara dobînda.
— Ba mai deunazi ţi-am dat ceva înapoi.
— Da, mi-ai dat vreo şase foi. Te ştiu eu! Iei împrumut tutun de pravalie şi dai înapoi mahorca!
Tutunul de pravalie se vinde în patrate negre, presate, dar haimanalele astea mesteca mai mult foi creţe, d-alea care cresc pe cîmp. Cînd împrumuta o foaie, nu stau s-o taie c-un cuţit, ci si-o vîra între dinţi şi trag de ea cu amîndoua mîinile, pîna se rupe-n doua. Al care a dat tutunul se uita cu jale la ce i-a mai ramas si spune taios:
— Asculta, da-mi mie mestecusul si opreste-ţi tu restul.
Toate uliţele tîrgului erau pline de glod, un glod negru ca smoala, în care piciorul se scufunda uneori pîna la ţurioaie. Peste tot umblau razna porcii, grohaind. Cîte-o scroafa gloduroasa se ivea în capul uliţei, însoţita de o droaie de godaci, si trecea drept prin mijloc, iar oamenii trebuiau sa-i faca loc; se lungea acolo si dadea sa suga godacilor, închizand ochii de placere si mişcand din urechi, cu o mutra fericita de parca ar fi primit leafa pentru treaba asta.
Unul din derbedei striga atunci:
— So pe ea, n-o lasa, Leule! Şi-atunci, scroafa o lua la goana, guiţînd amarnic, încolţita de un dulau sau doi, cu o haita întreaga de jigodii pe urmele lor. Toţi derbedeii se ridicau în picioare_ ca sa priveasca si faceau mare haz, încantaţi de harmalaie. Se întorceau apoi la locurile lor si aşteptau sa se încaiere cainii. Nimic nu-i înviora şi nu-i fericea mai mult. Poate doar cînd ungeau cu gaz un cîine de pripas si-i dadeau foc, sau cînd îi atîrnau de coada o tinichea şi-l fugarau pîna-i ieşea sufletul, sa se mai fi bucurat aşa,
Pe malul fluviului erau nişte magherniţe lasate într-o rîna, gaţa-gata sa se pravale. Oamenii se mutasera din ele. Malul fusese mîncat de ape şi pe sub temeliile: altor case, care acum atîrnau în gol. Mai locuia totuşi cîte cineva în ele, dar era primejdie. Uneori se întîmpla sa se surpe o bucata de pamînt cît o casa. Alteori, vara,, se na-ruia în apa cîte o limba de pamînt, lunga de un sfert de mila. Un tîrgusor ca asta trebuie sa se traga mereu, îndarat, fiindca apa-l macina fara încetare.
Mai ramasese puţin pîna la amiaza si uliţele, gemeau de caruţe si cai, care nu mai conteneau sa soseasca. Familii întregi se ospatau în caruţe, cu merindea adusa de acasa, de la ţara. Mulţi trageau la masea. Am fost de faţa la vreo trei încaierari. Deodata am auzit pe cineva strigand:
— ;Uite-l si pe moş Boggs! Vine de la ţara sa-si ia porţia de bautura, ca-n fiecare luna. Ia priviţi-l, baieţi!
Derbedeii pareau încîntaţi, pesemne ca erau obişnuiţi sa faca haz pe socoteala lui Boggs.
— Tare-aş vrea sa ştiu pe cine-o sa omoare de data asta — spuse unul din ei. De i-ar fi omorît pe toţi aia de-i ameninţa de douazeci de ani încoace, acu i-ar merge vestea în toata ţara. Altul spuse:
— Tare-aş vrea ca moş Boggs sa m-ameninţe şi pe mine; as şti atuncea ca n-am sa mor nici peste-o mie de ani.!
Boggs se ivi în treapadul calului, racnind si chiuind ca o piele roşie.
— Faceţi loc, ba, ca-s cu capsa pusa si-am auzit ca sicriele or sa se scumpeasca!
Era beat şi se balabanea în sa. Parea trecut de cincizeci de ani si-avea o faţa roşie ca focul. Toţi îl luau în raspar şi se strîmbau la el, iar Boggs le raspunde ca le-arata el lor, ca nimeni n^o sa scape, dar ca acum n-are vreme, fiindca a venit în tîrg anume ca sa-i zboare creierii colonelului Sherburn. „întîi carnea p-orma ciorba, asta mi-e deviza!” spunea el.
Vazîndu-ma, se apropie de mine şi-mi zise:
— De unde vii, baiete? Te saturaşi de viaţa, ai? Şi porni mai departe. Mi se facuse inima cît un purice, dar unuîma linişti:
— Nu te teme! Aşa-i el cînd se-mbata. E-un prostanac batrîn, da nu gaseşti în tot Arkansasul suflet mai bun ca al lui. Beat sau treaz, n-ar omorî nici o musca.
Boggs se.opri înaintea celei,mai mari pravalii din tîrg si, dupa ce se apleca sa priveasca pe sub poalele aparatoarei, începu sa strige:
— Fa-te-neoa, Sherburn! Te-asteapta omu pe care l-ai jecmanit. Pe tine te caut, cîine, şi-am sa-ţi vin eu de hac!
în vreme ce-i dadea înainte ou gura ocarîndu-l pe Sherburn în fel si chip, uliţa se umpluse de oameni, îl ascultau si se prapadeau de rîs.
In curînd ieşi din dugheana un barbat de vreo cincizeci si cinci de ani, ţanţoş şi sclivisit ca nimeni altul din tîrg. Mulţimea se dadu înapoi ca sa-i faca loc, iar el merse . liniştit .cîţiva paşi şi spuse:
— Sînt satul de toate astea, dar am sa rabd pîn la ora unu. Baga de seama, pîn la unu, nici o clipa mai mult.
Daca dupa aia mai cîrteşti ceva împotriva-mi, sa ştii ca pun mîna pe tine chiar de te-ai duce la capatul pamîn-tului.
Şi zicînd acestea se întoarse în dugheana. Mulţimea încremenise. Nu mai rîdea nimeni acum. Boggs dadu pinteni calului si porni, înjurîndu-l pe Sherburn cît îl ţinea gura. Ajuns în capatul uliţei, se întoarse si se opri iar în faţa dughenei, înjurînd întruna. Cîţiva se îmbulzira în jurul lui şi încercara sa-l potoleasa, dar degeaba, îi aratara ca pîn la ora unu mai erau doar vreo cincisprezece minute şi-i spusera ca trebuie sa plece acasa de îndata. Dar îşi raceau gura de pomana. Boggs îi dadu înainte cu înjuraturile. Apoi trînti palaria în glod şi trecu peste ea calare; dupa cîteva clipe se napusti iar în lungul uliţei, cu pletele-i carunte fluturînd în vînt. Cîţiva încercara sa se apropie de el si sa-l dea jos de pe cal, ca sa-l poata închide undeva, pîna si-o veni în fire. Dar nu izbutira.
I Ajuns, la capatul uliţei, Boggs se întoarse în goana calului şi începu iar sa-l faca albie de porci pe Sherburn.
— Cautaţi-o pe fiica-sa! striga cineva. Repede, aduce-|ţi-o! Pe ea o mai asculta din cînd în cînd. Numai ea e-n (stare sa-l înduplece.
Un om dadu fuga s-o caute. Cît despre mine, am mai mers cîţiva paşi în josul uliţei si m-am oprit. Dupa vreo cinci-zece minute Boggs se ivi iar, dar fara cal. Venea taman spre mine, clatinîmdu-se pe picioare si cu capul gol, adus de doi prieteni care-l ţineau fiecare de cîte un braţ. Nu scotea o vorba, dar parea tulburat. Acum nu se mai lasa tîrît, parca se grabea şi el.
— Boggs! se auzi un glas.
M-am întors sa vad cine-l strigase: era colonelul Sherburn. Statea liniştit în mijlocul uliţei, ţinînd în mîna dreapta un pistol cu ţeava îndreptata spre cer. în aceeaşi clipa am zarit o fata care se apropia în fuga, însoţita de doi inşi. Boggs şi cei doi prieteni ai sai se întoarsera sa vada cine strigase; cînd vazura pistolul, cei doi se ferira în laturi, în timp ce ţeava pistolului cobora încet si sigur spre ţinta.
— Dumnezeule! Nu trage! se milogi Boggs, ridicîn-du-şi mîinile deasupra capului.
Dar în aceeaşi clipa se auzi o detunatura. Era primul glonte; Boggs se clatina, batînd aerul cu braţele. Poc! -pornise al doilea glonte. Boggs se prabuşi pe spate, greoi şi ţeapan, cu braţele întinse. Fata scoase un ţipat. Se repezi spre tatal ei şi i se arunca la picioare, plîngînd:
— Valeu, l-a omorît, l-a omorît!
Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrîncindu-se si întinzîndu-si gîturile ca sa vada ce se întîmpla, în vreme ce ai din mijloc încercau sa-i dea îndarat, strigîndu-le:
— înapoi, înapoi! Are nevoie de aer!
Colonelul Sherburn azvîrli cît colo pistolul şi, rasu-cindu-se pe calcîie, pleca.
Oamenii îl dusera pe Boggs într-o dugheana mica — spiţeria. Mulţimea se înghesuia la fel ca-nainte — parea ca tot tîrgusorul ieşise pe uliţa. Cu chiu cu vai mi-am gasit şi eu un locşor în faţa galantarului, de unde puteam vedea bine. îl întinsera pe podea şi-i pusera sub cap o biblie cît toate zilele, apoi îi asternura pe piept o alta biblie, larg deschisa. Prin camaşa rupta se vedea gaura unui glonte. Boggs horeai de vreo- douasprezece ori; de oîte ori tragea aer în piept, biblia salta, si cobora la loc cînd rasufla. Pe urma ramase nemişcat: murise. Oamenii o trasera de lînga mort pe fata, care plîngea si se caina. Sa tot fi avut şaisprezece ani, sarmana; era tare dragalaşa, dar groaznic de palida si speriata.
In ourînd se strînse acolo tot oraşelul. Oamenii se împingeau, se-nghionteau si se-mbrînceau, dornici sa ajunga la vitrina ca sa priveasca, dar cei care ocupasera locuri în faţa nu voiau sa jrenunţe la ele. Cei din spatele lor le tot strigau:
— Ajunge cît aţi privit, fraţilor! Nu-i frunîos şi nu-i drept sa staţi numai voi acolo! Mai lasaţi şi pe alţii, toata lumea are dreptul sa priveasca, nu numai voi!
Era o harmalaie nemaipomenita, aşa ca am sters-o, de teama sa nu se lase cu bataie. Uliţele erau pline de oameni, care mai de care mai înfierbantaţi. Cei ce fusesera de faţa la omor povesteau cum se înltîmplase; în jurul fiecaruia dintre ei se sitrînsese roata sumedenie de oameni care ascultau, lungindu-si gîturile. Un lungan costeliv, cu chica si cu-o caciula alba ţuguiata data pe ceafa, . însemna pe pamînt, c-^un toiag cu minerul îndoit, locurile unde statusera Boggs şi Sherburn. Oamenii se ţineau dupa el, urmarindu-i mişcarile şi dînd din cap în semn ca pricep. Apoi se aplecau, cu mîinile în şold, ca sa vada semnele facut de ala cu toiagul.
Cînd ajunse în locul unde statuse Sherburn, lunganul îşi îndrepta spinarea, îmbaţosîndu-se, se încrunta şi-şi trase caciula pe ochi. „Boggs!” striga el, coborînd încet toiagul. Apoi, cu un „poc!” se clatina si dupa înca un „poc!” se prabuşi pe spate. Cei care vazusera taraşenia ziceau ca taman aşa se-ntîmplase. Drept rasplata, cîţiva scoasera nişte clondire din buzunar si-l cinstira.
Dupa cîteva timp, cineva spuse ca Sherburn ar trebui sa fie linşat. In cîteva clipe toata lumea fu de aceeaşi parere. Atîta le-a fost. Urlînd ca nişte smintiţi, o zbughira însfacînd în drum toate frînghiile de rufe pe care ie gasira, ca sa aiba cu ce sa-l spînzure pe Sherburn.
CAPITOLUL XXII
Se napustira spre casa lui Sherburn, zbierînd şi chiuind ca pieile roşii, gata-gata sa calce-n picioare pe oricine li s-ar fi ivit în cale. Era ceva de speriat, în fruntea gloatei alergau o droaie de copii, ţipînd cît îi ţinea gura şi-n-cercînd sa se dea la o parte. La ferestre se strînsera ciorchine capete de femei; în copaci se caţarasera o sumedenie de baieţi negri, iar pe dupa garduri, în lungul uliţei, stateau si priveau alţi flacai şi fete, care-o luau la goana si se tupilau cînd gloata se apropia de ei. Multe femei si fete plîhgeau şi ţipau, îngrozite.
Glota se strînse buluc în faţa gardului casei lui Sherburn, f acînd un taraboi de nu-ţi mai puteai auzi nici gîndu-rile. „Spargeţi gardul, fraţilor!” strigara cîţiva. Apoi se au-4 zira trosnete şi pîrîituri si gardul se prabuşi. Cei din faţa se rostogolira peste el, ca un val, dînd buzna în ograda nu prea încapatoare.
în clipa aceea, Sherburn se ivi în cerdac, ţinînd în mîna o flinta cu ţeava dubla. Ramase acolo, liniştit şi semeţ, fara sa scoata o vorba. Galagia se potoli, iar valul se trase niţel înapoi. Sherburn statea neclintit şi se uita la ei în tacere. Tacerea asta te scotea din minţi. Sherburn îşi plimba tacticos privirile peste mulţime si-n locul unde si le oprea, oamenii încercau sa-l înfrunte, dar se lasau pagubaşi numaidecît, coborîndu-şi pleoapele si privind chiondorîs.
Sherburn începu deodata sa rîda, dar într-un fel ciudat, neplacut, care te facea sa scraşneşti, de parc-ai fi muscat dintr-o pîine plina cu nisip. Apoi rosti rar si cu dispreţ:
— Va sa zica, aşa? V-a venit chef sa linşaţi pe careva? Sa mori de rîs, nu alta! Va închipuiţi ca aveţi destul curaj ca sa linşaţi un barbat? Fiindca sînteţi îndeajuns de viteji ca sa va legaţi de nişte biete muieri parasite si sa le tavaliţi în catran si-n fulgi, credeţi c-o sa va mearga sa va atingeţi şi de un barbat?! Haida-de! Un barbat sadea n-are de ce sa se teama nici de zece mii de-alde voi, cîta vreme nu loviţi pe la spate si mai e şi lumina pe-a-fara. Ştiu eu ce va poate pielea! M-am nascut şi am crescut aici, în Sud, si am umblat şi prin Nord, aşa ca ma cam pricep la oameni. Mai toţi sînt nişte fricoşi. Ai din Nord se lasa calcaţi în picioare de primul venit şi p-orma se duc acasa şi se roaga Domnului sa le dea harul rabdarii, în Sud, un barbat, unul singur, a oprit ziua-n amiaza mare o diligenta plina de oameni si i-a jefuit pe toţi. Gazetele va tot spun ca sînteţi viteji nevoie-mare si v-a intrat în cap ca sînteţi mai breji ca alţii, cînd, de fapt, sînteţi toţi o apa si-un pamînt. De ce nu-i spînzura pe ucigaşi juraţii voştri? Fiindca li-e teama ca nu cumva sa primeasca noaptea un glonţ în ceafa de la prietenii ucigaşilor. Şi au dreptate sa se teama; de-aia juraţii îi achita întotdeauna pe ucigaşi. Ei, şi-ntr-o noapte se gaseşte un barbat care se duce însoţit de vreo suta de fricoşi si-l linşeaza pe netrebnic. Rau aţi facut ca n-aţi adus cu voi macar un barbat; şi-n al doilea rînd, rau aţi facut ca nu v-aţi pus maştile si n-aţi venit pe întuneric. Aţi adus cu voi o jumatate de barbat, pe Buck Harkness, şi daca nu l-aţi fi avut nici pe-asta, v-aţi fi pierdut «vremea sporo-vaind de-a surda. Nu prea aveaţi chef sa veniţi încoace, aşa-i? Omul de rînd nu trage la harţa si la primejdie. Şi voi asijderea. Dar cînd o jumatate de om ca Buck Hark-ness asta se apuca sa strige: ,,Linsaţi-l! Linsaţi-l!” vi-e frica sa daţi înapoi, ca nu cumva sa se vada ca sînteţi nişte laşi, şi-atunci urlaţi ca bezmeticii, va atîrnaţi de pulpana neispravitului si veniţi valvîrtej, jurînd c-o sa faceţi si-o sa dregeţi. O _gloata e tot ce poate fi mai vrednic de plîns. Iar, armata ce-i? Tot o gloata, care se lupta nu fiindca oamenii ei ar fi curajoşi din fire, ci fiindea-s mulţi, si fiindca li-e frica de ofiţeri. Dar o gloata care n-are nici un barbat în fruntea ei e şi mai vrednica de plîns. Şi-acum, hai, luaţi-va calcîiele la spinare şi cara-ţi-va acasa, tîrîturilor! Aici, în Sud, daca vrei sa linşezi pe cineva, nu se poate decît pe întuneric, ou •maşti pe obraji si sub comandaunui barbat. Caraţi-va şi luaţi cu voi şi jumatatea de om care v-a adus! încheie el ridicînd ameninţator flinta, cu degetul pe tragaci.
Oamenii se dadura numaidecît înapoi, risipindu-se care încotro. Buck Harkness se tîra în urma tuturor, cu o mutra plouata. Cît despre mine, as fi putut sa mai stau, da n-a-veam nici un chef.
M-am dus la circ şi m-am tot învîrtit pe-acolo, pîn-a trecut paznicul — şi-atunci, ţusti! m-am strecurat pe sub cort. Aveam la mine piesa de un pol şi ceva marunţiş, dar ma gîndeam ca nu strica sa pastrez banii, fiindca niciodata nu ştii ce ţi se poate întîmpla cînd te afli departe de casa, printre straini. Oricît de prevazator ai fi, tot nu-i destul. Nu zic, face sa cheltuieşti banii pe circ, cînd n-ai încotro, da n-are nici un rost sa fii mîna sparta.
Era un circ în toata legea. Sa-ifi vazut pe artişti! Cînd au intrat în arena, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau calari, perechi-perechi, cîte un domn şi-o doamna, cot la cot; barbaţii, vreo douazeci la numar, purtînd doar izmene şi tricouri, calareau desculţi si fara scari, cu mîi-nile lipitede coapse. Femeile, frumoase foc, semanau cu nişte regine si purtau rochii scumpe, bucsite cu diamante. Cine ştie cîte milioane de dolari costau rochiile astea! în viaţa mea n-am vazut ceva mai grozav. Rînd pe rînd s-au ridicat în picioare pe cai şi-au început sa se învîrta în jurul arenei, înmladiindu-se cu graţie. Barbaţii, înalţi şi zvelţi, îşi aplecau uşor capetele sub pînza cortului, iar femeile, cu rochii de matase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele trandafirilor, pareau nişte umbrele minunate. Alergau din ce în ce mai repede, dansînd şi ridicînd în aer cînd un picior, cînd celalalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, iar starostele trupei se învîr-tea mereu în jurul stîlpului din mijlocul arenei, plesnind din biciuşca şi strigînd: Hi! Hi! în spatele lui, clovnul facea fel de fel de ghiduşii, care mai de care jnai nastruşnice.
Curînd, toţi calareţii slobozira haţurile. Femeile îşi lipira mlinele de coapse, iar barbaţii îşi încrucişara bra-ţele pe piept. Sa fi vazut ce se mai aplecau caii! Şi-aşa, unul dupa altul, intrau în arena şi ieşeau, dupa ce faceau o plecaciune grozava în faţa spectatorilor, care aplaudau înnebuniţi de placere.
Pe arena circului se savîrseau adevarate minuni. Publicul se tavalea de rîs privind nazdravaniile clovnului, care n-avea astîmpar. N-apuca bine starostele sa-i spuna o vorba, ca el îi şi trîntea în obraz una din glumele lui fara pereche. Nu puteam pricepe cum naiba-i treceau prin cap atîtea deodata si cum de le brodea aşa de repede şi aşa de bine. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap atîtea glume nici într-un an întreg.
Dupa cîtva timp, un beţiv încerca sa intre în arena, zicînd ca vrea şi el sa calareasca, cica se pricepea de minune. Degeaba încercara sa-l qpreasca, nici nu voia sa auda. Reprezentaţia încetase din pricina lui. Spectatorii începura sa-l huiduiasca şi sa-si rîda de el. Scos din fire, beţivanul facu galagie, întarîtîndu-i şi mai mult pe spectatori. Cîţiva dintre -ei • se ridicara de pe banci şi se repezira spre arena, strigînd: „Daţi-i una! Afara cu el!” Vreo doua muieri începura sa ţipe. Atunci starostele trupei se simţi dator sa rosteasca un mic discurs, zicînd ca spera ca spectacolul nu va mai fi tulburat şi ca daca beţivanul fagaduieşte sa nu mai faca scandal, o sa-i dea voie sa-ncalece, numai sa se poata ţine pe cal. Publicul încuviinţa rîzînd, iar zurbagiul se sui pe un cal, care nu-maidecît începu sa sara şi sa dea din copite, tîrînd dupa el doi grajdari ai circului care i se agaţasera de haţuri, ca sa-l opreasca. Beţivanul se atîrnase de greabanul animalului şi, la fiece saritura, picioarele i se balabaneau în aer. Spectatorii, care se ridicasera de la locurile lor, aclamau ,şi rîdeau cu lacrimi.
( în cele din urma, în ciuda grajdarilor care tot trageau de haţuri, calul scapa din strînsoare si porni valvîrtej jur-împrejurul arenei, cu nataraul ala agaţat de greabanul lui, balabanindu-si pana la pamînt cînd un picior, cînd celalalt. . Publicul sa înnebuneasca, nu alta. Pe mine însa treaba asta nu ma îndemna deloc sa rîd. Tremuram pentru viaţa lui. Deodata însa beţivanul se opinti, apuca haţurile si sari în picioare pe spinarea calului, apoi dadu drumul haţurilor şi ramase aşa, în vreme ce calul gonea ca turbat. Se ţinea drept şi cu atîta uşurinţa, de parca în viaţa lui nu pusese rachiu în gura. Fara veste, începu sa-şi smulga ţoalele de pe el, azvîrlindu-le în aer, de se facu întuneric. Una peste alta, lepada vreo şaptesprezece rînduri de haine. Acum parea zvelt şi chipeş, îmbracat într-un costum fain si pestriţ de-ţi lua ochii. Dupa ce-si domoli armasarul cu pleasna biciului, sari jos, facu o plecaciune de toata frumuseţea şi porni ţopaind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de placere si uimire.
Sa fi vazut ce mutra a facut starostele trupei cînd şi-a dat seama ca fusese dus de nas — şi înca de unul din oamenii lui! Şmecherul ala scornise totul din capul lui, fara sa spuna nimanui o vorba! Drept sa spun, nu-mi venea nici mie la socoteala ca ma prinsesem, dar ştiu ca n-aş fi vrut sa fiu în pielea starostelui nici pentru o mie de dolari.
Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca asta, dar eu unul nu le-am vazut pîn-acum. Oricum^ pentru mine era un circ grozav şi ori de cîte ori mi-o mai ieşi în cale, s-a asigurat de un client.
In aceeaşi seara am dat şi noi o reprezentaţie. N-a venit multa lume, doar vreo duzina de persoane — cît •sa-ţi scoţi cheltuielile. Au rîs tot timpul, scoţîndu-l din sarite pe duce. Nu-i vorba, spectatorii n-au avut rabdare sa stea pîna la sfîrsit si-au plecat cu toţii, afara de un baieţaş care adormise. Ducele zicea ca badaranii aştia din Arkansas nu-s în stare sa-l guste pe Shakespeare si ca le trebuie cu totul altceva — nişte comedioare ieftine, ba poate chiar ceva şi mai rau. „Ştiu eu care-i genul lor!” spuse el.
A doua zi de dimineaţa ducele facu rost de nişte coli mari de hîrtie de împachetat şi de niţica vopsea neagra şi mîzgali cîteva afişe pe care le lipi pe zidurile caselor din tîrg. Pe afişe scria:
IN SALA JUDECĂTORIEI!
Numai trei seri! ! ! Tragedienii de renume mondial
DAVID GARRICK-JUNIOR şi
EDMUND KEAN-SENIOR De la teatrele din Londra şi de pe Continent
zguduitoarea lor tragedie” GIRAFA REGELUI
sau
MINUNEA REGEASCA!!! Cinzeci de cenţi intrarea
In josul afişului statea scris cu litere uriaşe:
INTRAREA FEMEILOR ŞI COPIILOR INTERZISA — Daca nici chestia asta nu i-o aduce în sala, se cheama ca eu nu cunosc Arkansasul! spuse ducele.
CAPITOLUL XXIII
Ducele şi regele se canonira toata ziua sa înjhebeze o scena, o cortina si o rampa — adica un şir de luminari, în schimb, în seara aceea sala se umplu vîrf, eît ai bate din palme. Cînd vazu ca nu mai încape nimeni, ducele pleca de la uşa de intrare şi trecu prin culise în scena. Proţapindu-se în faţa cortinei, rosti o scurta cuvîntare în care-si lauda marfa, zicînd ca tragedie senzaţionala ca asta nu s-a vazut înca pe lume. Dupa ce trancani despre piesa şi despre Kean-senior, care juca rolul al mai principal, ducele ridica cortina, taman în clipa cînd socoti ca Eublicul e aţîţat la culme şi nu mai poate de nerabdare. n clipa urmatoare aparu şi regele, tîrîndu-se în patru labe, gol-pusca şi vopsit din cap pîna-n picioare în toate culorile curcubeului. Şi. . . dar mai bine sa lasam restul înfaţişarii sale. Arata ceva de speriat, dar şi grozav de caraghios. Oamenii se prapadeau de rîs. Cînd ispravi cu scalîmbaielile si se rostogoli afara din scena, spectatorii aplaudara si zbierara aşa de tare, ca regele trebui sa se întoarca si s-o ia de la-nceput, nu o data, ci de doua ori. Şi o vaca s-ar fi tavalit de rîs vazînd giumbuşlucurile tontului aluia batrîn.
în cele din urma, ducele trase cortina si, dupa ce se înclina în faţa publicului, spuse ca din pricina angajamentelor urgente pentru teatrul Drury Larie din Londra, unde s-au si vîndut toate biletele, marea tragedie avea sa mai fie jucata doar de doua ori în localitate.
Dupa ce mai facu o plecaciune, le spuse ca în caz ca a izbutit sa-i distreze si sa-i înveţe cîte ceva, le-ar ramîne îndatorat daca ar binevoi sa-şi îndemne prietenii sa vina si ei la spectacol.
Vreo douazeci de voci zbierara:
— Ce, s-a şi terminat? Asta-i tot?
— Da — raspunse ducele.
A urmat o tevatura nemaipomenita.
— Ne-au tras pe sfoara! urlau spectatorii, scoşi din minţi. Apoi se ridicara în picioare şi se repezira spre scena si spre vestiţii tragedieni.
Dar un galigan chipeş sari de pe o banca şi racni mai tare ca toţi:
— Fraţilor, staţi niţel! Vreau sa va spun doar o vorba, (Oamenii se oprira s-asculte.) Aşa-i, am fost traşi pe sfoara, si-nca cum! Dar n-are rost s-ajungem de rîsul tîr-gului şi sa nu ne putem spala de ruşinea asta cît om trai. Eu zic sa plecam în linişte de-aici şi sa le vorbim şi ce-. lorlalţi despre spectacol, ca sa vina si ei. Aşa, o sa fim cu toţii în aceeaşi oala. Nu-i mai cuminte aşa?
— Aşa-i, asa-i! Are dreptate judele! strigara ceilalţi într-un glas.
— Atunci, -aşa ramîne. Nu spuneţi nimanui c-am fost traşi pe sfoara. Duceţi-va acasa şi sfatuiţi pe fiecare sa vina sa vada tragedia.
A doua zi, tot tîrgul nu vorbi decît despre frumuseţea spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou pîna la refuz si publicul înghiţi galusoa, la fel ca la prima re-Jprezentaţie.
Dupa spectacol, m-am întors cu regele şi cu ducele |şi-am cinat pe pluta; cam pe la miezul nopţii, ai doi ne f poruncira, mie si lui Jim, sa pornim cu pluta la vale şi f s-o ascundem cu vreo doua mile mai jos de tîrg.
A treia seara, sala se umplu şi mai vîrtos, de data asta P cu oamenii care vazusera spectacolul în primele doua seri. |Aflîndu-ma la intrare, lînga duce, am bagat de seama ca î toţi cei-care intrau aveau buzunarele burduşite sau asii cundeau sub haina ceva ce nu mirosea de loc a odicolon, ||ci mai degraba a oua clocite, varza stricata şi alte alea. Puteam sa jur ca-n sala intrasera şi nişte pisici moarte — le ştiu eu bine mirosul. Sa tot fi fost vreo şaizeci şi patru de bucaţi.
M-am strecurat în sala, dar n-am putut ramîne mai mult de un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru nasul meu.
Cînd vazu ca sala era arhiplina, ducele dadu cîţival gologani unui flacau, rugîndu-i sa-i ţina puţin locul la j uşa, apoi porni spre ieşire.
Eu dupa el. Cînd am ajuns afara, îmi zise, pe întuneric:
— la-o la picior pîna ieşi din tîrg şi p-orma tuleşte-o la pluta, închipuie-ţi ca te fugareşte diavolul, auzi?
Am luat-o la fuga, iar el m-a urmat. Am ajuns împreuna la pluta, în mai puţin de doua secunde, pluta porni la vale, spre mijlocul rîului. Era o noapte întunecoasa şi liniştita. Nimeni nu scotea o vorba. Ma gîndeam ca nenorocitul ala de rege are acum de furca cu publicul. Cînd colo, peste cîteva clipe îl vazui tîrîndu-se afara din wig-wam.
— Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întreba el.
Nici nu daduse prin tîrg, pezevenghiul.
Am aprins felinarul abia cînd am ajuns cu vreo zece mile mai jos de tîrg. Ne-am aşezat sa cinam, iar ducele şi regele s-au tavalit de rîs, amintindu-şi de festa pe care le-o jucasera tîrgoveţilor.
— Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam sa jur ca prima serie o sa-şi ţina gura ca sa-i bage si pe ailalţi la apa. Şi ştiam ca a treia seara au de gînd sa ne umfle, socotind ca le-a venit şi lor rîndul. Ce n-aş da sa le vad mutrele, acu ca le-a venit rîndul! Aş da aricit ca sa vad si eu ce-au sa faca. Te pomeneşti c-au sa traga un chef, ca provizii si-au adus destule!
In cele trei seri, potlogarii agonisisera patru sute şaizeci şi cinci de dolari! In viaţa mea n-am vazut atîta banet strîns cu japca în felul asta.
Dupa ce adormira si-neepura sa traga la aghioase, Jim rupse tacerea:
— Asculta, Huck, pe tine nu te mira cum se poarta regii aştia?
— Nu ma mira deloc.
— De pe, Huck?
— Pai, aşa li-e firea. Cred ca toţi sînt la fel.
— Bine, Huck, dar regii aştia ai noştri sînt nişte pramatii, zau!
— Asta zic si eu. *Pe cîte ştiu, toţi regii sînt nişte pramatii.
— Zau?
— N-ai decît sa citeşti despre ei în orice carte de istorie, si-o sa-ţi dai seama. Uita-te la Henric al optulea1; al nostru-i un înger pe lînga ala. Uita-te şi la Carol al doilea, la Ludovic al paispelea, la Ludovic al cinşpelea, la lacob al doilea, la Eduard al doilea, la Riehard al treilea si la alţi, patruzeci de regi, şi la toate heptarhiile saxone, care-au facut atîta taraboi pe vremuri. Ţii, sa-l fi vazut pe Henric al optulea cînd era flacau! Era o gradina de baiat, nu alta! Nu trecea zi fara sa-şi ia o nevasta si-a doua zi poruncea sa i se taie capul, cu nepasarea cu care ar fi cerut nişte jumari. Zicea: „Aduceţi-o pe Nell GwynnJ” I-o aduceau,, iar a doua zi dimineaţa spunea: „Taiaţi-i capul!” Şi i-l taiau. „Aduceţi-o pe Jane Shore!” zicea el. Şi ea-venea. ,,Taiaţi-i capul!” spuneael, a doua zi. Şi-i-l taiau. „Chemaţi-o pe frumoasa Rozamunda” — şi frumoasa Rozamunda se înfaţişa numaidecît. A doua zi dimineaţa regele striga: „Taiaţi-i capul!” Le silea pe fiecare din ele sa-i spuna cîte o poveste si nu s-a lasat pîna n-a strîns o mie şi una de povesti din astea, pe care le-a pus p-orma într-o carte de-i zicea Judecata de apoi2. Drept sa-ţi spun, mai potrivit nume nici ca se putea. Ma Jim, tu nu-i cunoşti pe regi, da eu îi ştiu bine: Boşorogu asta al nostru e unul dintre ai mai de treaba regi din toata istoria. Uita-te la Henric ala. într-o buna zi i se nazareşte dumnealui sa se-ncontreze cu ţara noastra. Şi ca crezi ca face? îi da cumva de ştire ca sa-i lase timp sa se pregateasca? Da de unde! Hodoronc-tronc, azvîrle-n mare tot ceaiul de pe corabiile din portul Boston3, îi trage o declaraţie de independenţa şi-şi pofteşte duşmanul sa vina, daca-i da mîna. Aşa lucra dumnealui, nu dadea niciodata ragaz adversarului. Pe tat-su, ducele de Wellington, începuse sa-l cam banuiasca de ceva. Da crezi ca i-a spus-o sau ca i-a cerut socoteala? Da de unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu posirca. Ce crezi ca facea cînd careva îşi uita banii lînga el? îi şterpelea numaidecît. Sa zicem ca-l plateai pentru o treaba oareşcare şi se întîmpla sa nu te ţii de capul lui: facea totul pe dos. Cînd deschidea gura, era jale: daca n-o închidea repede la loc, minciunile ieşeau buluc, una dupa alta. Vezi ce fel de paduche era Henric ala? Sa fi fost el în locul astor doi, le-ar fi tras tîrgoveţilor o pacaleala şi mai si. Nu zic c-ai nostri-s nişte mieluşei, fiindca, daca stai sa le judeci ispravile, nu-s deloc nişte mieluşei, dar pe langa ala sînt aur. Ce mai încolo-ncoaee, regii sînt regi si trebuie sa le-nghiţi cîte unele. Toţi sînt nişte pramatii. De/ aşa au fost crescuţi, ce sa le faci!
— Dar bine, Huck, asta pute al dracului!
— Toţi put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arata cum poate fi schimbat .mirosul regilor.
— Ducele mai merge, oarecum. . .
— Da, un duce e altceva. Da nu-i cine ştie ce deosebire. Asta al nostru nu-i prea de soi. Cînd se-mbata, nici cu lupa nu l-ai putea deosebi de-un rege.
— Sa ştii, Huck, ca-s satul de ei, mi s-a urît sa-i tot vad.
— Şi mie la fel, Jim. Dar cu aştia n-avem încotro. Trebuie sa ne amintim ca sînt ce sînt si sa-i rabdam. Cîteodata,” as vrea s-aud de-o ţara care-a scapat de regi!
La ce bun sa-i spun lui Jim ca aştia nu erau rege şi duce sadea? Ar fi fost zadarnic. Şi apoi, între noi fie vorba, aştia nu se deosebeau cu nimic de ai adevaraţi.
M-am dus la culcare si Jim nu m-a sculat cînd mi-a venit rîndul sa stau de veghe. De la o vreme facea destul de des treaba asta. Cînd m-am trezit în zori, şedea acolo cu capul între genunchi si se caina amarnic. M-am facut ca nu bag de seama. Ştiam eu ce-l doare: se gîn-dea la nevasta şi la copii, care ramasesera hat-departe. I se rupea inima de dorul lor. Nu mai fusese niciodata atît de departe de-ai lui, şi sînt sigur ca ţinea la ei la fel ca oamenii albi. Poate sa vi se para curios, dar eu unul aşa socot. I se întîmpla deseori sa se vaicareasca şi sa ofteze, mai ales noaptea, cînd credea ca dorm. îl auzeam spunînd: „Sarmana mea Lizabeth! Bietu meu Johnny! Saracuţii de voi! E tare greu! N-o sa va mai vad poate niciodata, niciodata!”
Jim asta era un negru tare de treaba.
Fara sa vreau, am adus vorba de nevasta-sa si de copii, iar el mi-a raspuns:
— Mi-e inima aşa grea fiindca mai adineauri am auzit ceva pe malu alalalt, un zgomot, o izbitura, care mi-a amintit de ziua cînd m-am purta aşa urît cu Lizabeth. Ea avea doar patru anişori, cînd a cazut bolnava de scarla-tina. A fost greu bolnava, dar s-a facut bine; şi într-o zi, cînd se-nvîrtea prin odaie, i-am zis: „închide uşa!” Ea a stat pe loc si s-a uitat la mine, zîmbind. Atunci am strigat la ea, scos din sarite: „Ce, n-auzi? închide uşa!” Dar ea nu s-a mişcat, si-a urmat sa zîmbeasca, iar eu fierbeam. „Ti-arat eu ţie!” i-am strigat si i-am dat una în cap. Fetiţa a cazut lata, iar eu m-am dus în odaia de-alaturi, şi-am stat acolo vreo zece minute. Cînd m-am întors, uşa tot deschisa şi fetiţa-n mijloc, cu ochii în jos şi cu faţa scaldata-n lacrimi. Plin de ciuda, am pornit spre ea, dar atunci (uşa se deschidea din afara), chiar în clipa aia vîntul a trîntit uşa în spatele ei — trosc! si, doamne, fetiţa nu s-a mişcat din loc. Am simţit ca-mi iese sufletu si… si. . . nu mai ştiu ce-am simţit. M-am tîrît afara, tremurînd tot, am ocolit casa şi-am deschis uşa încet, apoi am vîrît capul în uşa, înapoia fetiţei, si-am strigat deodata la ea, tare de tot, dar ea nu s-a clintit din loc! O, Huck, am plîns atunci în hohote şi-am luat-o în braţe si am zis: „Saracuţa de ea, Dumnezeu sa-l ierte pe bietu Jim. caci el nu-şi iarta cît o trai!”
Da, Huck, fetiţa era surda şi muta ca o stana de piatra, iar eu m-am purtat aşa urît cu ea!
CAPITOLUL XXIV
A doua zi, spre seara, ne-am oprit în mijlocul raului, sub un mic ostrov acoperit de salcii, de unde se vedea cîte un tîrgusor pe fiece mal. Regele şi ducele se apucara sa ticluiasca un plan pentru cele doua tîrgusoare. Jim îi spuse ducelui ca nadajduieşte ca treaba asta n-o sa le ia decit cîteva ore, fiindca tare se plictisea si se chinuia cînd era nevoit sa zaca în wigwam, legat cu o funie. In-tr-adevar, cînd îl lasam singur, trebuia sa-l legam, altminteri, dac-ar fi dat cineva peste el, slobod si neînsoţit de nimeni, l-ar fi luat la ochi. Ducele recunoscu şi-i fagadui c-o sa nascoceasca el ceva ca sa-l scuteasca de chinul asta.
Ducele era tare isteţ la minte, aşa ca nascoci degraba ceva. îl îmbraca pe Jim în costumul regelui Lear (un halat lung de stamba, o peruca alba si favorite „din par de cal). P-orma lua fardul de teatru şi-i vopsi lui Jim obrajii, mîinile, urechile şi gîtul, facîndu-i-le albastre-vi-neţii, întocmai ca ale unui om înecat de vreo noua zile. De cînd sînt n-am vazut ceva mai îngrozitor. Ducele lua apoi tabliţa şi scrise pe ea:
„Arap bolnav, dar neprimejdios daca-i lasat în pace”.
Batu în cuie tabliţa de o sipca, pe care o înfipse în faţa wigwamului. Jim era mulţumit. Zicea ca-i mult mai bine iasa, decîlt sa stea legat Snj fiece zi si sa tremure ca varga de cîte ori auzea vreun zgomot: i se parea ca trec ani pîna ne-ntorceam sa-l dezlegam. Ducele-i spuse sa stea liniştit si-l sfatui ca la caz de-şi baga cineva nasul pe-acolo,-sa iasa din wigwam şi sa se scalîmbaie puţin, scoţînd un urlet-doua, ca o salbaticiune; musafirii nepoftiţi au sa se carabaneasca mai mult ca sigur, lasîndu-l în plata Domnului. :
Socoteala era foarte buna. Eu însa cred ca un om cu scaun la cap nici n-ar maifi aşteptat sa-l auda urlînd: Jim arata ca un mort, ba chiar mai urît, pe legea mea!
Potlogarii aia aveau de gînd sa încerce din nou „Minunea regeasca” ce le adusese atîtea parale, dar pîn la urma se razgîndira, zi cînd c-ar fi primejdios1, deoarece între timp vestea se putea laţi pîn-aici. Nu gasira însa ceva mai bun, i,ar ducele spuse ca se retrage pentru o ora-doua, ca sa-si framînte creierii, doar-doar o gasi ceva potrivit pentru tîrgusorul de pe malul dinspre Arkansas. Cît despre rege, spuse ca se duce în celalalt, tîrgusor, fara nici un plan de bataie, dar încredinţat ca pronia — mai bine zis diavolul — o sa-i arate calea cea mai nimerita.
în tîrgul unde ne oprisem ultima oara, ne cumparasem cu toţii haine noi. Regele şi le îmbraca pe-ale sale şi-mi spuse sa ma-nţolesc si eu. Se-nţelege ca l-am ascultat. Regele îşi luase un costum negru si arata acum fercheş si spalatei. Nu-mi închipuiam ca haina poate schimba aşa de mult un om. înainte arata ca un bosorog rapciugos, dar acum, cînd îşi scotea palaria noua si alba de pîsla si facea o plecaciune, zîmbind, parea atît de nobil, bun şi cucernic, c-ai fi jurat ca scapase de-a dreptul, din Arca lui Noe, sau ca-i moş Leviticus1 în carne şi oase. Jim curaţa barca, iar eu ma aşezai la vîsle. Cu vreo trei mile mai sus de tîrg se zarea un vapor mare, care trasese la mal de vreo doua ore, ca sa încarce nişte marfa.
— Cu ţoalele astea pe mine — îmi spuse regele — ar fi mai bine sa se creada ca vin de la Saint Louis sau de la Cincinnati, sau dintr-alt oraş mare. Du-ma la vapor, Huckleberry. O sa sosim cu el în tîrg.
Nu trebuia sa ma roage de doua ori ca sa merg cu vaporul. Am adus barca la mal, cu vreo jumatate de mila mai sus de tîrg, apoi am luat-o în lungul malului rîpos, prin apa lina. Curind, am trecut pe lînga un flacau cu o înfaţişare copilaroasa, care şedea pe-un butuc şi-şi ştergea” naduseala de pe obraji, ca era o arşiţa de te topeai. Alaturi de-el se vedeau doi desagi cît toate zilele.
— Opreste-aici! îmi porunci regele, încotro mergi, baiete? îl întreba el pe flacau.
— La vapor. Ma duc la Orleans.
— Sui-te-aici! zise regele. Stai niţel, valetul meu o sa te-ajute sa-ţi cari sacii. Adolf, du-te şi ajuta-i pe „domnu — adauga el, întoreîndu-se spre mine.
Şi-aşa am pornit tustrei. Flacaul nu mai ştia cum sa ne mulţumeasca. Zicea ca-i al naibii de greu sa umbli cu calabalîcul în spate pe-o vreme ca asta. îl întreba pe rege încotro se duce, iar el îi raspunse ca venea de la deal si ca se oprise de dimineaţa în celalalt tîrg, iar acum se ducea la ferma unui. vechi prieten, cu cîteva mile mai sus.
— Cind v-am vazut — îi spuse flacaul — m-am gîndit: „Na, iacata-l si pe domnu Wilks, era cît pe ce sa pice la tanc”. Da p-orma mi-ani zis: „Nu cred sa fie el, ca dac-ar fi, n-ar merge-n susu apei”. Asa-i ca nu sînteţi dumnealui?
— Numele meu e Blodgett. Alexander Blodgett, mai bine zis, cuviosia, sa Alexander Blodgett, caci sînt unul
1 Leviticul e una din carţile Vechiului Testament, dar Huck o confunda cu un personaj biblic din slujitorii prea plecaţi ai Domnului. Asta nu ma împiedica sa-mi para rau ca domnul Wilks n-a sosit la timp, dar nadajduiesc ca nu pierde nimic prin aceasta întîr-ziere.
— De pierdut, nu pierde nici o avere, pentru ca oricum tot o sa-i pice lui, n-am eu grija de-asta, dar a pier-dutprilejul sa-l mai vada pe frate-su Peter în viaţa. S-ar putea sa nu-i pese, cine ştie! Da frate-sau ar fi dat orice ca sa-l vada înainte de a-si da duhul. In ultimele trei saptamîni n-a vorbit decît despre asta, nu-l vazuse din copilarie! Cît despre celalalt frate, William, pe ala nu l-a vazut niciodata. Ala-i surdo-mut şi n-are mai mult de treizeci-treizeci si cinci de ani. Singurii din familiei care-au haladuit pîn locurile astea au fost George şi Peter. George era casatorit, da si el şi nevasta-sa şi-au dat sufletu anu trecut. Harvey şi William sînt singurii care-au mai ramas. Şi cum va spusei, n-au sosit la vreme.
— Le-a trimis vorba careva?
— Pai, sigur! Acu o luna-doua, cînd Peter a cazut întîiasi data la pat. Zicea atunci ca n-are sa se mai scoale. Ştiţi, era cam batrîior, iar fetele lui George erau prea tinere ca sa-i ţina tovaraşie, afara de Mary Jane, roşcovana. De-aia, dupa moartea lui George şi-a neveste-sii, a ramas cam singur si nu prea mai avea chef de viaţa. Dar tînjea sa-i vada pe Harvey şi pe William, nu de alta, da era dintre ai care-nu le vine uşor sa-şi faca testamentul. A lasat o scrisoare pentru Harvey, în care-i spune unde-a ascuns” banii şi cum vrea sa-şi împarta restu averii, ca sa nu duca lipsa de nimic fetele lui George, nu de alta, da George nu le-a lasat nici o leţcaie. Altceva în afara de ravaşul ala n-a vrut sa scrie.
— Şi ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde sta cu casa?
— Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a pus niciodata picioru în ţara asta. înainte, n-a prea avut vreme, si poate ca n-o fi primit nici scrisoarea.
— Ce pacat ca n-a mai apucat sa-şi vada fraţii, bietul de el! Şi zici ca mergi la Orleans?
— Ba chiar şi mai departe. Miercurea viitoare plec cu vaporul la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo.
—- E o calatorie cam lunga, dar o sa-ţi placa. Şi mie mi-ar placea. Ia spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce vîrsta au?
— Mary Jane are nouaspce ani, Suzana, are cinşpe, iar Joanna vreo paispe. Asta împarte pomeni la saraci şi are o buza de iepure.
— Saracuţele! Singure pe lumea asta haina!
— Putea sa le fie şi mai rau. Batrînul Peter avea mulţi prieteni şi-au sa aiba ei grija sa nu li se-ntîmple nimic rau fetelor. E acolo Hobson, preatu baptist, diaconu Lot Hovey, p-orma Ben Rucker şi Abner Shackleford, si Levi Bell, avocatu, p-orma doctoru Robinson, şi nevestele lor, vaduva Bartley şi… da, o mulţime de prieteni. Da cu aştia Peter era prieten la toarta şi pomenea uneori de ei în scrisorile sale, aşa ca Harvey o sa ştie de unde sa-şi aleaga prietenii, cînd o sa soseasca aici.
Batrînul îl tot descusu pe flacau, pîna cînd acesta îşi deşerta întreg sacul. Pezevenghiul voia sa ştie tot ce se întîmpla în tîrgul ala afurisit: si ce-i cu familia Wilks, şi ce meserie avusese Peter (fusese tabacar), şi cu ce se îndeletnicise George (ala fusese dulgher), si ce-nvîrteste Harvey(asta era pastor reformat), şi cîte şi maix cîte, de nu mai ispravea, în cele din urma-l întreba:
— Da de ce voiai sa te duci pe jos pîna la vapor?
— Fiinca-i un vapor mare, care merge la Orleans, si mi-era teama ca n-o sa opreasca aici. Vapoarele mari nu opresc cînd le fluieri. Alea din Cincinnati opresc, dar asta-i din Saint Louis.
— Ia spune, Peter Wilks era bogat?
— Da, da, avea ceva avere. Avea case si pamînt şi umbla vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari bani gheaţa.
— Cînd zici c-a murit?
— N-am zis, da a murit aseara.
— îl îngroapa mîine, de buna seama.
— Da, pe la amiaza.
— Mare nenorocire, da ce sa-i faci? Mai devreme sau mai tîrziu toţi sfîrşim aşa. Totul e sa fii pregatit. Arunci mori cu cugetul împacat.
— Asa-i-, domle. E al mai bine. Tot aşa-mi zicea şi maica-mea.
Cînd am ajuns la vapor, era aproape gata cu încarcarea, aşa ca în curînd porni, însa fara noi. Plimbarea mea a cazut balta, fiindca regele îşi schimbase gîndul. Dupa ce pleca vaporul, regele îmi porunci sa vîslesc cale de înca o mila, pîna la un loc pustiu; cînd am ajuns acolo, sari pe ,mal si-mi zise:
— Da fuga înapoi si adu-mi-l pe duce! Adu-mi si geamantanele alea noi. Daca s-a dus cumva pe malul ce-..jjj lalait, du-te acolo şi adu-l încoace. Spune-i sa lase totul,fj orice-ar fi. Hai, misca^te!
Am priceput eu ce punea la cale, da n-am scos vorba, fireşte. Dupa ce m-am întors cu ducele, am ascuns^ barca, iar ei s-au aşezat pe .un buştean şi regele i-a povestit de-a fir-a-par tot ce-i spusese flacaul ala, fara sa uite nici un cuvinţel. Se silea tot timpul sa vorbeasca la , fel ca un englez -sadea şi zau ca pentru un mocofan ca el nu era rau deloc. N-aş fi în stare sa-l imit si nici nu-încerc. Da zau, era destul de bine.
— Ce-ai zice ca tu sa fii ala surdo-mut, Bridgewater? ii întreba el deodata.
— Laspe mine! zise ducele şi-i marturisi.-ca jucase cindva pe scena rolul unui surdo-mut.
Aşteptara apoi sa se iveasca un. vapor. Pe -la vreo cinci dupa-amiaza, trecura prin faţa noasitra doua vaporaşe, dar nu pareau sa vina de departe. In cele din urma se ivi un vapor mare si-i facura semn. O barca veni sa ne ia şi ne suiram pe bord. Vaporul venea tocmai de la Cincinnati si >cînd capitanul afla ca mergeam doar vreo patru-cinci mile, începu sa faca spume la gura şi sa ne înjure, ameninţîndu-ne ca n-o sa ne debarce. Dar regele nu-şi pierdu cumpatul:
— Daca unor gentlemeni le da mîna sa plateasca cate un dolar de fiece mila, ca sa fie primiţi pe vapor, şi duşi cu barca la mal, socot ca şi vaporul îşi poate îngadui sa-i duca. . – .
Ai de pe vapor se muiara auzind cuvintele astea. Cînd am ajuns în dreptul tîrgului, ne-au trimis cu barca lamal. Vreo douazeci de oameni se adunasera acolo vazîncl ca se apropie barca. ”
— Domnilor — îi întreba regele — poate cineva dintre domniile voastre sa-mi spuna unde locuieşte Peter Wilks?
Oamenii se uitara unul la altul si dadura din cap, pa-rînd sa spuna: ,,Ce ţi-am zis eu?” Apoi unul din ei rosti cu blîndeţe si mîhnire în glas:
— Imi pare rau, domnule, dar nu va putem spune decît unde a locuit pîna aseara.
Intr-o clipita, pezevenghiul se prabuşi peste omul ala, proptindu-si barbia de umarul lui, si bolborosi printre lacrimi:
— Vai! Bietul nostru frate! S-a dus si n-am mai apucat sa-l vedem! O, ce soarta vitrega!
Apoi se întoarse sclifosindu-se si facîndu-i tot felul de semne prosteşti ducelui, care va jur c-a scapat un geamantan din mîna şi-a izbucnit şi el în plîns.
N-am mai vazut în viaţa mea asemenea pramatii.
Oamenii se strînsera în jurul lor şi încercara sa-i ogoiasca, spunîndu-le o mulţime de dragalaşenii. Apoi le carara în spinare geamantanele, la deal. Cei doi hoţomani se sprijineau de ei şi plîngeau de mama focului, iar oamenii îi povesteau regelui despre ultimele clipe ale lui frate-sau. Regele maimuţari în faţa ducelui aceasta poveste, dînd din mîini ca un bezmetic, iar dupa aceea amîndoi se jelira şi-l plînsera pe raposatul taba-car de parca i-ar ,fi pierdut pe cei doispe apostoli.
Negru sa ma fac dae-am mai pomenit aşa ceva! Iţi venea sa roşeşti pentru tot neamul omenesc.
CAPITOLUL XXV
In doua minute vestea dadu ocol tîrgului. Din toate parţile vedeai alergînd oameni, unii tragîndu-si din mers camaşa pe ei. în curînd, ne-am pomenit în mijlocul unei mulţimi care tropaia ca un regiment în marş.
Vedeai la ferestre şi în pragul caselor puzderie de oameni si nu trecea un minut far sa auzi pe cîte unul spu-nînd peste gard:
— Ei sa fie?
— Sigur ca-s ei — raspundea cineva din mulţime.
Cînd am ajuns în faţa casei, uliţa gemea de lume. Cele trei fete stateau în prag. Mary Jane era într-ade-var roşcovana, dar cu toate astea era frumoasa foc. De bucurie ca-i sosisera unchii, ochii şi obrajii îi straluceau ca soarele. Regele îşi desfacu larg braţele, iar Mary Jane î se agaţa de gît, în vreme ce fata cu buza de iepure sarea în braţele ducelui.
A fost ceva ca-n basme! Mai toţi cei de faţa — în orice caz toate muierile — plangeau de bucurie vazîndu-i în sfîrsit laolalta si cuprinşi de-o asemenea fericire.
Deodata, am bagat de seama ca regele-l împunge cu cotul pe duce şi-si roteşte privirile prin încapere. Zarind coşciugul aşezat într-un colţ, pe doua scaune, pornira amîndoi într-acolo, ţinîndu-se pe dupa umeri cu-o mana şi ducîndu-si-o pe cealalta streaşina la ochi. Mergeau încet, cu paşi apasaţi, iar oamenii se dadeau înapoi, ca sa le faca loc, şi încremeneau fara sa scoata o vorba. Ici-colo sg auzea cîte.un „sst!”. Barbaţii îşi scoasera palariile şi ramasera cu capetele plecate, într-o tacere deplina. Cînd ajunsera lînga sicriu, cei doi se aplecara şi privira puţin, apoi izbucnira într-un hohot de plîns pe care pujteai sa4 auzi tocmai de la Orleans» Dup-aceea, se luara de gît si, proptindu-şi fiecare barbia în umarul celuilalt, bocira aşa vreo trei-patru minute, în viaţa mea n-am vazut oameni sa verse atîta apa pe ochi. Plîn-geau şi ceilalţi, facînd în odaie o igrasie nemaipomenita. Iar cînd cei doi trecura de o parte si de cealalta a cosciugului şi îngenuncheara acolo, rezemîndu-si frunţile de capacul lui si bolborosind fiecare cîte o rugaciune, toata lumea începu sa plînga cu sughiţuri, topindu-se de atîta jale.
Plîngeau şi bietele fete, iar mai toate muierile veneau la ele si, fara sa scoata o vorba, le sarutau solemn pe frunte. Apoi, punîndu-le mîna pe creştet, îşi înalţau spre cer ochii şiroind de lacrimi si se departau suspinînd şi smiorcaind, ca sa le faca praf pe celelalte. Ţi se-ntorceau maţele pe dos cînd le vedeai.
în cele din urma, regele se ridica, înainta cîţiva, paşi şi, scremîndu-se niţel, îi trase vin discurs, plin de lacrimi şi aiureli, zicînd ca ce încercare grea e pentru el şi pentru sarmanul lui frate pierderea raposatului, pe care n-au mai apucat sa-l vada în viaţa, dupa o calatorie aşa de lunga, de patru mii de mile.
— Dar binecuvîntatele voastre lacrimi de compatimire — urma el — ne alina şi ne sfinţesc durerea.
Le mai spuse ca el şi frate-su le mulţumesc din inima, fiinca din gura n-ar fi în stare, vorbele fiind prea palide si prea reci ca sa dea glas acestei recunoştinţe, şi tot felul de nerozii de-astea, de ţi se facea si sila sa le-asculţi. La urma bolborosi un prea cucernic: amin! si iar se porni pe plîns, de-ţi venea sa crezi c-o sa se prapadeasca de-atîta durere.
Abia apucase sa-si închida pliscul, ca unul din mulţime trase o cîntare, pe care-o îngînara cu toţii în cor. Te- cîteva ceasuri.
— Vai, ce groaznic! Da ce-are?
Nu mi-a dat prin gînd nimic serios, aşa ca le-am spus:
— Gîki.
— Sa i-o spui Iu mutu! Nu se sta la capatîiul unuia bolnav de gîlci.
— Nu zau! Ce tot vorbiţi? Aflaţi ca se sta cînd e vorba de gîlci de-astea. Sînt gîlci de-un soi nou, aşa •zicea domnişoara Mary Jane.
— De ce-i un soi nou?
— Pai, fiindca-s amestecate cu alte socoteli.
— Ce socoteli?
— Pai, cu pojar, tuse magareasca, brînca, oftica, gal-inare, meningita şi cîte şi mai cîte.
— Dumnezeule! Şi asta se numeşte gîlci?
— Aşa spunea domnişoara Mary Jane.
— Bine, da de ce-i zice gîlci, pentru numele lui Dum-ezeu?
— Pai, fiinca tocmai de gîlci e vorba. Cu asta şi în-
pe.
— Prostii! E ca si cum cineva şi-ar scrînti degetul al mare de la picior, ar lua otrava^ ar cadea într-un puţ, şi-ar frînge gîtul şi-apoi şi-ar zbura creierii, iar altcineva, întrebînd cine l-a omorît, ar afla de la un neghiob ca Omul a murit fiindca si-a serîntit degetul. Ar fi o nerozie. Tot aşa şi cu gîlcile astea. Ia zi, se ia?
— Daca se ia? Auzi întrebare! Dar o grapa se ia de tine cînd dai peste ea noaptea? Daca nu te-agaţi de unul din dinţii ei, te-agaţi de altul, aşa-i? Şi nu poţi scapa de dintele ala fara sa rastorni grapa peste tine. Asa-i şi cu gîlcile, si zau ca-s o grapa parşiva de tot: cînd te-agaţi de ea, nu mai scapi.
— E groaznic! ofta Buza de iepure. Ma duc la nenea
Harvev si. . .
«
— Da, da, du-te repede! i-am spus. Sa fiu în locul matale, n-aş” mai zabovi o clipa.
— De ce spui asta?
— Gîndeşte-te puţin şi-ai sa- pricepi. Nu-i aşa ca unchii matale trebuie sa se înapoieze .cît rftai degraba în Anglia? Şi crezi ca sînt aşa de hapsîni incit sa plece, lasîndu-va sa veniţi singure dup-aceea? Doar ştii c-au sa v-aştepte. Pîn-aici e bine. Unchiul Harvey e preot, nu-i aşa? Foarte bine. Credeţi oare ca un preot ar fi în stare sa-l minta pe capitanul unui vapor, pe. capitanul unui mare vapor? Şi pentru ce, ma rog? Ca sa-l înduplece s-o primeasca pe bord pe domnişoara Mary Jane? Ştiţi bine ca n-ar fi în stare de aşa ceva. Şi atunci, ce-o sa faca? O sa spuna: „îmi pare rau, dar biserica mea va trebui sa se descurce cum ştie, caci nepoata-mea s-a molipsit poate de gîlcile sstea extra si sînt dator sa ramîn aci şi s-aştept trei luni, pîna ce-o sa se poata vedea daca s-a molipsit sau nu cu adevarat”. Dar nu face nimic, daca crezi ca-i mai bine sa te duci sa-i spui lui nenea Harvey. . .
— Ce tot vorbeşti? Cînd am. putea petrece de minune în Anglia, sa ne pierdem vremea aici aşteptînd sa vedem daca Mary Jane s-a molipsit sau nu?! Da nerod mai eşti!
— N-ar fi mai bine sa daţi de veste prin vecini?
— Alta acum! N-ai pereche de tont ce eşti. Nu-ţi dai seama ca ar umple tot tîrgul? Al mai bine e sa nu spunem nimanui nimic.
— S-ar putea s-aveţi dreptate. Da, aşa e.
— Cred, totuşi, c-ar trebui sa-i spunem unchiului Har-vey ca Mary a ieşit sa se plimbe-puţin,nu de alta, dar s-ar putea sa fie îngrijorat.
— Da, da, domnişoara Mary Jane mi-a zis: „Roaga-le pe fete sa-i sarute pe nenea Harvey si pe nenea William si sa le spuna ca m-am dus pe malualalalt la domnu …” cum naiba le zice bogataşilor alora de care tot pomenea unchiul vostru Peter? E vorba de aia care…
— Aha, poate familia Apthorp, aşa-i?
— Da, da. Ce pacoste-i si cu numele astea, una-doua îţi ies din cap! Da, zicea sa le spuneţi ca s-a dus sa-i roage pe Apthorpi sa vina la licitaţie si sa cumpere ei casa, nu alţii, fiindca aşa ar fi vrut si unchiul Peter. Şi mai zicea ca o sa staruie, pîna ce aia au sa primeasca sa vina si porma, daca n-o sa fie prea obosita, *o sa s;e-ntoarca acasa. Iar daca o sa fie prea obosita, o sa se-ntoarca abia mîine dimineaţa. Şi va mai roaga sa nu pomeniţi nimic despre Proctori, ci numai despre Apthorpi; si n-o sa fie nici o minciuna, fiindca tot o sa se duca acolo ca sa le vorbeasca în legatura cu casa. Chiar ea mi-a spus-o, zau!
— Bine — zisera ele si se dusera dupa unchii lor, ca sa-i sarute si sa le spuna povestea.
Acum totul era în regula. Ştiam ca fetele n-au sa sufle o vorba,, pentru ca mureau sa plece în Anglia, iar regelui şi ducelui le convenea ca Mary Jane sa fie cît mai departe si sa se ocupe de vînzarea casei, decît sa stea pe-aici, aproape de doctorul Robinson. Eram foarte mulţumit, gîndindu-ma ca potrivisem lucrurile cum nu se putea mai bine. Nici Tom Sawyer nu le-ar fi brodit mai straşnic. Fireşte ca el ar fi pus ceva mai mult „stil”, dar eu unul nu prea ma pricep la asta fiind-ca-mi lipseşte deprinderea. •
Vînzarea a avut loc în piaţa tîrgului si-a ţinut mult de tot, lungindu-se pîna catre seara. Batrînul statea lînga preţaluitor,- mai smerit ca oricînd, si din cînd în cînd trîntea cîte-un cuvinţel din evanghelie sau cîte o cugetare pioasa, în vreme ce ducele se foia pe lînga el şi gîngurea necontenit, ca sa înduioşeze lumea. Se vedea ca-si da toata osteneala.
In curînd nu mai ramase nimic de vînzare, afara de un petic de pamînt din cimitir. Nu s-au lasat pîna nu i-au vîndut si pe-acela. N-am pomenit capcaun mai hulpav ca regele asta; voia sa înghita totul, înca nu ispravisera vînzarea, cînd un vaporaş trase la mal şi peste doua-trei minute se apropie un cîrd de oameni care urlau, chiuiau si rîdeau.
— Iata şi concurenţa! strigau ei. Bietul Peter Wilks are-acum doua rînduri de moştenitori! Alegeţi, înainte de a plati banii!
CAPITOLUL XXIX
Duceau în mijlocul lor un om mai în vîrsta, foarte simpatic, si unul mai tînar, cu braţul drept prins într-o eşarfa. Ţii, cum mai urlau si rîdeau oamenii! Eu însa nu vedeam ce-i de rîs, si cred ca ducele şi regele tot aşa simţeau. Ma aşteptam sa-i vad palind la faţa, dar nici gînd. Facîndu-se ca nu ştie ce şe-ntîmpla, ducele îşi vazu de-ale lui si dondani mai departe, fericit şi încîntat, ca o pu-tinica din care se scurge zerul. Cît despre rege, se uita lung si cu jale la noii veniţi, ca si cum gîndul ca pamîn-tul rabda asemenea potlogari l-ar fi secat la ficaţi. Se pricepea de minune s-o faca pe prostul, în jurul regelui se strînsera o mulţime de fruntaşi ai tîrgului, ca sa-i arate :ca sînt de partea lui. Domnul ala batrîn, care abia sosise, parea uimit din cale-afara. De îndata ce deschise gura, mi-am dat seama ca vorbea ca un englez sadea, nu ca regele, cu toate ca nici englezeasca astuia nu era de lepadat, aşa de bine se fandosea.
N-aş” fi în stare sa repet cuvintele batrinului si nici sa-i maimuţaresc, întorcîndu-se cu faţa spre mulţime, vorbi cam aşa:
— Aceasta este pentru mine o surpriza la care nu m-am aşteptat si-am sa va marturisesc cinstit si deschis ca nu prea sînt pregatit sa-i fac faţa. Fratele meu şi cu mine am avut mari neplaceri. El şi-a rupt braţul, iar ieri noapte bagajele noastre au .fost debarcate, din greşeala, in tîrgul dinaintea acestuia. Eu sînt Harvey, fratele lui Peter Wilks, iar acesta e fratele nostru William, care-i surdomut, si-acum, ca are o mîna betegita, nu mai poate sa faca nici semne ca lumea. Sîntem ceea ce spunem ca sîntem, si într-o zi-doua, cînd au sa ne soseasca bagajele, voi putea dovedi acest lucru. Dar pîn-atunci n-am sa mai spun nimic. Am sa ma duc la han si-am sa aştept.
Şi spunînd acestea, pleca împreuna cu mutul numarul doi. Regele izbucni în rîs.
— Şi-a rupt braţul, nu zau? E foarte lesnicios, nu zic ba, mai ales pentru un şarlatan care trebuie sa faca semne si nu se pricepe. Ha-ha! Şi-au pierdut bagajele! Nu e rau! Ba e chiar grozav într-o ocazie ca asta!
Şi-ncepu iar sa rida. Rîsera si ceilalţi, afara de vreo trei-patru, cel mult sase oameni, printre care si doctorul. Mai era unul care nu rîdea: un tip cu o mutra isteaţa, care purta o tasca de pîsla cam veche. Coborîse şi el de pe vapor şi vorbea acum pe şoptite cu doctorul, uitîndu-se din cînd în cînd spre rege si dînd din cap. Era Levi Bell, avocatul, care fusese plecat la Louisville. Mai era acolo şi un zdrahon de barbat, care se ţinuse scai de batrîn si ascultase tot ce spusese acesta, iar acum tragea cu urechea la ce spunea regele. Dupa ce regele ispravi, zdrahonul îl lua din surt:
— Ia asculta, daca zici ca eşti Harvey Wilks, cînd ai sosit în tîrgul asta?
— în ajunul îhmormîntarii, prietene — raspunse regele.
— Dar la ce ora?
— Spre seara, cu o ora-doua înainte de apusul soarelui.
— Şi cum-ai venit?
— Am venit cu vaporul „Susan Powell”, de la Cin-cinnati.
— Dar cum se face ca-n dimineaţa aia te aflai într-o barca, la cotul rîului?
— N-am fost acolo dimineaţa.
— Minţi!
Cîţiva dintre cei de faţa sarira la el şi-l rugara sa nu orbeasca aşa unui om batrîn, care pe deasupra mai era |fci preot.
— Pe dracu, preot! E un pungaş şi-un mincinos, în dimineaţa aia era la cotul rîului. Ma ştiţi ca locuiesc în partea aia. Ce mai, am fost acolo şi eu, si dumnealui. L-am vazut. Sosise cu o barca împreuna cu Tim Collins şi-un baieţaş.
Doctorul se amesteca si el în vorba:
— Daca l-ai vedea pe baieţaş l-ai recunoaşte, Hines?
— Cred ca da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, el e! L-am recunoscut dintr-o privire. Şi arata cu degetul spre mine.
— Oameni buni — rosti doctorul — nu ştiu daca noii veniţi sînt nişte şarlatani sau nu. Dar daca astialalţi doi nu-s1 şarlatani, se cheama ca eu sînt un dobitoc. Socot ca e de datoria noastra sa nu-i lasam sa fuga de-aici pîna nu se lamuresc bine lucrurile. Vino, Hines, veniţi şi voi» ceilalţi. O sa-i ducem pe dumnealor la han ca sa-i confruntam cu cealalta pereche. Cred c-o sa aflam noi ceva pîn la urma.
Mulţimea sari în sus de bucurie, dar se-nţelege ca amicii regelui nu erau deloc bucuroşi. Am. pornit cu toţii. Era pe la asfinţit. Doctorul ma ţinea de mîna şi se purta destul de bine cu mine, dar nu-mi dadea drumul nici o clipa. Ajunşi la han, am intrat cu toţii într-o odaie mare. Dupa ce aprinsera cîteva luminari, îi adusera înauntru si pe cei doi nou-veniţi. Cel dintîi vorbi doctorul:
— N-aş vrea sa fiu prea aspru cu aceşti doi domni,. dar cred ca-s nişte şarlatani si s-ar putea sa aiba partaşi pe care nici nu-i ştirn. în cazul asta, se prea poate ca partaşii sa dispara cu sacul cu galbeni lasat de Peter Wilks. Daca nu-s nişte şarlatani, aceşti domni n-au. sa aiba nimic împotriva sa trimita dupa banii aia si sa ni-i încredinţeze noua pîna se va dovedi ca n-au nici o vina, nu-i aşa?
Toata lumea fu de aceeaşi parere. Ce mai, coţcarii erau strînsi zdravan cu uşa, de la bun început. Regele spuse însa cu o mutra plouata:
— Domnii mei, as trimite bucuros dupa bani, fiindca ici prin gîn4 nu-mi trece sa pun beţe-n roate unei cer-etari cinstite, deschise si temeinice asupra acestei neno-ocite afaceri. Dar, din pacate, banii nu mai sînf acolo, uteţi sa va încredinţaţi şi singuri, daca doriţi.
— Dar atunci, unde sînt?
— Cînd nepoata-mea mi i-a dat în pastrare, i-am luat şi i-am ascuns sub salteaua de paie din patul meu; socoteam ca n-are rost sa-i depun la banca pentru cele oîteva zile cît aveam de stat aici si credeam ca patul e un loc sigur, nu de alta, dar, nefiind obişnuiţi ou negrii, ne-nchipuiam ca sînt oameni cinstiţi, ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, negrii au furat banii chiar a doua zi dimineaţa, de îndata ce-am coborît în salon. Nu mi-am dat seama ca-mi lipsesc banii decît dupa ce i-am vîndut pe negri şi între timp ei au fugit cu banii. Valetul meu va poate spune totul, domnilor, daca doriţi.
— Baliverne! strigara cîţiva, în frunte cu doctorul.
Era limpede ca nimeni nu-l credea pe rege. Unul din ei ma întreba daca-i vazusem pe negri furînd banii. I-am raspuns ca nu, dar ca-i vazusem ieşind tiptil din odaie şi departîndu-se în graba, ceea ce ma facuse sa cred ca li-era teama ca l-au trezit pe stapînul meu şi-ncercau . s-o ştearga de acolo, ca sa nu-i mustruluiasca.
Altceva nu ma mai întrebara. Dar deodata doctorul se întoarse spre mine, spunîndu-mi:
— Şi tu eşti englez?
— Da.
— Se şi vede! zise el, în rîsetele celorlalţi.
Dupa aceea trecura la ancheta. O facura pe-ndelete, temeinic, fara sa se uite la ceas. Orele treceau şi nimeni nu pomenea o vorba despre cina, parca nici nu le dadea prin gînd sa manînce. Ai fi zis ca n-o sa se sfîrseasca niciodata. în viaţa mea n-am vazut brambureala mai mare. îl pusera pe rege sa-si spuna povestea, apoi ascultara povestea domnului ala batrîn. Trebuia sa fii batut în cap si de rea-credinţa ca sa nu-ţi dai seama ca batranul spunea adevarul, pe cînd celalalt turna la minciuni. La un moment dat ma pusera si pe mine sa spun tot ce ştiu. Regele ma privi cu coada ochiului, dîndu-mi a-nţelege sa spun doar ce trebuie. Am început sa vorbesc despre viaţa noastra la Sheffield, despre familia Wilks din Anglia, si-aşa mai departe, dar n-apueai sa spun prea multe, ca doctorul izbucni în rîs, iar Levi Bell, avocatul, îmi zise:
— Stai jos, baiete! în locul tau nu m-aş osteni atît. Se vede treaba ca nu prea eşti obişnuit sa minţi. De! Nu-i aşa de uşor, ai nevoie de practica. Minţi cu destula stîngacie.
Complimentul asta ma lasa rece, dar în sinea mea ma j bucuram c-am scapat cu-atîta.
Doctorul începu sa vorbeasca, întorcîndu-se cu faţa >la avocat:
— De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell… Regele îi taie vorba, întinzînd mîna spre avocat:
— Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sarmanului | meu frate, despre care-mi scria atît de des?
Regele îi strînse mîna, iar avocatul zîmbi încîntat. j Sporovaira un timp, apoi trecura într-un colţ şi vorbira j în şoapta.
— Perfect — rosti avocatul în cele din urma. Am sa | trimit mandatul dumitale odata cu cel al fratelui, l si-atunci o sa se vada ca totul e-n ordine.
Facura rost de nişte hîrtie si de-un condei, iar regele j se aşeza, îşi rasuci capul într-o parte si, învîrtindu-si limba în gura, începu sa mîzgaleasca ceva. Apoi îi dadura condeiul ducelui, care pali pentru prima oara în cariera lui, dar mîzgali si el ceva. Avocatul se întoarse atunci spre domnul al batrîn si-i spuse:
— Scrieţi, va rog, si dumneata, si fratele dumitale, un l rîncj-doua si iscaliţi-va!
Domnul al batrîn scrise cîteva cuvinte, dar nimeni nu fie putu citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-afara:
— Nemaipomenit! si scoţînd din buzunar un pachet de l scrisori vechi, începu sa le cerceteze; apoi se uita la hîr-tia mîzgalita de batrîn si iaraşi la scrisori. Aceste scrisori sînt de la Harvey Wilks — spuse el. Oricine poate vedea dupa scrisul acestor doi domni ca nu ei sînt autorii scrisorilor. (Sa fi vazut ce mutre au facut regele şi ducele cînd şi-au dat seama ce capcana le întinsese avocatul!) De asemenea, oricine poate vedea cu uşurinţa, dupa scrisul acestui domn venerabil, ca nici el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate vorbi de scris, vazînd mîzgaliturile astea. Iata aici şi alte scrisori, de la.. .
— Daţi-mi voie sa va explic — îi taie vorba domnul al batrîn. Nimeni nu-mi poate desluşi scrisul în afara de fratele meu, care-mi copiaza, de altfel, scrisorile pe curat. Asta e scrisul lui, nu al meu.
— Aha, va sa zica aşa stau lucrurile! Uite, am aici şi cîteva scrisori de-ale lui William. N-ar fi rau sa aştearna şi el un rînd-doua, ca sa putem corn. ..
— Nu poate sa scrie cu mîna stinga! îl întrerupse batrînul. Dac-ar putea sa se foloseasca de mîn-a lui dreapta, aţi vedea ca el a scris scrisorile astea, si pe-ale mele, si-pe-ale lui. Uitaţi-va la ele, va rog, sînt scrise de aceeaşi
mina.
Avocatul se uita la scrisori şi spuse:
— Da, cam aşa se pare. Oricum, seamana ceva mai mult decît bagasem de seama la început. Mai, sa fie! Credeam ca sîntem pe cale sa gasim o soluţie, si iata ca n~a ramas mai nimic în picioare. Totuşi, un lucru e limpede — urma el, întorcîndu-se spre rege şi spre duce. Nici unul din aştia doi nu e din familia Wilks.
Ce credeţi ca s-a întîmplat? Pezevenghiul cu cap de catîr n-a vrut sa recunoasca nimic. Nici nu voi s-auda de uşa ceva. Le spuse ca asta nu-i nici o dovada, ca frate-su William, care era, cica, un mucalit si jumatate, nici macar nu-ncercase sa scrie si ca îşi daduse seama ca William are de gînd sa faca o şotie, chiar în clipa cînd îl vazuse punînd condeiul pe hartie. Tot vorbind aşa, se înfierbînta pîna ce ajunse sa creada în minciunile lui. Dar domnul cel batran îi taie vorba:
— Am o idee; Se afla oare pe-aici cineva care a ajutat la îngroparea fra … la îngroparea raposatului Peter
Wilks?
— Da — rosti cineva. Eu şi Ab Turner. Sîntem amîn-
doi aici. , Batrînul se întoarse atunci spre rege:
— Aţi putea sa-mi spuneţi ce tatuaj avea pe piept
raposatul?
Luat aşa pe neaşteptate, regele trebui sa-şi ţina bine balamalele, altminteri s-ar fi naruit ca un mal mîncat de ape; o întrebare ca asta ar fi doborît pe oricine, fiindca, zau, de unde naiba sa ştie ce tatuaj avea mortul? Regele pali, fîstîcindu-se niţel. Toata lumea aştepta în tacere,
zgîindu-se la el.
„Hait! Acum s-e da batut, nu mai are nici o scapare!” îmi ziceam. Dar el, nici gînd. N-o sa credeţi, da pehlivanul nu s-a lasat. Voia, pesemne, sa lungeasca povestea, nadajduind ca pîna la urma aia au sa oboseasca si-au sa plece, iar el si ducele au sa-si poata lua talpaşiţa. Deodata
spuse, rînjind:
— Ha! Grozava întrebare! Da, domnule, îţi pot spune ce tatuaj avea pe piept. O mica sageata subţire si albas-
Itra, asta e. Şi daca nu te uiţi cu bagare de seama, nici n-o poţi vedea. Acum ce mai ai de zis?
N-am pomenit om sa minta cu atîta neobrazare. l Domnul al batrîn se întoarse spre Ab Turner şi tova- rasul sau si le spuse, cu ochii stralucind de bucurie, ca şi cum de data asta era sigur ca l-a-nfundat pe rege:
— Aţi auzit ce-a zis. Ia spuneţi, -pe pieptul lui Peter Wilks se afla vreun astfel de semn?
— N-am vazut asemenea semn — raspunsera amîndoi
într-un glas.
— Bine! zise batrînul. Acu ia spuneţi, nu cumva aţi vazut pe pieptul lui un mic P, aproape şters, un B (asta-i o iniţiala pe care n-a mai folosit-o din tinereţe) si un W, cu liniuţe între ele, aşa: P-B-W? Nu-i aşa ca asta aţi vazut? întreba el, scriind literele alea pe o bucaţica de hîrtie.
— Da de unde! N-am vazut nici un fel de semne! raspunsera cei doi.
Toţi cei de faţa ramasera cu gura cascata, începura
sa strige:
— Toţi sînt nişte pungaşi! Sa-i înecam în rîu, sa-i
spînzuram!
Urlau şi zbierau ceva de speriat, dar avocatul sari pe masa şi racni, mai tare ca toţi:
— Domnilor! Domnilor! Numai o vorba, ascultaţi, va rog! Mai e o cale: sa mergem sa dezgropam mortul, si-atunci o sa vedem.
Asta le pîacu.
— Ura! strigara oamenii, gata-gata s-o porneasca. Dar avocatul si doctorul îi oprira:
—Staţi niţel! Legaţi-i de mîini pe aştia patru şi pe baiat. Sa-i luam si pe ei!
— Da! Da! urlara oamenii. Şi daca n-o sa vedem semnele, o sa linşam toata banda.
Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da nu era chip sa scap. Ne înhaţara pe toţi cinci şi pornira cu noi de-a dreptul spre cimitir, care se afla cu vreo mila şi jumatate mai jos1, pe malul apei. întreg oraşelul venea pe urmele noastre, fiindca faceam destula galagie, şi-apoi nu era decît noua seara.
Cînd am trecut prin faţa casei noastre, mi-a parut rau ca o alungasem pe Mary Jane din tîrgusor, fiindca acum. daca i-as fi trimis vorba, ar fi venit sa ma scape, dîndu-i în vileag pe cei doi potlogari.
Oamenii coborîra poteca ce ducea spre fluviu, zbie-rlnd ca nişte mîţe turbate. Şi parca înadins ca sa ma bage şi mai mult în sperieţi,. începu sa fulgere, cerul se acoperi de nori si frunzişurile frematara, zgîlţîite de vînt. în viaţa mea nu trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram naucit de-a binelea. Totul îmi ieşise pe dos. In loc sa ma bucur si eu, la o adica, de toata comedia asta, avînd-o în spate pe Mary Jane care sa ma scape si sa-mi dea drumul cînd s-o îngroşa gluma, iata ca acum, între subsemnata si moarte nu se mai afla decît tatuajul ala. Iar de n-au sa vada nici urma de tatuaj. . .
N-aveam putere sa ma gîndesc la chestia asta, dar nu ştiu cum se face ca la altceva nu ma puteam gîndi.
Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai nimerit ca sa-mi iau valea, dar vlajganul ala de Hines ma ţinea strîns1; pas de-ncearca sa scapi din strînsoarea mîinii lui Goliat! Ma tîra înainte si trebuia s-alerg ca sa ţin pasul cu el.
Intrînd în cimitir, mulţimea se nevarsa ca un puhoi. Cînd ajunsera la mormîntul cu pricina, îşi dadura seama ca aveau de o suta de ori mai multe cazmale decît era nevoie, dar ca nimanui nu-i trecuse prin gînd s-aduca un felinar. Totuşi se apucara sa sape la lumina fulgerelor şi trimisera totodata pe cineva sa împrumute un felinar la casa cea mai apropiata, cu o jumatate de mila mai încolo.
Oamenii sapau de zor, într-o bezna înfricoşatoare. Nu trecu mult şi se porni ploaia. Vîntul batea cu putere, fulgerele cadeau tot mai ameninţatoare, iar tunetul bubuia ceva grozav. Dar alora nici nu le pasa, atît de prinşi erau. Din cînd în cînd puteai vedea desluşit fiece chip din mulţimea aceea uriaşa, ca şi bulgarii de pamînt azvîrliţi afara din groapa, dar numaidecît dupa aia întunericul înghiţea din nou totul şi nu mai vedeai nimic.
în cele din urma scoasera afara sicriul si începura sa-i deşurubeze capacul.
A urmat o îmbulzeala si o înghesuiala nemaipomenite. Oamenii se îmbrînceau ca sa-si faca loc pîna-n faţa si sa vada sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca asta. Hines ma tragea dupa el cu atîta putere, ca-mi suci mîna — cred ca uitase ca mai sînt şi eu pe lume, atît de aţîţat era.
Deodata, fulgerul slobozi deasupra noastra o lumina orbitoare şi cineva striga:
—— Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui.
Hines îmi dadu drumul şi se repezi chiuind, odata cu toţi ceilalţi, ca sa vada si el.
Ei, şi-atunci am zbughit-o ca vîntul din cimitir, aler-gînd prin întuneric spre poteca. Nefiind altcineva pe poteca, zburam, nu alta, atît cît îmi îngaduiau bezna, fulgerele, rapaiala ploii, palele de vînt si tunetele asurzitoare. Fugeam de-mi sfîrîiau calcîiele.
In tîrg nu era nici ţipenie de om, din pricina furtunii. Am luat-o aşadar pe strada mare, în loc sa ma strecor prin uliţele laturalnice.
Cînd m-am apropiat de casa noastra, am privit cu luare-aminte. Nu se zarea nici o lumina, toata casa era cufundata în întuneric. Mi se rupea inima de jale, fara sa ştiu de ce. Dar deodata, tocmai cînd treceam prin faţa casei, la fereastra lui Mary Jane se aprinse, o lumina şi inima mi se umplu de bucurie, în aceeaşi clipa, casa si toate celelalte pierira în bezna, înapoia mea, pentru totdeauna. Ce pacat! îmi spuneam, în viaţa mea n-am întîl-nit fata mai buna si mai inimoasa ca Mary Jane! Cînd am ajuns1 destul de departe de oraşel ca sa pot porni spre insuliţa, m-am oprit sa caut o barca de împrumut şi, punînd mîna pe prima barca sloboda pe care mi-o dezvalui fulgerul, am sarit în ea şi dus am fost. Era o luntre uşoara, legata doar c-o frînghie. Insuliţa era de-parte-al naibii, taman în mijlocul fluviului, dar nu m-am mocoşit deloc. Cînd am ajuns în sfîrsit la pluta, eram aşa de sleit, ca, de-ar fi fost dupa mine, m-as fi lungit sa-mi trag sufletul. Dar nu era vrerile de pierdut. Am sarit-pe pluta şi-am strigat:
— Hei, Jim, da drumul plutei! Domnul fie laudat, am scapat de aia!
Jim ieşi din wigwam şi, cînd ma vazu, veni spre mine cu braţele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar cînd scapara odata un fulger şi-i lumina faţa, mi se facu inima cît un purice şi cazui bîldîbîc în apa. Uitasem ca era îmbracat ca regele Lear şi >ca arata ca un arap înecat si, vazîndu-l, era sa mor de frica. Jim ma pescui din apa şi începu sa ma îmbraţişeze şi sa ma blogosloveasca, bucuros ca ma-ntorsesem şi ca scapasem de rege şi de duce.
— Nu acum — i-am zis — lasa asta pentru desert. Da drumul plutei!
195
Peste cîteva clipe pluteam la vale. Ţii! Ce bine era sa fim iaraşi liberi, numai noi doi, pe rîul acela mare, fara nimeni pe capul nostru! Saream în sus de bucurie, ţo-paiam şi bateam din calcîie, dar tocmai cînd ma pregateam sa sar pentru a treia oara, am auzit un zgomot pe care, din pacate, îl cunoşteam prea bine. Mi-am ţinut rasuflarea şi-am aşteptat, cu urechea la pînda. Nu ma-n-şelasem: cînd fulgerul despica bezna de deasupra apei, i-am vazut cum se apropie vîslind de zor, în barca lor sprintena. Ei erau — regele si ducele!
M-am trîntit pe pluta si m-am dat batut. Abia-abia mi-am putut stavili lacrimile.
CAPITOLUL XXX
Cum pusera piciorul pe pluta, regele se repezi la mine şi ma lua de guler.
— Voiai sa scapi de noi, ai, mucosule? Ţi se urîse cu
noi, ai?
— Nu, maria ta, nu! Aoleu! ma doare, maria ta!
— Atunci zi-ne repede ce-aveai de gînd. Daca nu, sa ştii ca scot untul din tine.
— Da, maria ta. Zau c-am sa va spun tot, întocmai cum s-a întîmplat. Omul care ma ducea de mîna se purta foarte draguţ cu mine. îmi tot zicea ca avusese un baiat de vîrsta mea, care a murit anul trecut, si ca-l doare inima sa vaza un baiat ca mine într-o asemenea dandana. Şi cînd toata lumea s-a repezit spre cosciug ca sa vaza sacul cu galbeni, el mi-a dat drumul, soptindu-mi: „Şter-ge-o acum, altminteri sa ştii c-au sate spînzure!” Se-nţe-lege c-am şters-o. N-avea .nici un rost sa ramîn, tot nu puteam fi de folos nimanui, şi p-orma, n-aveam chef sa fiu spînzurat: de ce sa ma spînzure daca puteam sa fug? Am alergat într-un suflet pîna am dat de o barca. Cînd am ajuns aici, i-am spus lui Jim sa se grabeasca, altminteri au sa puna mîna pe mine şi-au sa ma spînzure; şi i-am mai spus ca ma tem ca matale şi ducele nu mai sînteţi în viaţa la ora asta. Mi se rupea inima de durere, şi lui Jim tot aşa, şi de-aia cînd v-am vazut venind, n-am mai putut de bucurie. Zau, întrebaţi-l pe Jim, sa va spuie şi el!
Jim adeveri spusele mele, dar regele îi porunci sa-si ţina gura si-mi zise:
— Da, desigur, ma grabesc sa te cred! şi-ncepu iar sa ma zgîlţîie, ameninţîndu-ma ca ma îneaca. Dar ducele îl opri:
— Ia lasa-l în pace pe baiat, dobitoc batrîn ce eşti! Ce, tu ai fi facut altfel în locul lui? Tu te-ai întrebat ce-i cu el cînd ai şters-o? Nu-mi amintesc de aşa ceva.
Regele îmi dadu drumul şi-ncepu sa-njure tîrgul şi pe toţi locuitorii lui.
— Mai bine te-ai înjura chiar pe tine — îi spuse ducele. Ţie ţi SG cuvin cele mai multe înjuraturi. De la bun început n-ai facut nimic cu cap, afara de chestia aia cu sageata albastra, pe care le-ai spus-o cu atîta neobrazare si sînge rece. Asta a fost o idee buna, prima-ntîi, şi ne-a salvat. Fiindca de n-ar fi fost chestia asta, ne-ar fi bagat la .racoare pîna sa soseasca bagajele englejilor alora, şi p-orma ocna ne mînca! Dar trucul ala i-a îndemnat sa mearga la cimitir si-acolo galbenii ne-au fost de şi mai mare folos, fiindca daca nataraii aia turbaţi nu ne-ar fi dat drumul ca sa se repeada sa priveasca, azi-noapte am fi dorrmt cu cravatele la gît, cu nişte cravate mai trainice decît ne trebuie noua.
Tacura cîteva clipe, apoi regele spuse, dus pe gîn-duri:
— Hm! Şi cînd te gîndesti ca noi credeam ca negrii au furat sacul! ” ,Imi venea sa intru-n pamînt.
— Da, cam* aşa credeam — zise ducele, taraganîndu-şi vorba, a zeflemea.
Regele tacu cîteva clipe, apoi spuse:
— Eu unul aşa credeam.
— Ba din contra, nu tu, ci eu credeam — raspunse ducele, cu acelaşi glas taraganat.
— Asculta, Bilgewater — se burzului regele — ce vrei sa spui?
— Daca-i vorba pe-aşa, te-ntreb eu ce-ai vrut sa spui — zise ducele înţepat.
— Scîrţ! îl repezi regele, batjocoritor. Te pomeneşti ca adormisesi si habar n-aveai ce faceai. Ducele îşi ieşi din fire de-a binelea:
— Asculta, lasa-te de goange! Ce, crezi ca-s batut în cap? Crezi ca nu ştiu cine-a ascuns banii în coşciugul ala?
— Ba da, nenicule, ştiu ca ştii, doar tu i-ai ascuns!
— Minţi! racni ducele repezindu-se la el. Regele începu sa zbiere:
— Jos labele! Ia mîna de pe gît! Retrag tot ce-am
spus.
— Mai întîi, marturiseşte ca tu ai ascuns banii acolo ca gîndul sa te carabanesti si sa te-ntorci într-o buna zi ca sa-i dezgropi si sa-i pastrezi numai pentru sufleţelul
tau.
— Stai niţel, duce, raspunde-mi drept si cinstit la o întrebare. Spune-mi ca n-ai pus banii acolo si-am sa te cred, şi-am sa-mi iau înapoi toate vorbele.
— Potlogar batran, ştii bine ca nu eu _ i-am ascuns!
— Bine, atunci te cred. Da raspunde-mi la înca b întrebare, numai una . .. hai, nu te pierde cu firea! N-aveai cumva de gînd sa pui mîna pe bani si sa-i doseşti?
Ducele tacu cîteva clipe, apoi spuse:
— Ei, si ce dac-aveam de gînd? Chestia e ca nu i-am dosit, cînd mataluţa nu numai c-aveai de gînd, dar
i-ai şi dosit!
— Duce, sa-mi sara ochii daca i-am dosit! Nu zic ca n-aveam de gînd, ar fi sa mint. Dar tu, adica cineva,
mi-a luat-o înainte.
— Minţi! Tu i-ai ascuns şi daca nu marturiseşti, te … Regele începu sa horcaie si bîigui cu mare greutate:
— Bine, marturisesc!
îmi parea tare bine sa-l aud vorbind aşa, parca-mi lua o piatra” de pe inima. Ducele îi dadu drumul:
— Daca mai tagaduieşti, sa ştii ca te-nec! Grozav de bine îţi sade sa miorlai ca un sugaci, ţi se potriveşte de minune, dupa tot ce-ai facut. N-am mai pomenit un asemenea struţ batrîn care sa vrea sa înghita totul. Şi eu care ma-ncredeam în tine ca într-un tata! Cum de n-ai intrat în pamînt de ruşine cînd ai auzit ca dadeau vina pe nişte negri nenorociţi şi tu n-ai scos o vorba ca sa-i aperi? Ma apuca pandaliile cînd ma gîndesc c-am fost aşa de neghiob sa cred în balivernele tale. Lua-te-ar naiba, acu vad eu de ce ma tot zoreai sa acopar deficitul: voiai sa pui mîna şi pe gologanii pe care-i cîştigasem cu „Minunea regeasca” şi cu alte socoteli, ca sa-i înhaţi pe toţi.
-— Pai bine, duce — îl întrerupse regele cu sfiala, scli-fosindu-se — tu ai spus sa acoperim deficitul, nu eu.
— Gura! Ajunge cît ai vorbit! îl repezi ducele. Şi acum vezi bine cu ce te-ai ales. Aia şi-au luat înapoi toţi banii, basca banisorii noştri; abia ne-a mai ramas un go-logan-doi. Hai, cara-te la culcare şi nu-mi mai cînta despre deficituri, ca-i vai de pielea ta!
Regele se furişa în wigwam şi-si cauta alinarea în clondirul cu rachiu, în curînd, ducele îşi gasi şi el clondirul aşa ca, dupa vreo jumatate de ceas, se bateau iar pe burta. De ce se-mbatau, de-aceea se iubeau mai mult pîna ce adormira, sforaind, unul în braţele celuilalt.
Amîndoi erau turta, dar am bagat de seama ca, oricît de beat era, regele nu uita nici o clipa ca n-are voie sa mai spuna ca nu el a ascuns sacul. Aveam de ce sa ma simt uşurat si mulţumit! Fireşte ca de îndata ce i-am auzit tragînd la aghioase, m-am aşezat cu Jim la taifas şi i-am povestit totul de-a fir-a-par.
CAPITOLUL XXXI
Zile-ntregi nu ne-am mai oprit în nici un tîrguşor. Tot plutind la vale pe rîu, intrasem adînc în sudul cel calduros, hat-departe de locul nostru de baştina. Pe maluri se zareau acum copaci napadiţi de muşchi spaniolesc, cdre atîrna de crengi ca nişte barbi lungi şi sure. în viaţa mea nu mai vazusem aşa ceva. Padurile aveau acum ceva mareţ si înfricoşator totodata.
Cei doi potlogari începura din nou sa bata tîrgurile, socotind ca primejdia trecuse. Mai întîi ţinura o conferinţa despre temperanţa dar nu le ieşi nici macar de-o beţie. Intr-alt tîrg deschisera o scoala de dans, dar cum nu se pricepeau sa danseze nici cît un cangur, publicul îi petrecu pîn-afara din tîrg, la primii paşi pe care-i facura, încercara apoi sa dea lecţii de oratorie; dar n-apucara bine sa deschida gura, ca oamenii îi şi pusera pe fuga, huiduindu-i de mama focului. Se apucara sa faca pe misionarii, pe hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii si cîte şi mai cîte, dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. în cele din urma, ramasera lefteri de-a binelea. Toata ziulica zaceau lungiţi pe pluta, cufundaţi în gînduri, abatuţi şi da-rîmaţi, fara sa scoata o vorba.
în curînd însa se petrecu o schimbare: începura sa-si vorbeasca în taina, pe şoptite. Uneori ramîneau cîte doua-trei ore în wigwam. Eu şi cu Jim începusem sa ne cam temem. Nu mirosea a bine: eram siguri ca pun la cale o blestemaţie mai diavoleasca decît toate cele de pîna atunci. Ne-am tot întrebat noi ce sa fie şi pîn la urma ne-am gîndit ca pramatiile se pregatesc sa sparga o casa ori o pravalie, sau sa fabrice bani falşi. Gîndul asta ne-a cam îngrozit şi-am jurat amîndoi sa nu ne bagam pentru nimic în lume în afaceri de-astea si sa ne luam adio de la ei, lasîndu-i în plata domnului, la al dintîi semn necurat.
Intr-o dimineaţa, în zori, ne-am oprit cu vreo doua
mile mai jos de-un tîrgusor prapadit, pe nume Pikesville. Regele ne spuse sa stam ascunşi cît se duce sa dea o raita prin tîrgusor, ca sa vada daca oamenii de pe-acolo aflasera ceva de „Minunea regeasca”. In gîndul meu îmi ziceam: „Vrei sa spui ca te duci sa cauţi o casa buna de jefuit. Şi cînd ai sa te-ntorci, dupa jaf, ai sa te-ntrebi ce s-a întîmplat cu mine, cu Jim si cu pluta, dar poţi sa te-ntrebi pîna poimarţi!” Regele ne mai zise ca daca nu se-ntoarce pîna la amiaza, înseamna ca totul e-n ordine şi ducele si cu mine putem veni dupa el.
Am stat si-am aşteptat. Ducele se învîrtea de colo pina colo, cu o mutra tare acra. Ne lua la rost pentru orice fleac si ne-njura ca facem totul anapoda. Nimic nu-i placea. De buna seama ca punea ceva la cale.
M-am bucurat nespus la amiaza vazînd ca regele nu
se arata.
Oricum, se vestea o schimbare si, cine ştie, po^te
chiar schimbarea cea mare.
M-am dus aşadar cu ducele în tîrguşorul acela; tot cautîndu-l pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei crîsme murdare. Era beat criţa si-n jurul lui o ceata de trîntori se distrau aţîţîndu-l, iar el îi suduia şi-i ameninţa cum îi venea la gura. Dar nu le putea face nimic, fiindca, de beat ce era, abia se mai ţinea pe picioare.
Ducele, începu sa-l înjure, ca-i un „bou batrîn”, dar nici regele nu se lasa mai prejos. Cînd am vazut ca iese cu cearta am sters-o repede si-am gonit ca un cerb pe poteca ce cobora spre rîu. Alergam de-mi sfîrîiau cal-cîiele, fiindca n-as fi vrut sa scap prilejul, si-mi spuneam ca de data asta s-a ispravit, n-au sa ne mai vada aşa curînd, nici pe mine, nici pe Jim. Cînd am ajuns la pluta, abia mai rasuflam, dar nu mai puteam de bucurie.
— Da-i drumul, Jim! strigai. Acu am scapat!
N-auzii însa nici un raspuns şi nu ieşi nimeni din
wigwam. Jim plecase! Am tras un chiot, şi-nca unul.
şi iar aşa. M-am dus apoi în padure, chiuind si cerce-
tînd în toate parţile, dar degeaba — Jim nu se zarea
nicaieri.
M-am aşezat şi, fara sa vreau, am început sa plîng. Dar n-aveam rabdare sa stau locului. Am ieşit pe poteca, chibzuind ce-ar fi mai bine sa fac. Deodata mi-a ieşit în cale un baiat; l-am întrebat daca nu cumva vazuse un negru îmbracat aşa si pe dincolo. .
— Da — îmi raspunse el.
— Unde l-ai vazut?
— Cu vreo doua mile mai jos, pe moşia lui Silas .Phelps. Au pus mina pe el, e un negru fugar, îl cautai?
— Da de unde! Am dat de el în padure, acu o ora-doua, şi zicea ca daca strig, ma-njunghie. Mi-a poruncit sa stau locului, fara sa ma mişc. Ce era sa fac? Mi-era teama, aşa c-am ramas aici.
— Acu nu mai ai de ce sa te temi, fiindca l-au prins. Fugise de undeva, din Sud.
— Bine ca l-au prins!
— Cred si eu! Au pus un preţ de doua sute de dolari pe capul lui. Bani picaţi din cer, nu alta!
— Da, aşa-i. Sa fi fost eu ceva mai zdravan, mie mi-ar fi picat, fiinca eu l-am vazut al dinţii. Da cine )-a turnat?
— Un babalîc, care nu-i de pe-aici; a vîndut pe patruzeci de dolari dreptul la recompensa, ca se grabea s-o porneasca pe riu în sus si n-avea timp s-aştepte. Ei, ce spui de asta? Sa fi fost în locul lui, aş fi aşteptat şi şapte ani.
— Şi eu la fel — i-am zis. Da te pomeneşti ca l-a vîndut aşa ieftin, fiindca nu era sigur de afacere. Cine ştie, poate c-o fi ceva necurat la mijloc.
— Da de unde! Am vazut cu ochii mei afişul despre negru, îl zugravea întocmai, ca o poza. Pomenea si plantaţia de unde fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, fraţioare, afacei ,a e-n regula, fii pe pace. Asculta, n-ai niţel tabac?
Aflînd ca n-aveam nici un pic, baiatul pleca. M-am dus la pluta şi m-am aşezat în wigwam ca sa chibzuiesc. Dar degeaba mi-am framîntat eu creierii, ca tot n-am vazut nici o ieşire. Dupa atîta amar de drum si dupa tot binele ce li-l facusem alor doi potlogari, totul se dusese de rîpa. Şi de ce, ma rog? Fiindca-i rabdase inima sa-l vînda pe Jim pentru patruzeci de dolari murdari, osîndindu-l sa fie din nou rob pe viaţa, si înca
printre straini!
„Daca-i e dat sa cada din nou în robie — îmi ziceam — ar fi de o mie. de ori mai bine pentru Jim sa fie rob acasa la el, împreuna cu ai lui.” Ma gîndeam sa-i trimit lui Tom Sawyer o scrisoare, în care sa-l rog sa-i spuna domnişoarei Watson unde se afla Jim. Dar m-am lasat repede pagubaş din doua pricim: întîi, fiindca domnişoara Watson, scîrbita si furioasa pe Jim din “pricina ticaloşiei şi-a nerecunostinţei sale, ar fi în stare sa-l vînza iaraşi undeva, în josul fluviului. Şi chiar daca nu l-ar vinde, un negru nerecunoscator e dispreţuit de toata lumea, şi lui Jim i-ar crapa obrazul de ruşine vazînd ca oamenii i-o scot mereu pe nas.
Şi-apoi, gîndiţi-va şi la mine! Numaidecît s-ar da sfoara în ţara ca Huch Finn l-a ajutat pe-un negru sa-si dobîndieasca libertatea, şi daca m-as mai vedea vreodata cu cineva din tîrgul meu, mi-ar fi aşa de ruşine, c-as fi în stare sa-i cad în genunchi si sa-i ling talpile. Aşa se întîmpla totdeauna: cînd cineva savîr-şeste o fapta rea si nu se sinchiseşte de urmarile ei, crede ca nu-i nici o ruşine cîta vreme o poate ascunde. Taman într-o asemenea încurcatura ma vîrîsem si eu. Cu cît ma gîndeam mai mult, cu atît mai tare ma mustra cugetul şi ma simţeam mai ticalos si mai netrebnic. Şi deodata am îngheţat de frica la gîndul ca providenţa îmi trage o palma si-mi arata ca sus, în cer, se ştie ca-s un ticalos şi c-am rapit pe negrul unei biete batrîne, care nu-mi caşunase niciodata vreun rau. „Da, da — îmi ziceam — e cineva care sta mereu de veghe şi nu rabda multa vreme asemenea ticaloşii!” M-am caznit din rasputeri sa ma mingii cu gîndul ca nu eu, ci felul în care fusesem crescut era de vina pentru toate astea.
Dar un glas launtric- îmi tot şoptea neîndurator: „Te puteai duce la şcoala de duminica, pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi dus, ai fi învaţat acolo ca oamenii care fac ce-ai facut tu cu negrul ala ajung de-a dreptul în iad*. Tremuram de spaima. M-am hotarît sa ma rog doar-doar oi înceta sa mai fiu baiatul rau de pîn-acu si m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele nu-mi veneau. De ce oare? N-avea rost sa-ncerc sa-l pacalesc pe Al de Sus — şi nici pe mine, de altfel. Ştiam prea bine de ce nu-mi veneau vorbele: fiindca nu ma tragea deloc inima, fiindca nu eram cinstit, fiindca umblam dupa doi iepuri. Ma prefaceam ca ma lepad de pacat, dar în sinea mea savarşeam cel mai mare dintre pacate, încercam sa spun din gura ca am sa ma îndrept, c-am sa-i scriu stapînei negrului si-am sa-i arat unde se afla Jim, dar în adîncul sufletului ştiam ca-i minciuna, iar Al de Sus de asemenea ştia. Mi-am dat seama ca nu merge sa minţi într-o rugaciune. Stateam ca pe ace si nu ştiam ce sa fac. In cele din urma îmi veni o idee: -da, am sa scriu ravaşul, iar dupa aia o sa vad daca ma pot ruga. Ei bine! în clipa aceea m-am simţit uşor ca un fulg şi cu cugetul împacat. Nu-mi venea sa cred!
Am luat o bucaţica de hîrtie şi-un capatîi de creion şi, beat de (fericire, am scris cele ce urmeaza:
„Domnişoara Watson, negrul dumitale fugar Jim se afla aici, cu doua mile mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mina pe el si o sa vi-l dea înapoi daca trimiteţi recompensa.
Huck Finn”
Pentru prima oara-n viaţa mea m-am simţit bine si izbavit de pacate. Acu ştiam ca pot sa ma rog, dar nu m-am apucat de îndata, ci am pus hîrtiuţa deoparte şi m-am aşezat, gîndindu-ma ce bine ca lucrurile se în-tîmplasera aşa, fiindca nu lipsise mult ca sa nimeresc de-a dreptul în iad.
Mi-am amintit2 apoi de calatoria noastra pe apa, la vale. Jim era nelipsit din .toate amintirile astea, îl vedeam si ziua şi noaptea, uneori în bataia lunii, alteori pe furtuna. Ma vedeam plutind împreuna cu el, sporovaind, cîntînd şi rîzînd. Nu ştiu cum se face, da nu gaseam nici atîtica sa ma supar pe el, ba din contra, îl vedeam stînd de veghe si pentru mine, dupa ee-si facuse partea lui, în loc sa ma trezeasca din somn; îmi aminteam cum se bucurase în ziua aia cu ceaţa, cînd m-am întors pe pluta, si cum ne-am întîlnit din nou în smîrcul ala, în ziua „dihoniei”, şi alte întîmplari asemanatoare. Şi cum îmi spunea mereu „puişorule” şi ma rasfaţa, si nu ştia cum sa ma mai cocoloşeasca, în marea lui bunatate. La urma mi-am amintit cum îl sca–pasem de oamenii aia, zicîndu-le ca pe pluta noastra erau bolnavi de varsat; cît de recunoscator mi-a fost Jim atunci! Zicea ca-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodata si singurul lui prieten de astazi. Tot gîndindu-ma aşa, privirile îmi cazura asupra ravaşului pe care-l scrisesem. Mare belea pe capul meu! Am luat hîrtia. Tremuram ca o frunza-n vînt, îiindca trebuia sa ma hotarasc odata pentru totdeauna. Am chibzuit niţel, ţinîndu-mi rasuflarea, apoi mi-am zis: „Fie! Ma duc în iad!” si-am rupt hîrtia. Erau gînduri şi vorbe îngrozitoare, dar nu le mai puteam lua înapoi. Ce-am spus a ramas bun spus si nu m-am mai gîndit sa ma-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, zicîndu-mi c-am sa fiu iaraşi ticalos, fiindca aşa mi-era felul şi aşa fusesem crescut, pe cînd cealalta cale nu era de mine. Şi, pentru început, mi-am pus în gînd sa-l scap din nou pe Jim din robie; sa îi putut scorni ceva şi mai rau, as fi facut-o, nu de alta, dar de vreme ce tot apucasem pentru totdeauna pe calea asta, puteam sa merg şi pîn la capat.
Am început aşadar sa-mi bat capul si m-am gîndit la fel de fel de lucruri, pîna s-ajung în sfîrsit la un plan care-mi convenea. Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împadurit şi, de îndata ce s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am ascuns-o si-am ramas sa dorm acolo. M-am trezit înainte de revarsatul zorilor, am mîncat, mi-am pus straiele de oraş şi, dupa ce mi-am vîrît alte cîteva lucruşoare într-o legaturica, am pornit cu barca la mal. M-am oprit ceva mai jos de locul unde socoteam ca se afla moşia lui Phelps, mi-am ascuns legaturica undeva în padure si, umplîrtd apoi barca cu apa şi bolovani, am scufundat-o într-un loc unde s-o pot gasi la nevoie, cam la un sfert de mila mai jos de un mic joagar.
Pe urma am pornit-o la drum. Trecînd prin faţa joagarului, am zarit o tabliţa pe care scria „Ferastraul lui Phelps”. Cu vreo cîteva sute de paşi mai încolo se zareau cladirile fermei. Mi-am dus mîna streaşina la ochi, dar n-am vazut pe nimeni, deşi se luminase bine de ziua. Da nu-mi pasa, ca tot n-aveam eu chef sa ma-ntîlnesc cu careva. Voiam doar sa pipai terenul. Planul meu era sa ma arat acolo dinspre tîrg, nu dinspre fluviu. Dupa ce-am cercetat bine locul, am pornit-o întins spre tîrg. Şi, ce sa vezi, primul om peste care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai lipea un afiş pentru „Minunea regeasca” — urmau s-o joace trei seri la rînd, ca şi data trecuta. Nu-i întrecea nimeni în neobrazare! Pîna sa ma rnişc, ducele ma vazu. Paru cam mirat:
— Iote-l! De unde rasarişi? Şi adauga, chipurile bucuros şi grijuliu: Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locşor bun?
— Pai toemai despre asta voiam sa va-ntreb şi eu, alteţa.
Vorbele astea nu prea-i placura.
— Da de ce voiai sa ma-ntrebi?
— Pai, cînd l-am vazut ieri pe rege în circiuma aia, mi-am zis ca pîna s-o trezi din beţie, ca sa-l putem aduce acasa, o sa mai treaca cîteva ceasuri, aşa ca m-am gîndit sa dau o raita prin tîrg. Un cetaţean mi-a zis ca-mi da zece cenţi daca-l ajut sa treaca cu luntrea pîna dincolo şi-napoi, ca s-aduca o oaie ratacita. M-am învoit şi m-am dus cu el, dar cînd sa bagam oaia în luntre, omul ma lasa singur la funie şi se apuca sa-mpinga oaia de la spate. Dar oaia asta era prea voinica pentru unu ca mine, aşa ca s-a smuls din* strînsoare şi-a luat-o la fuga. Noi, dupa ea. N-aveam nici un cîine cu noi, aşa ca a trebuit s-o fugarim cale lunga, pîna i-am scos sufletul. Am prins-o abia spre seara; am adus-o-ncoace, iar dupa aceea eu m-am întors la pluta. Dar ia-o de unde nu-i. Ce mi-am zis eu: „Sa ştii c-au dat de bucluc şi-au fost nevoiţi sa plece, luîndu-l cu ei şi pe Jim, singuru negru pe care-l am pe lume. Şi-acu, iata-ma printre straini, fara nici o avere si fara putinţa de a-mi cîştiga pîinea”. Mi-au dat lacrimile, zau. Şi-am dormit în padure toata noaptea. Dar spuneţi-mi, ce-i cu pluta? Şi cu Jim, sarmanul meu Jim?
— Sa ma ia dracu daca ştiu, adica daca ştiu ce s-a-ntîmplat cu pluta. Boşorogul ala tembel a cîstigat patruzeci de dolari din nu ştiu ce afacere si cînd am dat de el în crîsma aia, derbedeii îi .şi luasera toţi banii la ramaşaguri, afara de ai pe care apucase sa-i dea pe bautura. Ieri noapte, cînd l-ajn dus acasa si-am vazut ca pluta e lipsa, ne-am zis: „Sa ştii ca mucosul ala ne-a furat pluta şi s-a dus cu ea la vale, lasîndu-ne de caruţa”.
— Cum sa-mi las negrul, singura negru pe care-l am
pe lume, singura mea avere?.
— La asta nu ne-am gîndit. La urma urmelor, cînd stai sa te gîndesti, negru ala era al nostru. Aşa-l socoteam, ca de! Dumnezeu ştie ca am avut destula bataie de cap cu el. Ei, şi cînd am vazut noi ca pluta nu mai e, iar noi am ramas tinichea, ne-am gîndit ca alta scapare n-avem, decît sa mai încercam o data „Minunea”. De atunci ma tot perpelesc, uscat ca un butoi cu pulbere, Ia zi, unde-s ai zece cenţi? Da-i încoace!
Aveam bani “berechet, aşa ca i-am dat zece cenţi. rugîndu-l însa sa cumpere cu ei ceva de mîncare şi sa-mî dea şi mie, fiindca alţi bani nu mai aveam şi nu pusesem nimic în gura de ieri. Nu-mi raspunse nimic.
Dupa cîteva clipe, se întoarse deodata spre mine si-mi zise: .
— Asculta, crezi ca negrul ala o sa ne toarne?” L-am jupui de viu, dac-ar îndrazni!
— Cum sa va toarne? Da ce, n-a fugit?
— Aş, de unde! L-a vîndut boşorogul ala! Mie nu mi-a dat nimic, si banii s-au topit!
— Ce? L-a vîndut? spusei eu, plîrigînd. Era negrul meu, averea mea! Unde-i? îl vreau înapoi!
— Afla ca nu-i chip sa-l capeţi înapoi, aşa ca degeaba miorlai. Asculta, nu cumva ai de gînd sa ne torni? Al naibii sa fiu daca pot avea încredere în tine! Sa stiî ca daca ne dai de gol. . .
Se opri si se uita aşa de urît la mine, ca i-am zisv
sclifosindu-ma:
— Nu vreau sa dau de gol pe nimeni şi nici n-aş avea timp de-aşa ceva. Ma duc sa-mi caut negrul.. .
Ducele facu o mutra plictisita si ramase pe gînduri, încruntat, cu afişele pe braţ.
— Uite ce e — zise el. Trebuie sa ramînem aici trei zile. Daca fagaduiesti ca nu ne torni şi c-ai sa-l îndupleci si pe negru sa-şi ţina gura, am sa-ţi spun unde-l poţi gasi.
I-am fagaduit.
— Un fermier, cu numele de Silas Ph… — începu el, dar se opri. Voise sa-mi spuna adevarul, dar cînd l-am vazut ca se opreşte şi cugeta, mi-am dat seama ca şi-a schimbat gîndul. Şi chiar aşa era. N-avea încredere în mine. Voia sa fie sigur ca n-o sa le stau în cale zilele astea. Omul care l-a cumparat — spuse el — e unul Abram Foster, Abram C. Foster, si traieşte la ţara, la vreo patruzeci ^de mile de aici, pe drumul spre Lafayette1.
— Bine — zic eu. în trei zile am s-ajung eu acolo; si-am sa pornesc chiar azi dupa prînz.
— Nu, nu! Ai sa pleci chiar acum. Vezi, nu zabovi o clipa şi nu flecari cu nimeni pe drum! Ţkie-ţi gura şi mergi drept înainte, altfel sa ştii ca ai de-a face cu noi!
Alta porunca nici nu voiam de la el. Voiam sa ma lase-n pace, ca sa-mi pot pune planul în aplicare.
— Hai, cara-te! se burzului el. Domnului Foster poţi sa-i îndrugi ce pofteşti. Cine ştie, te pomeneşti ca pîna la urma îl faci sa creada ca Jim e negrul tau; sînt unii prostanaci care n-au nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde aştia pe aici, prin Sud. Cînd ai sa-i spui ca afişul şi recompensa sînt plasmuite, poate c-o sa te creada, dac-ai sa-l lamureşti de ce-a fost scornita toata povestea. Hai, du-te si spune-i orice vrei, numai nu uita sa-ţi ţii gura pîn-ajungi acolo.
Am luat-o la picior pe drumul aratat de duce. Mergeam fara sa ma uit înapoi, dar simţeam ca-i cu ochii pe mine. Nu-mi pasa, ştiam c-o sa se plictiseasca privindu-ma. Am mers aşa pe cîmp vreo mila, fara sa ma opresc. Apoi am luat-o înapoi prin padure, spre ferma lui Phelps. îmi ziceam ca-i mai bine sa-mi pun numai-decît planul în aplicare, fara sa pierd vremea, fiindca doream ca Jim sa-si ţina gura pîna la plecarea celor doi potlogari. Nu voiam sa-i mai vad. Mi-era lehamite şi voiam sa scap de ei pentru totdeauna.
CAPITOLUL XXXII
Cînd am ajuns la ferma, soarele dogorea. Totul era liniştit ca-ntr-o zi de duminica. Argaţii erau duşi la cîmp. In vazduh plutea bîzîitul surd al muştelor şi-al altor gînganii, care, cînd ii auzi, ţi se pare c-ai ramas singur pe lume, parasit de toţi. Te cuprindea jalea cînd începea sa adie vreun vînticel prin frunzare fiindca freamatul stîrnit aducea cu şoapta duhurilor unor morţi de demult, care-ar fi vorbit despre tine. Cînd auzi aşa ceva, îţi vine sa-ţi iei lumea-n cap, ca sa se ispraveasca
odata cu toate.
Phelps avea o mica plantaţie de bumbac, cum erau multe prin parţile astea. O ograda de vreo doua pogoane, împrejmuita cu un gard; un pîrleaz înjghebat din butuci ferastruiţi în chip de trepte, ca nişte ţevi de lungimi felurite, pe unde puteai sari gardul şi pe care se caţarau femeile ca sa-ncalce pe cai. Ograda, smalţata cu smocuri de iarba sfarogita, parea golaşa şi neteda ca o palarie veche, cu pîsla roasa, într-o cladire mare, de lemn, cu pereţii dubli, locuiau albii; golurile dintre grinzi erau astupate cu lut sau mortar, alcatuind un fel de fîsii care fusesera cîndva varuite. O bucatarie din bîrne rotunde era legata de casa printr-o tinda larga, deschisa în parţi, dar acoperita. In spatele bucatariei era un şopron de scînduri, unde se afumau bucatele, iar alaturi, se înşirau • trei magherniţe, pentru, negri. Langa gardul din fund se zarea o coliba singuratica, iar ceva mai încolo, în cealalta parte, se aflau cîteva suri. Lînga coliba, un cazan mare în care se fierbea sapun, şi un jgheab pentru cenuşa. Lînga uşa bucatariei, o laviţa, un hîrdau si un urcior. Ici-colo, cîte un dulau moţaia la soare, într-un colţ, departe, se vedeau vreo trei copaci umbroşi. Lînga gard, într-un loc, creşteau nişte tufe de agrişe si de coacaze iar dincolo de gard, se vedea o gradiniţa si un strat de pepeni. Apoi lanurile de bumbac şi dincolo de ele padurea.
Dupa ce-am ocolit ograda, am sarit pîrleazul lînga jgheab şi am luat-o spre bucatarie.
Dupa cîţiva paşi, am auzit o vîrtelniţa care ba scîr-ţîia, ba amuţea, de-ţi venea sa mori ascultîndu-i bocetul jalnic.
Am mers mai departe, fara un gînd anume, ci bi-zuindu-ma doar pe pronia cereasca sa-mi puna în gura vorbele nimerite, cînd o sa fiu întrebat ce caut acolo; bagasem de seama ca pronia asta, daca ma lasam în voia ei, ma scotea totdeauna din încurcatura.
La jumatatea drumului, se repezi la mine un dulau, apoi înca unul. Se-nţelege ca m-am oprit şi-am ramas nemişcat. Faceau un taraboi nemaipomenit! în cîteva clipe, se strînsera în jurul meu vreo cincisprezece potaî cu gîturile si boturile întinse spre mine. Şi latrau! Aoleo, cum mai latrau! Eram, curn s-ar zice, ca osia unei roţi, iar dulaii erau spiţele. Şi tot veneau din toate parţile, sarind peste gard şi repezindu-se la mine.
Din bucatarie ieşi atunci o negresa cu un facaleţ în mîna. „Piei, Tigrule! Fugi de-aici, Grivei!” striga ea şir dupa ce le dadu cîte una “zdravana la fiecare, dulaii o luara la goana, schelalaind. In clipa urmatoare, vreo zece din ei se întoarsera dînd din coada şi gudurîndu-se pe lînga mine. Cîinii nu-s deloc rai la suflet, zau.
In spatele negresei se ivisera o fetiţa şi doi baieţaşi negri, cu cîte o camaşa de pînza pe ei. Se agaţasera de fusta mamucai lor şi ma priveau sfioşi, aşa cum privesc întotdeauna copilaşii negri.
Nu trecu mult şi se ivi şi stapîna casei, o femeie de vreo patruzeci şi cinci-cincizeci de ani, cu capul col si ţinînd în mîna un fus. în spatele ei veneau copiii eî albi, care se purtau întocmai ca negrisorii.
— lata-te, în sfîrsit, tu eşti, nu-i aşa? îmi striga ea, rîzînd cu gura pîna la urechi.
— Da, doamna! i-am raspuns pe negîndite.
Atunci ea ma lua în braţe şi ma strînse zdravan, pe urma îmi apuca mîinile şi mi le zgîlţîi. Obrajii îi siroiau de lacrimi si nu se mai satura sa ma îmbraţişeze şi sa ma strînga, în vreme ce gura îi turuia fara-ncetare:
— Credeam ca semeni mai mult cu maica-ta, dar zau, nu-mi pasa, sînt fericita ca te vad. Mînca-l-ar mama, dragul de el! Copilaşi, asta-i varul vostru, Tom. Spuneţi-i bun venit!
Copiii îşi lasara însa capetele în jos si, bagîndu-şi degetele în gura, se ascunsera în spatele ei.
— Liza — spuse ea — da fuga şi pregateşte numaidecît ceva de mîncare. Sau te pomeneşti c-ai mîncat pe vapor?
I-am raspuns ca da. Ma lua de mîna si porni cu mine
-spre casa, cu droaia de copii dupa noi. Cînd am ajuns înauntru, ma puse sa şed pe un jilţ de nuiele împletite, iar ea se aşeza pe un scaunel în faţa mea, ţinîndu-mi rnîinile într-ale ei.
— Acum pot sa te privesc pe-ndelete. De ani de zile aştept clipa asta si iata c-a sosit! Te aşteptam de vreo doua zile. De ce-ai întîrziat? S-a împotmolit cumva vaporul?
— Da, doamna, s-a ….
— Zi-mi tusa Sally, nu ma mai domni atîta! în ce loc s-a împotmolit?
Habar n-aveam ce sa-i spun, fiindca nu ştiam daca vaporul venea de sus sau de jos. Dar mi-am ascultat ca de obicei inima si inima mi-a zis ca vaporul trebuia sa vina în susul apei, dinspre New Orleans. Numai ca asta nu era de ajuns, fiindca nu cunoşteam numele vadurilor de pe acolo. Trebuia sa le nascocesc sau sa zic c-am uitat numele aceluia în care ne împotmolisem, sau . . . Deodata îmi veni o idee:
— N-am întîrziat din pricina împotmolirii, ci din pricina unui cazan care-a sarit în aer.
— Dumnezeule! A fost ranit careva?
— Nu! Doar un negru a fost omorît.
— Mare noroc aţi avut, fiindca uneori se-ntîmpla sa fie raniţi si oameni. Acu doi ani, de Craciun, unchiu-tau Silas venea de la New Orleans cu vaporul „Lally Rook” si tot aşa a explodat un cazan. Un om a fost schilodit si cred c-a murit curînd dupa aceea. Era baptist. Unchiu-tau Silas cunoaşte o familie din Baton Rouge1, care-i ştia foarte bine neamurile. Da, acu” mi-amintesc, a murit, saracul! Cangrena s-a-ntins si au trebuit sa-i taie piciorul. Da tot n-a scapat. Da, da, cangrena era. Se învineţise tot, saracu! A murit nadaj_duind într-o înviere mareaţa. Oamenii ziceau ca arata ceva de speriat. De cîteva zile, unchiu-tau se duce mereu la oraş, ca sa te-aduca încoace. Şi azi s-a dus, acu vreo ora; trebuie
-sa se-ntoarca din cîipa-n clipa. Nu te-ai întîlnit cu el pe, drum? Un batrînel cu un …
— Nu, n-am vazut pe nimeni, tuşa Sally. Vaporul a sosit în zori, aşa ca mi-am lasat cufarul pe ponton si m-am plimbat prin tîrg si prin împrejurimi, ca sa nu ajung prea devreme aici. Aşa c-am venit pe alt drum. .,.
— Cui i-ai lasat în grija cufarul?
— Nimanui.
— Vai, copile, o sa ţi-l fure!
— Nu, ca l-am ascuns bine.
— Dar cum se face c-ai luat masa pe vapor aşa:, dtvreme?
O cam sfeclisem, dar i-am raspuns:
— Capitanul m-a vazut ca ma-nvîrt pe-acolo şi mi-a zis ca n-ar strica sa îmbuc ceva înainte de-a coborî pe-mal. Aşa ca m-am dus cu el în cabina unde iau masa ofiţerii şi mi-a dat tot ce mi-a poftit inima.
Ma simţeam aşa de stînjenit, ca nici n-auzeam bine. Tot timpul eram cu gîndul la copii: voiam sa-i iau deoparte şi sa-i trag de limba, ca sa aflu drept cine ma ia. Nu se ivi însa nici un prilej, fiindca Phelpoaia îi dadea; înainte cu ale ei.
Am simţit ca ma ia cu frig cînd am auzit-o ca-mî spune:
— Dar uite ca ma luai cu vorba şi nu mi-ai spus înca nimic despre sora-mea si despre ceilalţi. Ei, acu” . sa-mi hodinesc puţin limba, ca sa te-ascult. Povesteşte-mJ tot ce ştii despre fiecare din ei. Cum o duc, ce mai fac şi ce ţi-au zis sa-mi spui. Tot, tot, tot.
De data asta mi se-nfundase. Pronia ma ajutase pîn-aici, dar acum intrasem rau de tot la apa. Mi-am dat seama ca n-are rost sa merg mai departe si ca-i musai sa ma predau. Iata înca un loc unde trebuie sa-ncercr cu orice preţ sa spun adevarul. Dar cînd sa deschid gurar ea ma trase de pe scaun si ma împinse îndaratul patului, zicîndu-mi:
— Uite-l ca vine! Baga capul sub pat,* aşa . . . Acu nu te mai poate vedea. Sa nu ştie ca eşti aici. îi trag o pacaleala, cum nu s-a mai pomenit Copii, sa nu suflaţi o vorba!
Alta acum! Dar n-avea rost sa-mi fac sînge rau. Nu-m? ramînea decît sa stau liniştit si s-astept acolo unde eram izbitura trasnetului.
L-am zarit pe batrîn cînd a intrat în odaie, apoi tablia patului mi l-a ascuns.
— A venit? îl întreba Phelpoaia, sarind în întîmpi-narea soţului ei.
— Nu — raspunse el.
— Doamne Dumnezeule, da ce-o fi paţit?
— Nu-mi pot da seama — zise batrînul. Drept sa-ţi
«pun, sînt tare îngrijorat.
— îngrijorat? Eu simt ca înnebunesc. Trebuie sa fi venit, şi se vede ca nu l-ai întîlnit pe drum. Asta trebuie sa fie, inima îmi spune ca aşa e.
— Dar, Sally draga, ştii prea bine ca nu puteam trece pe lînga el fara sa-l vad.
— Vai, ce încurcatura! Ce-o sa zica sora-mea? Trebuie sa fi venit! Ai trecut pe lînga el, asta e …
— Nu ma mai chinui, ca-s destul de chinuit si-asa Nu pricep ce-a putut sa se-ntîmple. Mi se-nvîrte capul si nu mi-e ruşine sa spun ca-s speriat de-a binelea. Dar nu-i nici o nadejde sa fi venit. De-ar fi venit, cu siguranţa ca l-aş fi vazut. Sally, e îngrozitor, sa ştii ca s-a întîmplat ceva cu vaporul!
— Hei, Silasfc ia uita-te colo, parca vine cineva pe
drum!
Batrînul se repezi spre fereastra de deasupra patului. Phelpoaia atîta aştepta: se apleca şi ma trase repede de sub pat, iar cînd batrînul se întoarse cu spatele la fereastra, o vazu stînd lînga mandea, cu faţa ţoala numai un zîmbet şi stralucind ca o casa în flacari. Ma treceau naduselile şi aveam o mutra tare plouata. Batrînul striga, cu ochii cît cepele:
— Cine-i asta?
— Cine crezi ca e?
— N-am idee. Cine-i?
— Tom Sawyer.
Pe legea mea, -îmi venea sa intru-n pamînt! Dar nu . •era vreme de fleacuri. Batrînul îmi strînse mina si începu sa mi-o scuture, în vreme ce dumneaei ţopaia în jurul nostru, plîngînd de bucurie. Apoi ma qoplesira amandoi cu întrebari despre Sid, Mary şi celelalte rubedenii.
Dar bucuria lor era nimica toata pe lînga a mea — parca ma nascusem a doua oara, aşa de fericit eram ca ştiu cine sînt. M-au pisat aşa vreo doua ceasuri, pîna cînd mi-au înţepenit falcile de atîta palavrageala, 5ndrugîndu-le despre familia mea, adica a lui Tom Sawyer, mai multe lucruri decît se puteau întîmpla în sase familii Sawyer. Le-am povestit, de asemenea, cum la gura Rîului Alb a sarit în aer un cazan si cum am stat trei zile pîna l-au dres. I-am legat frumuşel la gard c» povestea asta, fiindca habar n-aveau cum devine cazu.
Sa fi vorbit despre explozia unui piron, aia tot m-ar fi crezut.
Acum ma simţeam grozav de bine pe de .p parte, dar Pe de alta ma simţeam cam prost. Era placut şi uşor sa fii Tom Sawyer, dar cînd am auzit pufaitul unui vapor ceva mai la vale, nu prea mi-a placut. Te pomeneşti ca Tom Sawyer vine cu vaporul asta! mi-am zis. Daca intra fara veste în casa şi, pîna sa-i fac eu semn sa-şi ţina gura, îmi si spune pe nume?
Treaba asta nu-mi placea deloc. Trebuia sa-i ies în intîmpinare si sa-l pun în garda. Le-am spus Phelp-
jjsilor ca ma duc- în tîrg sa-mi aduc calabalîcul. Batrînul ar fi vrut sa ma-nsoţeasca, dar i-am spus ca nu-i nevoie,
jfiindca ştiu sa mîn calul si singur, aşa ca n-are rost sa se osteneasca.
CAPITOLUL XXXIII
Am pornit spre tîrg cu caruţa; cam la jumatatea drumului, zarind o alta caruţa, m-am oprit şi-am aşteptat sa se apropie.
— Opreşte! strigai si caruţa se opri. Era Tom Sawyer, fireşte! Vazîndu-ma, casca gura ca un cufar si, dupa ce înghiţi de doua-trei ori în sec, izbuti în cele din urma sa îngaime:
— Ştii bine ca nu ţi-am facut nici un rau, niciodata. De ce te-ai întors de pe lumea ailalta si nu-mi dai pace?
— Nu -m-am întors deloc, fiindca nici nu m-am dus.
Cînd îmi auzi glasul, se linişti puţin, dar nu de tot.
— Nu-ţi bate joc de mine, ca nici eu nu mi-as bate joc de tine sa fiu în locul tau! Pe onoarea ta ca nu eşti strigoi?
— Pe onoarea mea ca nu-s. »
— Ei, atunci se schimba chestia. Da tot nu pricep. Asculta, n-ai fost deloc omorît?
— Nu, deloc, m-am prefacut doar, ca sa-i duc de nas. Vino-ncoace şi pune mîna pe mine, daca nu ma
crezi.
Ma pipai şi se încredinţa numaidecat. Şi se arata atît de bucuros de revedere, ca nu mai ştia ce sa faca. Voia sa afle de îndata tot ce se-ntîmplase, cica era o aventura grozava, misterioasa, care-l rascolea pîna in adîncul sufletului.
— Ai rabdare — i-am zis —, avem tot timpul. Şi spunîndu-i caruţaşului, sau sa aştepte, m-am dus cu Tom ceva mai încolo şi i-am povestit în ce dandana
ma bagasem.
— Ce crezi c-ar fi bine sa facem? l-am întrebat. Ma ruga sa-l las sa se gîndeasca niţel în linişte. Se gîndi ce se gîndi, apoi spuse:
— E-n regula. Am gasit cheia. la-mi cufarul în caruţa ta şi zi ca-i al tau. Te-ntorci iavaş-iavaş, aşa ca s-ajungi acasa la ora potrivita, iar eu o sa dau o raita prin tîrg si o sa ma-ntorc, ca s-ajung cu vreun sfert sau jumatate de ceas dupa tine. La-nceput, te prefaci ca nu ma cunoşti!
— Bine — zic eu — dar stai niţel. Mai e ceva, un lucru pe. care nu-l ştie nimeni în afara de mine. E vorba de un negru, pe care vreau sa-l scot din robie, unul Jim, ştii care, negrul domnişoarei Watson.
— Ce? Pai Jim e …
Se opri si cazu pe gînduri.
— Ştiu ce-o sa spui. O sa spui ca-i o ticaloşie. Ei, şi ce? Sînt un ticalos si-am sa-l rapesc. Te rog sa-ţi ţii gura si sa nu ma pîraşti. Ce zici, vrei?
— O sa te-ajut sa-l rapeşti! raspunse el, cu ochii
stralucitori.
Parca ma izbise în moalele-capului! Nu-mi venea sa-mi cred urechilor si zau ca în clipa aia Tom Sawyer a scazut mult în ochii mei. Era ceva de necrezut: Tom Sawyer sa rapeasca un negru!
— Vezi-ţi de treaba! Glumeşti!
— Nu glumesc deloc — spuse el.
— Bine. Gluma sau negluma, daca auzi de-un negru fugar, nu uita ca nu ştii nimic despre el si ca nici eu nu ştiu nimic.
Apoi i-am luat cufarul, i l-am pus în caruţa mea şi am pornit înapoi, iar el spre tîrg, aşa cum ne înţelesesem. Dar eram aşa de bucuros si cu capul atît de plin de gînduri, încît am uitat ca trebuie sa merg încet. Am ajuns acasa mult mai repede decît s-ar fi cuvenit dupa un drum aşa de lung. Batranul ma întîmpina în prag:
— Ia te uita! Cine-ar fi crezut ca gloaba asta e-n stare sa alerge aşa de repede! Bine-ar fi fost sa crono-. tnetrez. Şi nici n-a naduşit, dar deloc! Mare minunaţie! Acu n-aş mai vinde-o nici pentru o suta de dolari, zau! Şi eu care credeam ca nu merita mai mult de cincisprezece!
Altceva n-a mai zis. Ce om de treaba era batrînul. si-aşa de nevinovat! Nu gaseai altul ca el în toata lumea. Şi nu-i de mirare, fiindca nu era numai fermier, ci şi predicator. Ridicase cu mîna lui si pe cheltuiala lui o bisericuţa de lemn, în spatele plantaţiei. Era şi scoala, si biserica. Şi nu lua nici un ban pentru predica, macar ca predica facea toate paralele. Prin Sud erau mulţi fermieri-predicatori dintr-aştia, care tot aşa se purtau.
Peste vreo jumatate de ceas, caruţa lui Tom se opri în -faţa porţii. Cînd vazu, tuşa Sally, care statea la fereastra, striga:
— Vine cineva! Cine-o fi? S-ar zice ca-i un strain. Jimmy (asta era unul din copii), du-te si spune-i JLizei sa mai puna un tacîm!
Se repezira cu toţii spre uşa din faţa, fiindca de! nu pica în fiecare an un strain prin locurile astea şi cînd pica stîrneşte mai multa vîlva decît frigurile de balta. Tom sarise pîrleazul si venea acum spre casa, iar caruţa pornise înapoi spre tîrg. Noi toţi ne strînsesem buluc la uşa si aşteptam. Tom era îmbracat în straie de oraş si avea lucrul pe care-l preţuia cel mai mult: un public care sa caşte gura la el. în asemenea împrejurari, nu-i venea deloc greu sa .se poarte „cu stil”. Nu era el omul care sa strabata curtea sfios ca un mieluşel. Dimpotriva, venea tacticos şi ţanţoş ca un ţap. Cînd ajunse în faţa noastra, îşi scoase palaria cu atîta graţie, de parc-ar fi fost vorba de capacul unei cutii cu nişte fluturaşi adormiţi, pe care n-ar fi vrut sa-i trezeasca.
— Dumneavoastra sînteţi domnul Archibald Nichols? întreba el.
— Nu, baiete — raspunse batrînul — îmi pare rau, dar caruţaşul te-a amagit. Nichols locuieşte cu vreo trei mile mai la vale. Dar poftim înauntru.
Tom arunca o privire peste umar şi spuse:
— Prea tîrziu, nici nu se mai vede!
— Da, da, s-a dus, fiule. Vino în casa si ia masa cu noi. Dupa aia o sa te ducem cu caruţa pîna la ferma lui Nichols.
— Nu, nu vreau sa va fac atîta deranj. Am sa merg pe jos, nu-mi pasa ca-i departe.
— Nu te putem lasa sa pleci aşa; pe la noi, în Sud, oamenii sînt primitori si nu vreau sa calcam obiceiul. Poftim înauntru!
— Hai, vino — se amesteca în vorba tusa Sally. Nu-i nici un fel de deranj pentru noi. Trebuie sa ramîi. Trei mile e un drum tare lung, si-i plin de praf. Nu te putem lasa sa mergi pe jos pîn-acolp. Şi-apoi, cum te-am vazut venind, am şi poruncit” sa mai puna un tacîm. Nu ne refuza. Vino şi simte-te ca la dumneata acasa!
Tom Ie mulţumi frumos şi cu caldura şi catadicsi sa intre. Facu apoi o plecaciune si spunîndu-le ca-i din Hicksville (statul Ohio) şi ca-l cheama William Thompson, urma sa toarne la poveşti despre Hicksville şi despre locuitorii sai.
Auzindu-l, stateam ca pe ace si ma întrebam cum naiba o sa ma scoata din încurcatura cu aiurelile astea. Deodata însa, în timp • ce vorbea, se apleca spre matuşa Sally si o saruta drept pe gura. Apoi se aşeza la loc si urma sa povesteasca, de parca nu s-ar fi întîmplat nimic. Tuşa Sally însa a sarit ca arsa -şi, stergîndu-şî gura cu dosul palmei, s-a burzuluit la el:
— Marţafoi obraznic ce eşti!
— Ma mir de dumneavoastra, doamna! spuse el, facînd pe jignitul.
— Te miri, ai, dar drept cine ma iei? îmi vine sa te … Asculta, ce-ţi veni sa ma saruţi?
— N-a fost cu gînd rau, doamna — raspunse Tom cam spasit. Va rog sa ma iertaţi. Credeam c-o sa va faca placere.
— Zurliule! izbucni ea, înşfacînd fusul si abia sta-pînindu-se sa nu i-l azvîrle în cap. Ce-ţi veni sa crezi una ca asta?
— Pai, ştiu si eu … De! . . . aşa mi s-a spus . . .
— E nebun cin ţi-a spus. N-am mai pomenit aşa ceva. Cine ţi-a spus?
— Pai, toata lumea. Toţi mi-au zis aşa, doamna. Tusa Sally clocotea de mînie. Ochii îi scaparau si-si sucea degetele de parca voia sa-l sfîsie.
— Care „toata lumea”? Zi repede cum îi cheama, ca de nu, are sa fie un natarau mai puţin pe lume!
Tom se ridica de pe scaun cu o mutra plouata si-i spuse, mototolindu-si în mîini palaria:
— îmi pare rau, şi nu m-am aşteptat la una ca asta. Aşa mi s-a spus sa fac. Toţi mi-au spus: „Sarut-o, c-o sa-i faca placere”. Aşa mi-au spus. Dar îmipare rau, doamna, şi pe-onoarea mea ca alta data n-o sa va mai sarut.
— Zau, ştii ca eşti bine! Cred şi eu ca n-ai sa mai îndrazneşti!
— Da, doamna, zau ca n-am sa va mai sarut decît dac-o sa ma rugaţi!
— Sa te rog?! N-am mai pomenit obraznicie ca asta. de cînd mama m-a facut! Ai” sa ajungi la vîrsta lui Ma-. tusalem1 pîna sa te rog eu aşa ceva pe tine sau pe alţii de-o seama cu tine!
— Doamna, sînt de-a dreptul uluit! Nu mai pricep nimic. Ziceau c-o sa va faca placere şi aşa credeam si eu … dar …
Nu-şi sfîrsi vorba şi se uita în jur, ca şi cum ar fi vrut sa întîlneasca o privire prietenoasa. Ochii i se oprira asupra batrînului.
— Domnule, nu-i aşa ca şi dumneavoastra credeaţi c-o sa-i faca placere s-o sarut?
— Nu, nu, da de unde, eu … eu .. .nu credeam deloc …
Apoi se întoarse spre mine si-mi spuse:
— Tom, nici tu nu credeai ca tuşa Sally o,sa ma primeasca cu braţele deschise si-o sa-mi zica: ,,Sid Saw-yer.. .?”
—Dumnezeule! izbucni ea repezindu-se* la el. Ma, derbedeu obraznic ce eşti, nu ţie-a ruşine sa-ţi baţi joc de oameni în felul asta?
Şi dadu sa-l îmbraţişeze, dar el o îndeparta:
— Nu, mai întîi roaga-ma sa-ţi dau voie.
Ea îl ruga fara sa stea pe gînduri, apoi îl strinse-rt braţe şi-l saruta de o mie de ori. în cele din urma, îl trecu batrînului, care aduna, cum s-ar zice, firimiturile.
— Doamne, ce surpriza! spuse ea dupa ce se mai racori. Nu ne-aşteptam deloc sa vii si tu. Sora-mea nu-mi scrisese decît de Tom,
— Aşa-i, trebuia sa vina numai Tom — raspunse el
—, dar am rupt pielea de pe ea sa ma lase şi pe mine sa plec si pîn la urma mi-a dat voie. Pe vapor, eu şi Tom ne-am gîndit c-ar fi o surpriza straşnica sa soseasca doar el aici, iar eu sa zabovesc pe drum şi sa ma dau apoi drept un strain. Dar am savîrşit o mare greşeala, tuşa Sally. Asta nu-i un loc potrivit pentru un strain.
— Fireşte ca nu-i potrivit pentru nişte obraznicaturi ca tine, Sid. Meritai sa-ţi mut falcile. N-am mai fost de nu ştiu cînd pacalita în halul asta. Dar nu-mi pasa. Ca sa va am aici, as înghiţi şi o mie de pacaleli de-astea! Hm! Ce îndrazneala! Cînd m-ai pupat, era sa-nlemnesa de uimire, zau aşa!
Am luat prinzul în tinaa aia larga dintre casa si bucatarie. Şapte familii s-ar fi putut hrani cu mînca-rurile aduse la masa; toate erau fierbinţi si nici pomeneala de carne de-aia fleşcaita si aţoasa, care zace toata noaptea îh dulapior într-o camara umeda si-a doua zi dimineaţa are gustul unei fleici reci de canibal mort în> ajun.
Unchiul Silas binecuvînta îndelung bucatele, dar era o placere sa-l asculţi, mai cu seama ca-n tot acest timp mîncarea nu se racea deloc, cum se-ntîmpla de obicei în astfel de ocazii.
– Dupa ce ne-am pus burta la cale, ne-am aşezat cu toţii la taifas — şi fireşte ca Tom si cu mine am fost numai urechi. Dar degeaba, fiindca aia n-au pomenit nimic de vreun negru fugar. Iar noua ne-a fost frica sa aducem vorba despre chestia asta. Dar seara, la cina, unul din baieţaşi spuse:
— Taticule, ce-ar fi sa ma duc la teatru cu Tom şî cu Sid?
— Nu. se poate — raspunse batrînul. Cred ca asta-seara nu joaca, şi chiar dac-ar juca, nu-ţi dau voie sa te duci. Negrul fugar ne-a povestit, mie si lui Burton, ce-i cu trupa aia de pungaşi. Burton zicea c-o sa dea de veste tuturor, aşa ca la ora asta cred ca trîntorii aia au si fost alungaţi din tîrg.
Vasazica aşa stateau lucrurile! Dar nu mai puteam face nimic. Tom şi cu mine urma sa dormim în aceeaşi odaie şi-n acelaşi pat. Fiind obosiţi, le-am spus noapte buna şi ne-am dus la culcare îndata dupa cina. Cum am ajuns sus, am ieşit pe fereastra, am coborît pe paratrasnet si-am pornit spre tîrg; eram sigur ca regele si ducele n-aveau habar de ce-i aşteapta şi, daca nu ma grabeam, sa-i previn, avea sa fie vai de pielea lor.
Pe drum. Tom îmi povesti cum toata lumea crezuse c-am fost omorît si cum nu mult dupa aceea babacu a disparut şi nu s-a mai întors de-atunci. Mi-a spus apoi ce vîlva stîrnise fuga lui Jim iar eu i-am povestit despre cei doi potlogari, despre „Minunea regeasca”, şi despre calatoria noastra pe pluta. Pîna -sa-mi desert eu tot sacul, am ajuns în inima tîrgului — cam pe la vreo opt si jumatate — şi deodata am zarit în faţa noastra o ceata de oameni cu faclii. Urlau şi zbierau, bateau darabana în nişte tingiri si suflau în goarne.
Ne-am dat la o parte ca sa le facem loc sa treaca 6i cînd s-au apropiat am vazut ca tîrau în mijlocul lor pe rege şi pe duce^ calari pe o prajina. Mai bine zis1, am ghicit ca ei erau, fiindca de atîta smoala şi fulgi, nu mai aveau nimic omenesc în ei. Pareau o pereche de panaşe uriaşe.
Mi se întorceau maţele cînd ma uitam la ei, şi mi-era rnila sa-i vad în ce hal au ajuns, ticaloşii! Nu mai puteam sa le port nici o pica. Era o privelişte îngrozitoare! Ce cruzi ştiu sa fie oamenii cu semenii lor!
Era prea tîrziu ca sa mai putem face ceva pentru aia. Am întrebat pe cîţiva ce se-ntîmplase, si-am aflat ca oamenii se dusesera la teatru cu mutrele cele mai nevinovate, aşteptînd nemişcaţi pîna ce bietul rege a început cu schimonoselile. Atunci, la un semnal, spectatorii au tabarît pe ei.
Am pornit înapoi spre casa. Nu ma mai simţeam aşa bine ca-nainte. Mi-era niţeluş ruşine si sila, deşi nu savîrsisem nimic rau. Aşa se-ntîmpla totdeauna: fie ca faci bine, fie ca faci rau, totuna e — conştiinţa omului n-are nici o noima şi, oricum s-ar purta, tot în contra lui se-ntoarce. De-aş avea un cîine la fel de ageamiu ca o conştiinţa, i-aş da soricioaica, zau aşa. Conştiinţa asta ocupa mai mult loc decît toate celelalte maruntaie ale omului, macar ca nu e de nici un folos. Tom Sawyer e de-aceeaşi parere.
CAPITOLUL XXXIV
Am lasat vorba si-am cazut pe gînduri. Dupa cîtava vreme, Tem rupse tacerea:
— Ma Huck, ce tîmpiţi am fost ca nu ne-am gîndit la asta mai înainte! Pun prinsoare ca ştiu unde-i Jim f
— Nu cred! Unde-i?
— în coliba aia de lînga jgheab. Ia asculta, cînd eram la masa, n-ai bagat de seama ca «n negru ducea acolo mîncare?
— Ba da.
— Pentru cine crezi ca era mîncarea?
— Sa fi fost pentru vreun cîine.
— Aşa credeam şi eu, dar nu era pentru un cîine.
— De unde ştii?
— Fiindca era şi o felie de pepene.
— Da, da, am bagat şi eu de seama. Cum jde nu m-am gîndit ca un cîine nu manînca pepeni? Asta dovedeşte ca poţi sa te uiţi şi sa nu vezi nimic.
— Cînd a intrat acolo, negrul a deschis lacatul şi, dupa ce a ieşit, l-a închis la loc. Cam pe la sfîrşitul mesei, i-a adus unchiului o cheie, pun ramaşag ca era aceeaşi cheie. Pepene, va sa zica om, lacat, va sa zica prizonier. Nu-mi vine sa cred c-ar putea fi doi prizonieri pe-o plantaţie aşa de mica, unde oamenii sînt atît de cumsecade şi de buni la suflet. Sînt sigur ca Jim e prizonierul, şi-mi pare bine c-am descoperit treaba asta ca nişte detectivi. Nu dau doi bani pe alte metode. Şi-acum, fa bine si gîndeste-te la un plan pentru rapirea lui Jim. Am sa ma gîndesc şi eu si-apoi o sa-l alegem pe al mai bun.
Ce cap avea baiatul asta! Pai, de-as avea eu capul lui Tom Sawyer, nu l-aş da nici pentru rangul de duce, de secund de vapor, de clovn într-un circ sau mai ştiu eu ce. M-am apucat sa ticluiesc un plan, mai mult ca set ma aflu în treba. Ştiam prea bine al cui o sa fie mai bun.
— Gata? ma întreba Tom peste cîteva minute.
— Da.
— Ia sa vedem!
— Uite ce m-am gîndit eu. O sa ne fie uşor sa aflam-daca Jim e acolo. Dupa-aceea, mîine seara, ma duc cu barca si aduc pluta de la insuliţa încoace. In cea dintîi noapte întunecoasa şterpelesc cheia din buzunarul ba-trînului, dupa ce s-o culca, şi-l duc pe Jim cu pluta la vale. Ziua o sa stam ascunşi, iar noaptea d sa plutimr cum faceam şi-nainte. Ce zici, merge?
— Nici vorba ca merge, dar e simplu ca buna ziua. E prea uşor. I^a ce-ţi foloseşte planu daca n-ai nici o-primejdie în cale? Apa de ploaie! N-ar stîrni vîlya nici cît o spargere la o fabrica de sapun.
Am tacut chitic, fiindca m-aşteptam la vorbele astea. Ştiam prea bine ca odata ce-şi pune el în gînd ceva, nu-i chip sa-l contrazici.
Mi-a vorbit apoi despre planul lui şi mi-am dat nu-maidecît seama ca era de cincisprezece ori mai bun ca al meu. în ce priveşte stilul, şi nu numai sa-i asigura lui Jim libertatea, în aceeaşi masura ca şi planul meu, dar putea sa ne coste şi viaţa pe toţi trei. Am fost încîntat şi i-am zis c-ar fi bine sa-ncepem. N-are rost sa va arat despre ce era vorba, fiindca tot n-avea sa ramîna aşa pîri la urma. Ştiam eu ca Tom o sa-l schimbe pe ici pe colo, adaugind la tot pasul cîte-un clenci nou. Şi chiar aşa a fost.
Un lucru era sigur: Tom Sawyer nu glumea deloc şi avea într-adevar de gînd sa ma ajute sa-l rapesc pe negru din robie. Nu pricepeam în ruptul capului treaba asta. îmi ziceam: „Uite un baiat bine-crescut, de familie buna, care are-un caracter de pierdut, nu ca mine! E deştept, nu batut în cap, învaţat, nu ageamiu, bun la suflet, -nu josnic. Şi cu toate astea, lasa la o parte orice mîndrie şi cinste si se apuca de o treaba ca asta, care-o-sa-l faca de rîsul lumii şi pe şl, şi pe-ai lui”. Nu puteam pricepe nici sa ma tai. Era prea din cale-afara si, ca prieten adevarat, s-ar fi cuvenit sa i-o spun şi sa-l îndemn sa se lase pagubaş cît mai e timp. Ma pregateam chiar sa-i spun, dar el îmi taie vorba:
— Ce, îţi închipui ca nu ştiu ce fac? M-ai auzit tu vorbind vreodata aiurea?
— Nu.
— N-am spus c-am sa te-ajut sa-l rapeşti pe negru?
— Ba da.
— Şi-atunci?
Altceva n-a mai spus, şi nici eu. N-avea nici un rost sa-i mai spun ceva. Cînd zicea el c-o sa faca o treaba, se ţinea totdeauna de cuvînt. Dar tot nu pricepeam ce-i
-venise sa se vîre îiitr-o treaba ca asta — aşa ca l-am lasat în pace, fara sa-mi mai bat capul. Daca ţinea neaparat la chestia asta, n-aveam cum sa-l opresc. La urma urmelor, treaba lui.
Cînd ne-am întors, toata casa amuţise, învaluita în bezna. Ne-am furişat pîna la coliba de Unga jgheab, ca s-o cercetam. Am luat-o prin ograda, ca sa vedem cum-au sa se poarte dulaii. Ne cunoşteau, aşa ca n-au latrat mai mult decît latra de obicei cîinii de la ţara, cînd se-apropie cineva de ei, noaptea. Ajungînd lînga coliba, am cercetat-o şi din faţa şi pe de laturi, în partea pe care n-o cunoşteam — cea denspre miazanoapte — am vazut o ferestruica patrata, foarte înalta, cu o stinghie groasa batuta de-a curmeziş.
— Asta-i ce ne trebuie — am zis eu. Gaura asta-i destul de mare ca sa treaca Jim prin ea, daca scoatem «stinghia.
— E simplu ca buna ziua şi uşor ca trasul la fit. Sper sa gasim un mijloc ceva mai complicat, Huck Finn.
— Ce-ar fi atunci sa taiem stinghia cu ferestraul, aşa cum am facut eu înainte de-a fi omorît?
— Aşa mai vii de-acasa — zise el. E plin de farmec,de mister şi de primejdii. Dar pun ramaşag ca putem gasi un mijloc de doua ori mai complicat. Nu-i nici o ,graba. Ia sa mai vedem.
—între coliba şi gard era un şopron de scînduri în prelungirea acoperişului; şopronul asta era la fel de lung ca si coliba, dar ceva mai îngust — sa tot fi avut vreo doi metri. Spre miazazi avea o uşa încuiata c-un lacat. Tom merse pîna la cazanul de sapun si, dupa ce se uita
-cu bagare de seama în jur, se întoarse cu drugul de fier ;u care oamenii ridicau capacul cazanului. Cu ajutorul drugului el smulse unul din belciuge si lanţul cazu. Am deschis uşa si-am intrat înauntru, închizînd-o la loc.
Am scaparat apoi un chibrit si-am vazut ca şopronul era doar lipit de coliba, fara sa comunice cu ea. Nu era podit si înauntru nu se vedea nimic afara de nişte gioarse-ruginite: cazmale, sape, tîrnacoape si-un plug şchiop, Cînd chibritul s-a stins, am ieşit afara si-am pus la loc belciugul, închizînd uşa la fel de.bine cum fusese si-na-inte. Tom era încîntat:
— Acu sîntem pe drumul al bun. Sapam un tunel şi-l scoatem pe Jim afara. Sapatul o sa ne ia,vreo sap-tamîna.
Am pornit înapoi spre casa: eu am intrat pe uşa diru dos, care se deschidea uşor, tragînd de-o clampa de piele (în locurile astea uşile nu sînt zavorite), dar Tom, gasind , ca asta nu-i .destul de romantic, ţinu morţiş sa se ca-ţare pe paratrasnet. Dupa ce se urca de trei ori pîna la jumatate şi cazu jos istovit, a patra oara fu cît pe ce-sa-şi sparga capul; atunci se hotarî sa se lase pagubaş. Dar dupa ce se odihni niţel, *se apuca sa-si mai încerce” norocul o data si izbuti sa se caţere pîna sus.
A doua zi, în zori, ne-am trezit şi ne-am dus la colibele negrilor ca sa ne împrietenim cu cîinii si sa ne-punem bine cu negrul car,e-i aducea de mîncare lui Jirrc (daca despre Jim era vorba).
Negrii tocmai sfîrşisera masa de dimineaţa şi se pregateau sa plece la cîmp. Negrul lui Jim umplea o strachina cu pîine, carne şi alte. merinde, în clipa cînd ceilalţi: ieşeau, cineva aduse din casa cheia.
Negrul ala avea o faţa blajina si surîzatoare, şi-şî? legase cu aţa, în ciucuraşi, parul lînos, pasamite ca s-alunge vrajitoarele. Zicea ca de la o vreme vrajitoarele-nu-i dadeau pace deloc, înfaţişîndu-i vedenii ciudate şi aducîndu-i în urechi tot felul de vorbe şi zvonuri nastruşnice. Cica în viaţa lui nu fusese vrajit vreme atît. de îndelungata.
Tot povestindu-si necazurile, se înfierbînta şi uita ce avea de facut.
— Pentru cine-i mîncarea asta? îl întreba Tom. Pentru cîini?
Negrul surise şi faţa i se încreţi toata, ca o baltoaca: în care arunci o piatra.
— Da, dom Sid — spuse el — pentru-un cîine, uns cîine grozav. Vreţi sa-l vedeţi?
— Da.
L-am înghiontit cu cotul pe Tom, soptindu-i:
— Ce, te duci acolo, ziua-n amiaza mare? Nu era în planu nostru!
— Nu era, da-i acum.
Ce mai tura-vura, ne-am dus, dar mie riu-mi prea place^ treaba asta. In coliba era întuneric bezna, nu vedeai nici la doi paşi. Jim era de buna seama acolo şi ne vazuse, caci striga:
— Huck! Tu eşti? Doamne! Uite-l si pe dom Tom!
Eram sigtir ca aşa o sa se întîmple. Nu ştiam ce sa
fac si chiar de-aş fi ştiut, totuna era, caci negrul ala
striga:
— Doamne sfinte! Cunoaşte pe dumneavoastra? Acuma se vedea ceva mai bine. Tom se uita la negru fara sa clipeasca si spuse, cu mirare în glas:
— Cine sa ne cunoasca?
— Negru asta fugar.
— Nu cred ca ne cunoaşte! Cin ţi-a bagat în cap
.aşa ceva?
— Cum cine? Pai n-a strigat el adineauri, ca si cum
va cunoaşte?
Tom zise atunci, şi mai nedumerit:
— Ce tot vorbeşti? Cine-a .strigat? Cînd a strigai?
Ce-a strigat?
Şi, întorcîndu-se spre mine, îmi spuse cît se poate de
liniştit:
— Ai auzit pe careva strigand? Ce era sa-i raspund?
— Nu, n-am auzit pe nimeni. –
Tom se întoarse apoi spre Jim si-l întreba, uitîndu-se la el de parca nu l-ar mai fi vazut pîn-atunci:
— Ai spus ceva?
— Nu, domle, n-am spus nimic.
— Nici o vorba?
— Nu, domle, nici o vorba.
— Ne-ai mai vazut vreodata?
— Nu, domle, nu ţin minte.
Atunci Tom se întoarse spre negru, care parea buimac •si speriat din cale-afara, şi-i spuse cu asprime în glas:
— Ce-ţi veni? Ce te-a facut sa crezi c-a striga]^
cineva.
— O, e vrajitoarele alea afurisite! Mai bine mor decît sa traiesc aşa! O clipa nu ma lasa, domle, ma omoara cu zile, aşa de tare ma sperie. Va rog sa nu spuneţi la nimeni, ca daca afla dom Silas, ma cearta. Dumnealui zice ca nu s*& afla pe lume vrajitoare. Aş vrea sa fie dînsu aici, ce-ar mai zice daca le-ar vedea cu ochii lui? N-ar mai putea sa zica nimic de data asta! Dar aşa se-ntîmpla mereu, omu-ncapaţînat ramîne încapaţînat toata viaţa, nu vrea sa vaza şi sa afle singur nimic, iar cînd tu afli şi-i spui şi lui, nu te crede.
Tom îi fagadui ca n-o sa spuna nimanui şi-i dadu un ban, sfatuindu-L sa-şi mai cumpere nişte aţa ca sa-şi lege parul. Apoi îmi spuse, uitîndu-se la Jim:
— Ma-ntreb daca nenea Silas b sa-l spînzure pe negrul asta. De-aş pune mîna pe un negru pe care l-ar rabda inima sa fuga de la stapîn nu l-aş da stapînului, ci l-as spînzura.
Negrul se duse la uşa, ca sa vada banul la lumina, şi începu sa-l muşte, ca sa se încredinţeze ca-i bun. Tom îi şopti atunci lui Jim:
— Fa-te ca nu ne cunoşti. Dac-ai sa auzi noaptea zanganit de cazmale, sa ştii ca noi sîntem. Vrem sa te slobozim.
Jim abia avu timp sa ne strînga mîna, caci rxegrul se întoarse lînga noi. I-am spus c-o sa venim şi alta data, daca mai vrea. Negrul ne raspunse ca i-ar face mare placere, mai cu seama seara, fiindca vrajitoarele îl canoneau îndeosebi pe întuneric, si atunci nu strica sa aiba pe cineva în preajma.
CAPITOLUL XXXV
Pîna la prînzisor mai ramasese vreun ceas, aşa ca ne-am dus în padure. Tom era de parere ca nu putem sapa fara puţina lumina. Şi cum un felinar ne-ar fi pututda de gol, al mai bun lucru era-— zicea el — sa adunam nişte vreascuri putrede, care se cheama „focu! vulpii” şi care dau o pîlpîire slaba daca le pui într-un loc întunecos. Am strîns un braţ de vreascuri dintr-astea si le-am ascuns într-un tufiş, apoi ne-am aşezat sa ne odihnim.
Tom nu prea era în apele lui:
— La naiba! Dupa mine, treaba asta e prea uşoara. E al dracului de greu sa ticluiesti un plan complicat! Nici tu paznic ca sa-l otraveşti, nici tu cîine ca sa-i vîri pe gît vreun hap adormitor; şi p-orma, Jim e legat de-un picior cu un lanţ de trei metri: ridici patul, scoţi lanţul si gata povestea. Şi mai e şi nenea Silas asta, care dupa ce se-ncrede în toata lumea, îl trimite cu cheia pe negrul ala cu cap de bostan şi nu pune pe nimeni sa-l supravegheze! De mult putea Jim sa iasa din vizuina, de nu era legat cu lanţoiul ala de picior! Ma Huck, n-am vazut combinaţie mai tîmpita ca asta! Eşti silit sa nascoceşti singur toate piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa si trebuie sa scoatem cît mai mult din ea. ~Numai ca, sa ştii de la mine, e mai mare gloria daca-l rapeşti trecînd printr-o sumedenie de greutaţi si primejdii, cînd ai care- aveau datoria sa ţi le ridice în .cale s-au lasat pe tînjala şi-a trebuit sa le nascoceşti singur, din capul tavi. Uite, de pilda, chestia cu felinarul. Cînd stai sa te gîndeşti, de fapt ne minţim cînd zicem ca un felinar ar fi primejdios. Cred ca am putea lucra şi c-un alai de torţe, dac-am vrea. Uite ce zic eu: e musai sa meşterim un ferastrau, la prima ocazie.
— Ce. sa facem cuel?
— Ce sa facem?! Pai nu ştii ca trebuie sa taiem piciorul patului lui Jim, ca sa putem scoate lanţul?
— Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns sa ridicam
patul.
— Numai tu eşti în stare sa judeci aşa, Huch Finri. Vorbeşti ca un copil de gradiniţa. Ce naiba, n-ai citit niciodata o carte despre baronul Trenck1, despre Casa-nova2, despre Benvenuto Cellini3, despre Henric al patrulea4 sau despre ailalţi eroi? Unde s-a mai pomenit sa slobozeşti un prizonier cu trucurile astea de fata ba-trîna? Nu, baiatule. Autorii ai mai celebri ne învaţa ca piciorul patului trebuie despicat în doua si lasat aşa, dupa ce-ai înghiţit, fireşte, talaşul ca sa nu mai poata fi gasit, şi dupa ce-ai pus niţel pamînt şi niţica unsoare în jurul locului ferestruit, pentru ca nici cel mai ager majordom sa nu poata vedea macar o urma şi astfel sa creada ca piciorul patului e neatins, în noaptea evadarii, te duci şi dai un bobîrnac patului, şi-ai terminat cu el; desprinzi lanţul şi gata povestea. Nu-ţi mai ramîne decît s-?gaţi de metereze scara de frînghie şi sa coborî pe ea pîna jos, rupîndu-ţi fireşte piciorul în şanţ, fiindca scara e cu vreo nouasprezece picioare mai scurta decît trebuie. Dar nu face nimic, fiinca te-aşteapta caii şi vasalii credincioşi, care te aduna de pe jos şi te-arunca-n-şa. Şi iata ca porneşti spre Languedocul1 tau de baştina, spre Navarra2 sau încotro pofteşti. E straşnic, Huck. Tare-as vrea sa fie un şanţ ş i-n jurul colibei noastre.
–Sa ştii ca daca ne mai ramîne timp, o sa sapam unul pchiar în noaptea evadarii.
— Ce nevoie-avem de un şanţ, cînd ne-am hotarît sa-l scoatem pe sub coliba? l-am întrebat eu.
Dar el n-auzea nimic. Uitase si de mine şi de tot. Statea cu barbia-n palma şi se gîndea. în curînd începu sa ofteze si sa dea din cap:
— Nu, din pacate nu e neaparata nevoie de treaba asta.
— Care treaba? zic eu.
— Adica, nu mai e nevoie sa taiem cu ferastraul piciorul lui Jim.
— Dumnezeule! Curp. o sa fie nevoie de aşa ceva? Da ce-ţi veni sa te gîndeşti sa-i tai piciorul?
—- Unii din cei mai celebri autftri aşa faceau. Ne-putînd sa se descotoroseasca de lanţuri, îşi taiau mîna ca sa poata evada. C-un picior ar fi si mai bine. Dar trebuie sa renunţam. In cazu de faţa, nu-i musai, si p-orma Jim e negru şi n-ar pricepe de ce e nevoie de-asa ceva şi c-aşa-i obiceiul în Europa. Aşa ca treaca de la noi. Dar o scara de frînghie i-am putea da. Ştii ce? Ne rupem cearşafurile si-i însailam o scara. Nu-i mare lucru. I-o putem trimite într-o placinta. Aşa se obişnuieşte. Am mîncat eu si placinte mai rele.
— Vorbeşti aiurea, Tom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o scara de frînghie.
— Ba da, are nevoie. Tu vorbeşti aiurea, Huck! Habar n-ai. Musai sa aiba o scara de frînghie! Toţi prizonierii au.
— Ce naiba sa faca cu ea?
— Cum ce sa faca? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Toţi fac la fel. Trebuie sa faca si el ca toata lumea. Huck, vad ca nu vrei deloc sa ţii seama de reguli. Una-doua, ai vrea sa începi ceva nou. Sa zicem ca nu face nimic cu scara. Ei şi? O sa ramîna în pat, ca o urma, dupa ce-o sa fuga. Ce, crezi ca aia n-or sa aiba nevoie de urme? Oho, si-nca cum! Dupa tine, ar fi sa nu le .lasam nici o urma. Frumos îţi sade, n-am ce zice! Unde s-a mai pomenit una ca asta?
—Bine — zic eu — dac-asa-s regulile si nu se poate altfel, sa-i dam o scara. Nu vreau sa calc regulamentu. Dar uiţi un lucru, Tom Sawyer: daca rupem cearşafurile ca sa-i croim lui Jim o scara de frînghie, pun mîna-n foc ca ne gasim beleaua.cu tuşa Sally. Uite ce cred eu: o scara din scoarţa de nuc nu costa nimic, nu aduce nici o paguba şi poţi s-o îndesi într-o placinta sau s-o vîri într-un mindir de paie, la fel de bine ca pe-o scara de cirpa. Cît despre Jim, nu se pricepe deloc la socoteli d-astea, aşa ca nu-i pasa ce fel de …
— Uf! Mai, Huck, de-aş fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aş ţine gura, macar atît. Cine-a mai auzit ca un prizonier de rang sa evadeze pe-o scara facuta din scoarţa de nuc? Te rîd şi curcile!
— Bine, fa cum vrei, Tom. Dar te-aş sfatui sa ma laşi sa împrumut un cearşaf de pe frînghia de rufe.
— Asta mai merge — spuse el, fulgerat de o noua idee. împrumuta şi-o camaşa.
— Ce ne trebuie-o camaşa, Tom?
— Pentru Jim, ca sa-si ţina jurnalul.
— Pe dracu jurnal! Pai Jim nici nu ştie sa scrie.
— Ei si? Da ce, nu poate sa faca semne pe camaşa daca-i dam o pana cioplita dintr-o lingura veche de cositor sau dintr-un capat de doaga?
— Dar Tom, n-ar fi mai bine sa prindem o gîsca şi sa-i smulgem o pana? I-ar fi mai lesne sa scrie cu ea.
— Ma, da natafleţ mai eşti! în temniţele fortareţe-lor n-alearga gîştele, ca prizonierii sa le poata jumuli. Ei îşi fac totdeauna penele din sfeşnice vechi de alama sau din alte asemenea lucruri grele si butucanoase care le cad sub mîna. Şi trec saptamîni şi luni întregi pîna sa le meştereasca, fiindca trebuie «sa le ascuta de zid. Chiar de-ar avea o pana de gîsca, tot nu s-ar folosi de ea, n-ar fi dupa tipic.
— Bine, dar cerneala din ce-o sa i-o facem?
— Mulţi o fac din rugina de fier şi din lacrimi, dar asta-i obiceiul oamenilor de rînd si-al muierilor. Asii se felosesc de propriul lor sînge. Şi Jim o sa poata. De cîte ori o sa vrea sa trimita vreun ravaş misterios, fie el cit de mic si obişnuit, ca lumea sa afle unde-i captiv, Jim o sa poata sa-l scrie cu furculiţa pe fundul unui talger de tinichea si sa-l arunce apoi pe fereastra. Aşa obişnuia si Masca de Fier1, e al mai bun clenci.
— Dar Jim n-are nici un talger de tinichea, i se aduce mîncarea într-o oala.
— Nu-i nimic, îi facem noi rost!
— Nimeni n-o sa-i poata citi talgerele!
— Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e sa scrie pe talgere şi sa le-arunce afara. Nu-i musai sa le poţi citi. De cele mai multe ori nu poţi citi nimic din ce-a scris prizonierul pe-un talger de tinichea sau pe alte lucruri.
— Atunci ce rost are sa mai strici bunatate de talger?
— La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului!
— Bine, bine, da sînt ale cuiva, nu?
— Sa zicem ca da. Ei şi? Ce-i pasa prizonierului ale cui sînt?
S-a opri, auzind clopoţelul care vestea masa de dimineaţa. Am pornit spre casa în aceeaşi dimineaţa am împrumutat de pe frînghia . de rufe un cearşaf şi o camaşa alba si le-am bagat într-un sac vechi, pe care-l gasisem. Apoi ne-am dus în padure, am scos din ascunzatoare vreascurile de „focul vulpii” si le-am vîrît si pe ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiinc-aşa obişnuia sa spuna babacu. Tom însa zicea ca asta nu-i împrumut, ci curata hoţie -— numai ca furam, cica, în numele unui prizonier, iar prizonierii, cînd aa nevoie de ceva, nu se dau în laturi de la nimic si lumea nu-i osîndeşte pentru asta
Nu-i nici o crima daca prizonierul fura lucrul de care are nevoie ca sa poata evada. E dreptul lui — zicea Tom — aşa ca atîta vreme cît noi lucram pentru un prizonier, aveam tot dreptul sa furam tot ce ne trebuia ca sa-l scoatem din puşcarie. Cu totul altceva ar fi daca n-ar fi vorba de-un prizonier; în cazul asta, numai un ticalos ar fi în stare sa fure. Ne-am hotarît aşadar sa furam tot ce ne-o cadea sub mîna. Şi cu toate astea, într-o zi, dupa aceea, mi-a tras un perdaf numaru unu, cînd am şterpelit un pepene din gradina negrilor si l-am mîncat. Nu s-a lasat pîna nu m-a silit sa ma duc la negri si sa le dau un gologan, fara sa le spun pentru ce. Tom zicea ca n-avem dreptul sa furam decît ceea ce ne trebuie. Şi cînd i-am spus ca mie-mi trebuia pepenele, mi-a raspuns ca n-aveam nevoie de el pentru evadarea din temniţa.
— Asta-i deosebirea — adauga el. Dac-ai fi vrut sa-l iei ca sa ascunzi în el un pumnal si sa i-l strecori în taina lui Jim, ca sa aiba cu ce sa-l omoare pe majordom, totul ar fi fost în regula.
N-am mai zis nimic, cu toate ca ma-ntrebam la ce-mi foloseşte ca lucrez pentr-un prizonier, daca-s nevoit sa-mi framînt creierii cu o sumedenie de fineţuri de-astea ori de cîte ori mi se iveşte ocazia sa şterpelesc un pepene!
Ei, si cum spuneam, în dimineaţa aceea am aşteptat pîna ce s-a dus fiecare la treaba lui si ograda s-a ,olit de oameni. Atunci Tom a dus sacul în şopron, iar eu am stat de caraula ceva mai încolo. N-a zabovit mult şi, cînd s-a întors, ne-am aşezat amîndoi pe stiva de lemne, sa mai vorbim de una, de alta.
— Acum avem tot -ce ne trebuie, afara de unelte — zise e!. Da n-o sa fie greu nici cu ele,
— Unelte?! zic eu.
— Da.
— La ce ne trebuie?
— Ca sa sapam. Doar n-o sa scoatem pamîntul cu dinţii!
— Da ce, gioarsele alea de tîrnacoape şi sape din şopron nu-s de ajuns de bune, cînd e vorba de scos afara un negru?
Se întoarse spre mine si-mi arunca o privire plina de compatimire, sa-ţi dea lacrimile, nu alta.
— Huck Finn, ai auzit tu vreodata ca un prizonier sa aiba în garderoba lui tîrnacoape, sape si toate aparatele moderne, ca sa-si poata sapa singur un tunel pîn-afara? Ia zi, daca ai în devia macar un dram de minte, ee fel de erou ar fi prizonierul ala? Spune şi tu! Atunci mai bine da-i cheia, şi gata! Auzi! . . . Tîrnacoape, sape. . . Pai, lucruri d-astea nu se dau nici macar unui rege!
— Da daca n-avem nevoie de tîrnacoape si de sape. ce naiba ne trebuie?
— O” pereche de bricege.
— Ca sa sapam la temelia colibei?
— Da.
— Asta-i curata prostie, Tom!
— Prostie, neprostie, aşa se cuvine sa facem, aşa scrie la carte! Alta cale nu ştiu sa fie si am cam citit toate carţile în care e vbrba de lucrurile astea. Prizonierii se folosesc totdeauna de bricege si, baga de seama, de multe ori nu ca sa sape pamîntul, ci ca sa taie îrx stînca tare. Şi asta le ia saptamîni întregi, de nu se mai termina. Gîndeste-te, de pilda, la unul din prizonierii închişi în carcera a mai din fund a castelului Dif1. Cît crezi ca i-a trebuit pîn sa iasa afara?
— Habar n-am.
— Ghici!
— Nu ştiu … o luna jumate?
— Treizeci fi şapte de~ani! Şi a ieşit taman în China. Aşa se lucreaza! Ce bine era sa fi fost de granit şi temelia fortaretei noastre!
— Bine, dar Jim nu cunoaşte pe nimeni în China!
— Ce legatura are una- cu alta? Nici tipul ala nu cunoştea pe nimeni. Ei, dar vad ca nu ţi-e capul decît la fleacuri! De ce nu te gîndeşti la lucrul al mai important?
— Bine, fie. Nu-mi pasa unde o sa iasa, totul e sa iasa, şi cred ca nici Jim nu se sinchiseşte. Dar, ia zi, nu crezi ca Jim e prea batrîn ca sa-l scoatem afara sapînd c-un briceag? N-o sa mai apuce ziua a mare, saracu!
— Ba da. Ce, crezi ca o sa ne ia treizeci si şapte de ani ca sa sapam la nişte temelii de lut?
— Da cit o sa ne ia, Tom?
— Din pacate, nu ne da mina sa zabovim cît s-ar cuveni la treaba asta, fiindca s-ar putea ca-n curînd nenea Silas sa afle de la ai din New Orleans ca Jim nu-i de prin parţile alea şi-atunci o sa se grabeasca sa dea sfoara-n ţara, prin afişe sau mai ştiu eu cum. Aşa ca trebuie sa ne cam grabim cu sapatul. Normal, ar trebui sa ne ia vreo doi ani, dar ar fi periculos. Avînd în vedere ca situaţia e atît de nesigura, uite ce propun: sa sapam în linie dreapta, cît mai repede cu putinţa. Dupa aia, n-avem decît sa zicem c-am muncit treizeci si şapte de ani. Pe Jim îl scoatem de-acolo la prima alarma. Cred ca asa-i cel mai bine.
— Da, aşa mai merge. Daca-i vorba numai sa zicem aşa, nu ne costa nimic. Din partea mea, daca n-ai nimic împotriva, n-avem decat sa zicem c-am muncit la treaba asta şi-o suta cincizeci de ani, ca vorba aia, tot n-o sa ne doara palmele. Ma duc sa fac rost de doua bricege.
— Fa rost de trei — spuse Tom. Dintr-unul o sa meşterim un ferastrau.
— Tom, daca-mi dai voie şi nu-i cumva contra regulamentului şi-a religiei, eu zic sa ne folosim de custura aia veche si ruginita, care zace colo, sub streaşina, in spatele afumatoarei. *»
Tom se uita la mine, cu jale şi deznadejde:
— Ei, Jrluck, Huck, degeaba se osteneşte omul cu tine sa te-nveţe ceva! Hai, du-te dupa bricege, fa rost de trei!
L-am ascultat fara sa crîcnesc.
CAPITOLUL XXXVI
Cum am simţit ca toata lumea doarme, ne-am dat jos pe paratrasnet, ne-am închis în şopron si ne-am pus pe lucru, la licarul vreascurilor putrede. Am curaţat podeaua pe o lungime de vreo doi metri de o parte si de alta a,bîrnei din mijloc. Tom îmi spuse ca acum ne aflam taman în spatele patului lui Jim şi c-o sa sapam dedesubtul lui si nimeni n-o sa poata şti ca pe acolo-i un tunel, fiindca patura lui Jim atîrna pîna la pamînî. Ca sa vezi groapa, trebuia sa ridici patura şi sa te vîri sub pat. Am sapat noi aşa cu bricegele pîna pe la miezul nopţii; eram morţi de oboseala şi mîinile mi-erau pline de başici, dar gaura sapata abia se vedea.
— Tom Sawyer — i-am zis — asta nu-i treaba de treizeci si şapte, ci de treizeci şi opt de ani.
Nu-mi raspunse nimic, dar ofta şi în curînd se opri din sapat. Se vedea ca-i muncit de gînduri.
— Nu mai merge aşa — spuse el peste cîteva clipe — n-are nici un rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi pri^^nieri. Am avea atunci în faţa noastra ani cu duiumul, nwar fi nici o graba. Şi fiindca ,„n-am putea sapa decîî cîtcya minute pe zi, la schimbarea garzii, mîinile nu ni s-ar ktasica şi am putea munci temeinic, cum scrie la carte, ani şi ani de-a rîndul. Dar aşa, n-avem vreme de pierdut, trebuie sa-i dam zor.- înc-o noapte ca asta de munca pe brînci, şi ieşim din circulaţie pe-o sapta-mîna, ca sa ne tamaduim mîinile, altfel n-o sa ne mai putem atinge de-un briceag.
— Atunci ce-i de .facut. Tom?
— îţi spun numaidecît. Nu-i drept şi nu-i cinstit, şi nici n-aş vrea sa se afle, dar n-avem alta cale: trebuie sa sapam cu tîrnacoapele, dar o sa zicem ca-s bricege.
— Aşa mai vii de-acasa! Ei, Tom Sawyer, vad ca a început sa-ţi vina mintea la cap! Cinstit, necinstit, tîrnacoape ne trebuie! La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasa de cinste. Cînd m-apuc sa fur un negru, un pepene sau o carte de religie, nu ma priveşte cum, ci ce-anume iese, adica negrul, pepenele sau cartea. Şi daca tîrnacopul e lucrul cel mai la-ndemîna, atunci cu -el ma pun- pe treaba. Nu dau doi bani pe ce spun învaţaţii.
— In cazuri de-astea, e voie sa te foloseşti de tîrna-coape, si sa zici ca-s bricege. Altminteri, n-aş încuviinţa, una ca asta ,si nici n-as sta cu mîinile-n sîn, vazînd cum regulamentul e calcat în picioare, fiindca ce-i rau e rari si ce-i bun e bun si n-are rost sa faci totul anapoda, daca nu eşti ageamiu. Tu, de pilda, ai putea sa-l scoţi pe Jim sapînd cu un tîrnacop, fara sa zici ca-i briceag, fiindca tu nu te pricepi. Dar eu, care ştiu despre ce-i vorba, n-as fi în stare. Da-mi un briceag!
Avea si el unul, dar i l-am dat totuşi pe al meu îl azvîrli cît colo:
— Da-mi un briceag, zic!
N-am înţeles ce vrea, dar m-am gîndit niţel si, cotrobaind printre gioarsele alea, am gasit un tîrnacop şi i l-am dat. L-a luat si s-a pus pe treaba, fara sa scoata
o vorba.
Aşa-i era felul, de! Era plin de prinţipuri . . .
Am pus si eu mîna pe o cazma şi da-i bataie, cînd eu cu cazmaua, cînd el cu tîrnacopul. Treaba mergea struna. Dupa o jumatate de ceas, nu mai puteam de oboseala, dar groapa sapata era destul de maricica. Cînd am ajuns în odaia noastra, m-am uitat pe fereastra la Tom, care se caznea sa se caţere pe paratrasnet, dar nu putea, aşa de tare îl dureau mîinile.
— Nu-i chip! îmi striga el în cele din urma. Ce ma
sfatuieşti sa fac? Ai vreo idee?
— Da, dar cred ca nu-i cum scrie la carte. Suie-te
pe scari şi zi ca te-ai caţarat pe paratrasnet. El îmi urma povara.
A doua zi, Tom şterpeli de prin casa o lingura de cositor şi un sfeşnic de alama, ca.sa-i meştereasca lui dini niscaiva pene de scris, precum şi şase luminari de seu. Cît despre mine, am dat tîrcoale pe Unga colibele negrilor şi, la primul prilej, am furgasit trei blide de tinichea. Tom a fost de parere ca n-o sa fie de ajuns, dar l-am liniştit spunîndu-i ca de vreme ce nimeni n-o sa vada blidele aruncate de Tom, fiindca au sa cada în tufele de ciumafaie si de dudau de sub ferestruie, o sa le putem lua înapoi si Jim o sa le foloseasca din nou. Lui Tom îi placu treaba asta.
— Acum — îmi spuse el — trebuie sa ne gîndim cum sa-i strecuram lui Jim toate lucrtirile astea.
— O sa i le trimitem prin tunel, cînd va fi gata.
Imi arunca o privire dispreţuitoare şi dupa ce-mî spuse ca n-a mai auzit în viaţa Iu; o gu^umanie ca asta, cazu iar pe gînduri. Nu trecu mult si ma înştiinţa ca i-au venit doua-trei idei, dar ca deocamdata nu-i.nevoie sa hotarîm. Mai întîi — zicea el — trebuie sa-i dam de ştire lui Jim.
In noaptea aceea, pe la orele zece, ne-am dat jos pe paratrasnet, luînd cu noi una din luminari. No-am aşezat sub ferestruica si-am tras cu urechea. Jim sforaia Am zvîrlit luminarea înauntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am apucat iaraşi sa sapam cu tîrnacopul şi cazmaua şi dupa vreo doua ceasuri si jumatate, treaba a fost gata. Ne-am tîrît de-a buşilea pîna sub patul lui Jim, si de-acolo în încapere. Am dibuit luminarea, am aprins-o şi-am stat niţel sa-l privim pe.Jim: arata sanatos sî voios. L-am trezit încetişor, cu blîndeţe, ca sa nu se sperie. Cînd ne-a vazut, i-a venit sa plînga de bucurie, începu sa ne alinte, cu toate vorbele de rasfaţ care-î treceau prin cap. Ne ruga sa facem numaidecît rost de-o dalta ca sa-i taiem lanţul de la picior, caci voia s-o ştearga cît mai repede. Tom îl lamuri însa ca aşa .ceva n-ar fi deloc dupa tipic si dupa ce-i povesti de-a fir-a-par planurile noastre, îi spuse ca, de altminteri, în caz de alarma le putem schimba numaidecît.
— Sa nu-ţi fie frica, fiindca tot o sa te scoatem de-aici — adauga el.
Jim se arata mulţumit. Dupa ce am sporovait toţi trei despre vremurile bune de altadata. Tom începu iar sa-I descoasa pe Jim. Cînd auzi ca unchiul Silas vine zilnic sau o data la doua zile ca sa se roage împreuna cu Jim, iar tusa Sally vine si ea sa vada daca se simte bine şi are destula mîncare, si ca amîndoi se purtau cum nu se poate mai frumos, Tom se lumina la faţa.
— Acum ştiu ce ne trebuie — îi zise el. O sa-ţi trimitem prin ei unele lucruri.
— Nu cumva sa faci o prostie ca asta! i-am spus.
Dar el îşi urma vorba, fara sa ma bage-n seama, aşa cum obişnuia ori de cîte ori îşi punea ceva în gînd. îi spuse aşadar lui Jim ca o sa-i trimitem într-o placinta scara de frînghie şi alte lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de mîncare.
— Vezi sa fii cu ochii-n patru şi sa nu te araţi mirat, pentru ca Nat sa nu bage de seama nimic. .Lucrurile mai mici o sa le punem în buzunarele hainei lui nenea Silas si, cînd o veni el, le iei de acolo. Daca s-o putea, o sa-ţi trimitem si prin tuşa Sally ceva lucruri; i le vî-rîm în buzunarul sorţului sau le legam de cordon.
Tam îl învaţa ce sa faca cu toate lucrurile astea si cum sa-şi scrie cu sînge jurnalul pe camaşa. Nu-l cruţa de nici un amanunt. Deşi nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea ca noi, fiind albi, ştim mai bine ca el, aşa ca se arata mulţumit si-i fagadui lui Tom sa-i urmeze întocmai poruncile.
Am petrecut de minune, mai ales ca Jim avea o gramada de tutun şi pipe de panuşe. Dupa aceea ne-am strecurat afara prin tunel si ne-am întors în odaia noastra, cu mîinile rau julite. Tom parea însa încîntat. Zicea ca în viaţa lui n-a avut parte de-o distracţie mai placuta şi mai „interectuala”.
— Ce bine ar fi daca ne-am putea distra aşa toata viaţa, lasînd pe seama copiilor noştri sa-l elibereze -pe Jim!” Cred ca lui Jim o sa-i placa din ce în ce mai mult treaba asta, pe masura ce-o sa se deprinda cu ea. In felul asta, povestea ar putea sa ţina vreo optzeci de ani şi-ar fi cea mai grozava din istorie, iar noi toţi, care am luat parte la ea, am ajunge celebri.
A doua zi dimineaţa ne-am dus la stiva de/ lemne şi~am taiat sfeşnicul de alama în bucaţele, pe care Tom le vîrî în buzunar, împreuna cu lingura de cositor. Ne-am dus înapoi la colibele negrilor, în vreme ce eu îl ţineam de vorba pe Nat, Tom vîrî o bucata de sfeşnic într-o turta de malai din strachina cu merinde pentru Jim. L-am însoţit pe Nat, ca sa vedem cum merge treaba. A mers minune! Cînd Jim a muscat din turta, era cît pe ce sa ramîna ştirb: „Ce mai — îmi zise Tom — a mers cum nu se poate mai bine”. Jim lasa sa se creada ca nu fusese decît o pietricica sau vreun grunz, din ai care se gasesc mai totdeauna într-o pîine, dar de-atunci încoace n-a mai pus nimic în gura fara sa-ncerce mai întîi cu furculiţa de vreo cîteva ori.
In vreme ce stateam acolo pe întuneric, de sub patul lui Jim ţîsnira doi dulai, apoi alţii si alţii, pîna ce se-adunara vreo cincisprezece, c-abia mai puteai sa rasufli. Drace! Uitasem sa închidem uşa şopronului. Cînd îi vazu, Nat striga: ,,Vrajitoarele!” şi se prabuşi la pamînt în mijlocul dulailor si începu sa geama de-ai fi zis ca
se da de ceasul morţii. Tom deschise repede uşa şi zvîrli afara o bucata de carne din porţia lui Jim. Cîinii o zbughira dupa ea, iar în cîteva clipe Tom se repezi şi el afara şi se întoarse numaidecît, închizînd uşa. Am priceput ca se dusese s-o închida si pe cealalta. Trecu apoi la bietul Nat şi începu sa-l alinte si sa-l îmbuneze, întrebîndu-l daca i se nazarise iar vreo naluca. Negrul se ridica si spuse clipind din ochi:
— Dom Sid, ai sa spui ca-s nebun, dar sa ma loveasca damblaua daca nu mi s-a parut ca vad un milion de cîini, diavoli sau nu ştiu ce. Nu mint, dom Sid. I-am simţit si i-am vazut lînga mine. O, Doamne, tare-aş vrea sa pun mîna pe o vrajitoare din astea, o data, numai- o data! Dar mai bine sa-mi deie pace, nu mai vreau s-aud de ele!
— Uite ce zic eu — îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman cînd negru asta fugar îşi ia masa de dimineaţa? Foamea, asta-i pricina. Trebuie neaparat sa le faci o placinta vrajitoreasca.
— Dar, domn Sid, cum sa fac eu aşa placinta? Nu ştiu si nici n-am auzit pîn-acu de-asa ceva!
— Atunci o s-o fac chiar eu.
— O, ce bine! Nat o sa sarute talpile Iu dom Sid!
—— Aşa ramîne, am s-o fac de hatîrul tau, fiinc-ai fost cumsecade si ni l-ai aratat pe negrul fugar. Dar trebuie sa bagi bine de seama:cînd o sa venim cu placinta, tu sa te-ntorci cu spatele şi sa nu cumva sa tragi cu ochiul orice am pune noi îr> strachina. Sa nu te uiţi cînd Jim o sa goleasca strachina, ca e de rau, nu garantez ce poa sa se-ntîmple. Şi mai ales, nu te-atinge de luorurile vrajitoreşti.
— Eu sa m-ating de ele, dom Sid? Ce tot vorbeşti? Nu le-aş atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii de milioane de dolari!
CAPITOLUL XXXVII
Totul era pus la punct. Ne-am dus de-am scotocit prin mormanul de vechituri din fundul curţii, unde se aruncau ghetele scîlciate, zdrenţele, sticlele sparte, tinichelele şi alte asemenea nimicuri. Am gasit acolo un lighean vechj de cositor şi i-am astupat gaurile cum ne-am priceput, ca sa putem coace în el placinta. L-am carat apoi în, pivniţa şi dupa ce l-am umplut bine ca faina, am pornit spre casa, unde ne aşteptau cu gustarea de dimineaţa. Pe drum am gasit doua piroane. Tom zicea ca au sa-i prinda bine prizonierului ca sa-si scrie cu ele numele şi pasurile pe pereţii închisorii. Strecura unul din piroane în buzunarul sorţului matuşii Sally, care atîrna pe un scaun, iar pe celalalt îl înfipse în panglica palariei unchiului Silas, care se afla pe birou. (Copiii ne spusesera ca în dimineaţa aceea taticu şi mamica lor au sa se duca sa-l vada pe negrul fugar.)
Apoi ne-am aşezat la masa. Tom vîrî lingura în buzunarul hainei unchiului Silas. Tuşa Sally înca nu venise, aşa ca a trebuit sa mai aşteptam puţin. Cînd îşi facu în sfîrşit apariţia, obrajii îi ardeau de mînie. Abia se putu stapîni în timpul rugaciunii. Apoi, în vreme ce cu o mîna turna cafeaua şi cu cealalta ciocanea capul copilului care statea mai aproape, îi spuse lui nenea „Silas:
— Am cotrobait peste tot si n-am dat de ailalta camaşa a ta. Parc-a intrat în pamînt!
Inima îmi cazu printre maruntaie şi o coaja tare de malaj porni dupa ea pe gîtlej, întîlnindu-se pe drum cu o tuse care o repezi afara tocmai în celalalt capat al mesei, de nimeri în ochiul unuia dintre copii, care se zvîrcoli ca o rîma în undiţa si slobozi un- urlet mai grozav decît chiotul razboinic al unei piei-roşii. Cît despre Tom, se facuse verde. Vreme de un sfert de minut sau cam aşa ceva a fost un teatru nemaipomenit, dar zau ca mi-as fi vîndut biletul pe jumatate preţ, de s-ar fi ivit vreun cumparator. Dar dup-aceea, ne-am venit în fire — numai surpriza ne luase piuitul.
— E foarte ciudat — zise unchiul Silas. Nu pot sa pricep. Ştiu bine c-am dezbracat camaşa aia, fiindca . . !
— Fiindca n-ai decît una pe tine. Ce tot vorbeşti? Ştiu ca ai dezbracat-o, ştiu asta mai bine decît ştii tu cu mintea ta de cîlţi; ieri mai era pe frînghie, am vazut-o-acolo cvi ochii mei. Dar acum nu mai e, asta-i socoteala,” şi pîna sa-ţi fac una noua, ai s-o cam porţi pe-aia roşie de flanela. Asta-i a treia camaşa pe care ţi-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce dracii -faci cu ele? Nu mai poate
omul sa rasufle de grija camaşilor tale! La vîrstata ar fi cazul sa ţi le pazeşti si singur!
— Ai dreptate, Sally, dar zau da îmi dau toata sir linţa! Cred însa ca nu-s numai eu de vina, fiindca de obicei nu-mi vad camaşile si n-am de-a face cu ele decît cînd sînt pe mine. Nu ştiu sa fi pierdut vreuna de pe mine pîna acum.
— Nu-i meritul tau, Silas. Sa fi fost dupa tine, le-ai fi pierdut chiar şi-aşa. Dar stai sa vezi, nu-i numai .camaşa. Mai lipseşte si o lingura. Erau zece şi-acum sînt doar noua. Sa zicem ca viţelul a furat camaşa, dar pot sa jur ca nu el a luat lingura. Şi nu numai atît.
— Dar ce, a mai disparut ceva, Sally?
— Au disparut” sase luminari. Sa zicem ca le-au mîncat şobolanii. Ma mir cum de n-au furat pîn-acuma toata casa, de cînd te tot lauzi ca ai sa le astupi gaurils. Intr-o buna zi, au sa-si faca culcuş în parul tau, Silas. şi tu nici n-ai sa bagi de seama. Dar sînt sigura ca nu şobolanii au furat lingura.
— Da, Sally, recunosc ca eu sînt de vina. .„ am uitat, dar sa ştii ca pîna mîine am sa astup gaurile.
— A, nu te grabi! Mai bine la anul! Matilda Angelina Araminta Phelps! striga ea pocnind cu degetul în sca-fîrlia copilului care raspundea la numele acesta şi care se grabi sa-şi traga gheruţele din zaharniţa. în clipa aceea, o negresa se ivi în pragu] uşii. strigînd:
— Gonita, lipseşte un cearşaf!
— Un cearşaf?! Dumnezeule!
— Am sa astup gaurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas,. cu o mutra plouata.
— Taca-ţi gura! Ce, crezi ca şobolanii au luat cearşaful? TTnde-i cearşaful, Liza?
— Liza nu ştie, coniţa Sally. Ieri mai era pe frînghie, dar acu nu mai este, s-a dus.
— Sa ştiţi ca vine sfîrsitul lumii! în viaţa mea n-am mai pomenit una ca asta! O camaşa, un cearşaf, o lingura, sase Iu…
— Coniţa, lipseşte un sfeşnic de alama! spuse o mulatra tînara care tocmai intra pe uşa.
— Cara-te de-aici, ca-ţi dau cu ceva în cap!
Fierbea, nu alta. Ma gîndeam s-o şterg în padure, şi s-aştept pîna s-o mai potoli furtuna. Tuna şi fulgera, facînd razmeriţa de una singura, în timp ce toţi ceilalţi taceau chitic, cu capetele plecate, în cele din urma, unchiul Silas baga mîna în buzunar şi, buimacit, scoase de-acolo lingura. Tuşa Sally ramase cu gura cascata si-şi ridica braţele spre cer. Cît despre mine, aş fi vrut sa fiu la Ierusalim sau altundeva, dar, auzind-o, m-arn liniştit.
— Eram sigura! A fost tot timpul la tine în buzunar; si celelalte lucruri tot acolo sînt, de buna seama. Cum de-a ajuns acolo?
— Zau ca nu ştiu, Sally! se dezvinovaţi el. Dac-a^ şti, ţi-as spune! înainte de masa îmi pregateam predica despre faptele apostolilor, capitolul şaptesprezece, şi cred ca eu am pus-o în buzunar, fara sa-mi dau seama, în loc sa pun sfînta evanghelie. Acu bag de seama ca sfînta evanghelie nu-i în buzunar. Ma duc sa vad si, daca e la locul ei, înseamna ca nu am pus-o în buzunar şi ca în schimb am pus lingura si…
— Pentru numele lui Dumnezeu! Ispraveste-odata! Hai, caraţi-va toţi, blestemaţilor! Şi sa nu-mî mai ieşiţi în cale pîna nu-mi liniştesc sufletul!
I-aş fi ghicit gîndul si fara sa-l spuna cu voce tare şi aş fi ascultat-o chiar din mormînt.
Tocmai cînd treceam prin salonaş, batrînul îşi lua palaria si pironul cazu pe podea. El îl ridica si-l puse pe policioara caminului, ieşind apoi fara sa scoata o vorba. Vazîndu-l ce face, Tom îşi aminti de lingura si-mi spuse:
— Vezi, n-are rost sa mai trimitem lucruri prin el. nu te poţi bizui. Cu toate astea, fara sa vrea, moşul ne-a facut un bine în chestia cu lingura. Hai sa-i facem şi noi un bine, fara ca el sa ştie: sa astupam gaurile de şobolani.
în pivniţa erau o sumedenie de gauri şi-am pierdut o ora întreaga cu astupatul lor, dar a ieşit o treaba pe cinste. La urma, auzind zgomot de paşi pe scara, am stins luminarea şi ne-am ascuns. Batrînul se ivi, ţinînd într-o mîna o luminare şi într-alta o legaturica. Bietul de el, parea c.u gîndurile aiurea, ca de obicei.
Dadu ocol pivniţei, oprindu-se cîte puţin la fiece gaura, pîna ce le cerceta pe toate. Vreme de vreo cinci minute ramase pe gînduri, cojind luminarea de grunjii de ceara topita.
Apoi o porni încet si visator spre scara, bolborosind:
— Ei, dracie, nu pot sa-mi aduc aminte cînd am facut treaba asta! I-as putea dovedi acum ca nu eram eu de vina în privinţa şobolanilor. Dar treaca de la mine, Tot n-ar folosi la nimic.
Şi dupa ce urca scarile bodoganind, plecaram si noi. Tare draguţ mai era batrînul asta! Şi mai e si acum.
Tom era cam necajit din pricina lingurii aleia, fiindca zicea ca-i musai s-avem una.
Dupa ce se gîndi niţel, ma lamuri cum o sa ne descurcam.
Ne-am dus amîndoi la coşul unde se ţineau lingurile si ne-am învîrtit pe-acolo pîna ce s-a ivit tuşa Sally. Tom începu atunci sa numere lingurile şi sa le aşeze deoparte.
— Tuşa Sally — spuse el în timp ce eu vîram una în mîneca — vad ca nu-s decît noua linguri.
— Vezi-ţi de joaca ta si nu-mi mai bate capul — se burzului ea. Ştiu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numarat.
— Dar le-am numarat de doua ori, tuşa, şi nu mi-au ieşit decît noua.
Tuşa Sally veni fireşte sa le numere, deşi se vede» ca-i la capatul rabdarii.
— Dumnezeule, asa-i, sînt doar noua! Lua-le-ar dracu de linguri! Ia sa mai numar o data.
Am pus repede la loc lingura pe care o şterpelisem.
— Fir-ar al dracului, acu-ma-s zece! izbucni ea, cînd ispravi de numarat. Parea naucita şi plictisita totodata,
— Nu cred ca-s zece, tuşa — zise Tom.
— Ma zevzecule, n-ai vazut ca le-am numarat?
— Ştiu, dar . . .
— Bine, uite pa le mai numar o data.
Am dosit la repezeala una, aşa ca iar au fost noua,. ca şi data trecuta. S-o fi vazut în ce hal era; tremura* toata de ciuda; dar nu se lasa şi numara întruna, pîna ce, de atîta zapaceala, ajunse sa numere şi coşul luîndu-l drept lingura. De trei ori îi ieşi socoteala şi de trei ori ba. Pîna la urma puse rnîna pe coş si-l azvîrli cit colo, pocnindu-l zdravan pe motan. Apoi ne pofti afara, spu-nîndu-ne s-o lasam în pace şi ameninţîndu-ne ca ne jupoaie de vii daca mai venim sa-i batem capul pîna la prînz. înainte de a pleca, în vreme ce ea ne dadea paşaportul, i-am strecurat în buzunarul şorţului lingura pe care o şterpelisem, aşa ca Jim o primi înainte de prînz, odata cu pironul. Eram. foarte mulţumiţi de isprava noastra. Tom zicea ca face sa te osteneşti si de doua ori pe-atît pentru o treaba ca asta, fiindca de-aici înainte tusa Sally putea sa numere lingurile mult şi bine, ca iot n-ar fi numarat de doua ori la fel. Chiar de i-ar ieşi la socoteala, tot nu i-ar veni sa creada, iar dupa vreo trei zile, avea sa-i treaca pofta sa mai numere. Ba chiar l-ar gîtui pe al de i-ar cere sa le mai numere vreodata.
In seara aceea am pus la loc cearşaful pe frînghie şi am şterpelit altul din garderoba ei. Vreo doua zile la rînd l-am tot luat si l-am pus la loc, pîna ce n-a mai ştiut cîte cearşafuri are si-a-nceput sa spuna ca nici nu-i pasa, ca n-o sa-si prapadeasca ea sufletul pentru atîta lucru şi n-o sa le mai numere nici moarta.
Cu camaşa, cearşaful, lingura şi luminarile stateam bine acum, mulţumita viţelului, şobolanilor şi numaratoarei bramburite. Cît despre sfeşnic, n-a mai pomenit nimeni de el şi ne ziceam ca fara doar şi poate au sa-l uite încetul cu încetul. In schimb, cu placinta a mers mai greu şi ne-a dat mult de furca. Ne-am dus departe, în padure, ca s-o coacem acolo. Fireşte ca pîn la urma ne-a ieşit destul de bine, însa nu într-o singura zi. A trebuit sa umplem de trei ori ligheanul cu faina, în afara de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, ba era sa şi chiorîm de atîta fufm. Ţineam morţiş s-o facem cu coaja şi nu ieşea deloc, se coflecea mereu, fir-ar al dracului! Pîna la urma am gasit clenciul: trebuia sa coacem placinta cu scara cu tot. In seara urmatoare, ajutaţi de Jim, am rupt cearşaful în fîsii pe care le-am, înnadit, aşa încîl a doua zi, în zori, aveam o frînghie pe cinste, buna sa spînzuri cu ea un om. Bineînţeles, ne-am zis c-am muncit noua luni la ea.
Dimmeaţa am dus scara în padure, dar ce sa vezi, nu intra în placinta. Fiind facuta din ditamai cearşaful, franghia asta ar fi putut sa umple şi patruzeci de placinte şi tot ar mai fi ramas destul şi pentru o supa, un salam sau mai ştiu eu ce. Cred c-ar fi ajuns si pentr-un prînz întreg.
Noua însa nu ne trebuia decît pentru o placinta, ass ca am aruncat restul. N-am copt placinta în lighean, de teama sa nu se -topeasca lipitura. Nenea Silas avea însa o tigaie straşnica, de arama, de care era tare mîndru, fiinca fusese a unuia dintre stramoşii lui, care venise din Anglia odata cu William Cuceritorul1, pe „May-flower”2 sau pe una din primele corabii ce strabatusera Atlanticul3. Avea un mîner lung, de lemn, şi moşul o ţinea ascunsa în pod, laolalta cu o gramada de oale şi alte marafeturi scumpe — nu fiindca ar fi fost de preţ, ca nu faceau doi bani, ci pentru vechimea lor. Am scos-o în taina din pod si am dus-o în padure, dar am stricat cîteva aluaturi în ea, neştiind cum sa coacem placinta., Pîn la urma, însa, ne-am descurcat noi. Am aşternut pe fundul tigaii un strat de coca si-am pus-o pe jeratic. Am vîrît în ea scara de cîrpe si deasupra am pus alt strat de coca. Dup-aceea, am pus capacul si-am presarat deasupra taciuni aprinşi. Neram tras apoi cu cîţiva paşi mai încolo, la racoare, ţinînd de minerul ala lung. In cincisprezece minute a ieşit o mîndreţe de placinta, numai ca de-ar fi vrut cineva s-o manînce, ar fi trebuit sa-si faca rost de-o cutie întreaga de scobitori, fiindca scara de cîrpe i-ar fi dat nişte crampe nemaipomenite,. îmbolnavindu-l de stomac pe vecie.
Nat nu s-a uitat cînd am pus placinta vrajitoaresca în strachina lui Jim. Am mai vîrît acolo, la fund, sub mîncare, cele trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunsera, astfel, cu bine la Jim; cînd ramase singur, eî despica placinta şi ascunse scara de cîrpe în mindiruf lui de paie, apoi scrijeli nişte semne pe un blid şi-! arunca pe ferestruica.
CAPITOLUL XXXVIII
Ne-a fost greu din cale-afara sa meşterim penele
-alea şi ferastraul. Jim spunea însa ca al mai greu lucru o sa fie inscripţia, adica pisania pe care trebuie s-o mîz-galeasca pe zid orice prizonier. Tom zicea ca fara asta nu se poate. Caci nu s-a mai vazut în toata istoria ca un prizonier de rang sa nu lase în urma o inscripţie si-un blazon.
— Uita-te la lady Jane Grey1, sap la Gilford Dud-Jey2, sau la batrînul Northumberland3r Sa zicem c-o sa fie prea greu, Huck. Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie sa-si lase inscripţia şi blazonul, ca toata lumea.
— Domnu Tom — spuse Jim — da eu n-am nici un blazon, am doar bluza asta veche, pe care ştii ca trebuie sa ţin un jurnal.
— Ma Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva.
— Oricum — spusei eu — Jim are dreptate cînd zice ca n-are nici un blazon, fiinca n-are.
— Hop şi tu! ma repezi Tom. Parca eu nu ştiu? Dar pe ce te prinzi c-o sa aiba un blazon înainte de-a ieşi de-aici? O sa faca totul cum scrie la carte, fara nici o abatere.
In vremece eu şi Jim ascuţeam penele pe o bucata de caramida (Jim meşterise o pana din sfeşnicul de alama, iar eu facusem alta din lingura), Tom se gîndea la blazon. Nu trecu mult si ne spuse ca se gîndise la atîtea blazoane bune, ca nu mai ştia pe care sa-l aleaga. E drept ca era unul care-i facea cel mai mult cu ochiul.
— Pe pajura — spuse el — o sa avem un cîmp de aur cu baza dextra, cu o cruce maro la fascie şi un cline culcat drept însemn; sub piciorul lui, un lanţ înerenelat ca emblema a sclaviei, cu o tresa verde cu capatul zimţat şi trei linii inversate pe un cîmp de azur, cu-punctele buricului aşezate pe o danseta crestata; în creştet, un negru fugar, cu desaga pe umar, cu bara Senestra şi avînd drept suport doua guri, adica tu şi cu mine. Deviza: Maggiore fretta, minore atto. Am citit-o într-o carte şi înseamna: cu cît te grabeşti, cu atît mai încet
mergi.
— Ei, comedie! Da ce dracu înseamna toate celelalte?
— N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie
sa ne zorim cu inscripţia.
— Stai niţel, spune-mi macar o parte! Ce-i aia o jascie?
— O fascie, hm! O jascie este . . . nu-i nevoie sa ştii ce e. Am sa-i arat eu cum devine cazu, cînd o ajunge
acolo.
— Da-o-ncolo, Tom, zi si mie, daca te rog! Ce-i aia o
bara senestra?
— Nu ştiu, dar trebuie s-o aiba. Toţi nobilii au aşa
ceva.
Uite-aşa era Tom: daca nu-i convenea lui sa-ţi lamureasca un lucru, nu ţi-l lamurea nici mort. Puteai sa-l pisezi o saptamîna şi tot degeaba era.
Acum, ca ispravise cu blazonul, se apuca de cealalta treaba, întocmirea unei inscripţii funerare. Zicea ca Jirn trebuie neaparat sa aiba o inscripţie, ca toata lumea. Scrise cîteva pe o bucata de hîrtie şi ni le citi:
1. Aici a fost zdrobita o inima captiva.
2. Aici si-a trait viaţa chinuita un biet prizonier, parasit de lume şi de prieteni.
3. Aici s-a sfarîmat o inima singuratica şi un suflet ostenit şi-a gasit hodina, dupa treizeci şi şapte de ani de captivitate.
4. Aici s-a stins, dupa treizeci şi şapte de ani de amara captivitate, departe de casa si de prieteni, un nobil strain, fiul natural al lui Ludovic al XlV-lea.
In timp ce citea, îi tremura glasul şi era cît pe ce sa izbucneasca în plîns. Nu se putea hotarî cu nici un ehip pe care din inscripţiile astea s-o zgîrie Jim pe perete, toate i se pareau atît de frumoase! în cele din urma hotarî ca Jim sa le acrie pe toate, dar Jim îi spuse ca i-ar trebui un an pîna sa zgîrie cu un piron atîtea semne pe nişte bîrne, mai ales ca nici nu cunoştea buchiile.
Tom îi raspunse însa ca o sa i le deseneze şi ca n-o sa aiba nimic altceva de facut decit sa le copieze întocmai.
-— De fapt — adauga el peste citeva clipe — ma gîndesc ca bîrnele nu prea se potrivesc, într-o temniţa nu-s pereţi de lemn. Trebuie sa crestam în stînca inscripţiile. O sa aducem o stînca.
Jim îşi dadu cu parerea ca o stînca ar încurca şi mai mult lucrurile fiindca i-ar lua atîta vreme ca sa cresteze inscripţiile în ea, încrt n-ar mai ieşi niciodata afara. Dupa ce-l linişti, spunîndu-i c-o sa-mi îngaduie mie sa-i dau o mîna de ajutor, Tom arunca o privire sa vada cum merge treaba cu penele. Era al dracului de greu şi de plicticos, iar mainile mi-erau numai rani. Pe deasupra, n-aveam deloc spor.
— Uite ce-o sa facem — spuse Tom. Ne trebuie o stînca si pentru blazon, şi pentru inscripţiile funerare, în felul asta împuşcam doi iepuri deodata. Colo, lînga moara, e un pietroi mare şi pestriţ. O sa-l aducem aici, o sa-l crestam şi, în afara de asta, o sa-l folosim la ascuţirea penelor şi a ferastraului.
Era o idee, nu gluma! Şi nici cu pietroiul nu era de glumit, dar ne-am hotarît sa încercam. Nu batuse înca de miezul nopţii, aşa ca ne-am dus spre moara, lasîndu-î pe Jim sa-şi vada de lucru.
Am urnit piatra de moara şi am început s-o dam de-a dura, dar mergea tare greu. Uneori ne scapa din mîini si era gata-gata sa ne zdrobeasca. Tom zise ca pîna s-ajungem cu ea acasa, piatra o sa-i vie de hac unuia din noi. Cînd am ajuns la jumatatea drumului, nu mai puteam de oboseala si eram leoarca de sudoare. Vazînd ca singuri n-o s-o scoatem la capat, ne-am gîndit sa-î aducem şi pe Jim. Jim ridica patul, îşi desfacu lanţul prins de piciorul patului şi şi-l trecu în jurul gîtului. Am ieşit unul cîte unul pe brînci prin tunel si am pornit spre moara. Cînd am ajuns, eu şi Jim ne-am apucat sa-mpingem pietroiul; acum se rostogolea ca o minge. Tom ne supraveghea. N-am pomenit barator de seama mai grozav ca el. La toate se pricepea baiatul asta!
Tunelul sapat de noi era maricel, dar nu destul de mare pentru piatra de moara. Jim apuca tîrnacopul si largi repede trecerea. Apoi Tom -desena cu pironul literele inscripţiei aleia, şi-l puse pe Jim sa le scrijeleasca în piatra cu pironul în chip de dalta şi c-un drug de fier, gasit printre vechiturile din şopron, în chip de ciocan, îi porunci «sa munceasca pîna ce luminarea o sa se mistuie toata. Dupa aceea, avea voie sa se culce, dar mai întîi trebuia sa ascunda piatra sub mindir, la ca-patîi. L-am ajutat apoi sa-şi lege lanţul la loc de piciorul patului si eram gata sa ne ducem si noi la culcare, eînd lui- Tom îi mai trecu prin minte ceva:
— Ia zi, Jim, ai niscaiva paianjeni pe-aici?
— Nu, dom Tom, mulţumesc Iu Dumnezeu, n-am.
— Bine, o sa-ţi facem noi rost de cîţiva.
—— Dar, dom Tom, nu vreau paianjeni! Lu Jim i-e frica de ei. Mai bine-un şarpe cu clopoţei decît un paianjen!
Dupa ce se- gîndi vreo doua minute, Tom spuse:
— Buna idee! S-a facut, sigur ca da! Ţii! E-o idee grozava! Unde-o sa-l ţii?
— Ce sa ţin, dom Tom?
— Pai, şarpele cu clopoţei!
— Sfinte Dumnezeule, dom Tom, daca vad un şarpe cu clopo:,ei aici, sparg cu capu peretele şi fug, zau aşa!
— Lasa, Jim, cu timpul n-o sa-ţi mai fie teama, ai .sa te obişnuieşti cu el. Ai sa-l îmblînzeşti!
— Sa-l îmblînzesc?!
— Da, nu-i deloc greu. Orice animal e bucuros sa-l mîngîi şi sa-l alinţi si nu i-ar trece prin cap sa faca rau unuia care-l alinta. Aşa scrie în toate carţile, încearca şi-ai sa-ţi dai seama, încearca macar doua-trei zile. N-o sa treaca mult si-o sa te placa, o sa doarma cu tine-n pat si n-o sa te mai paraseasca nici o clipa. Ba chiar o sa te şi lase sa-l înfaşori pe dupa gît si sa-i pui capul în gura ta.
— Dom Tom, nu mai vorbi aşa! Simt ca mor! Sa ma lase pe mine sa pun capul lui în gura mea, grozav hatîr! Poa s-astepte mult pîn sa-i cer aşa ceva! Şi-apoi, nu vreau sa dorm cu el în pat.
— Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie sa aiba neaparat un animal care sa-L ţina de urît, si daca un şarpe cu clopoţei n-a mai fost încercat pîna acum, cu atît mai mare o sa-ţi fie gloria dac-ai sa-l încerci tu al dintîi. O sa fie ceva colosal, zau aşa!
— Dar, dom Tom, Iu .Jim nu-i trebuie aşa glorie. Daca şarpele-l musca pe Jim de barbie, ce fel de glorie-i asta? N% domle, Jim nici nu vrea s-auda de-aşa ceva.
— La dracu, ce, ţi-e greu sa-ncerci? Asta-i tot ce-ţi cer. Nu te silesc sa-J. ţii daca vezi ca nu merge.
— Dar daca şarpele ma musca atunci cînd încerc, *-a zis cu mine! Dom Tom, Jim este gata sa faca tot ce trebuie, da daca mneata şi Huck aduci aici şarpe cu clopoţei, ca sa-l îmblînzesc pe el, Jim îşi ia talpaşiţa, aşa sa ştiţi!
— Bine, fie, daca eşti aşa de încapaţînat. O sa-ţi aducem cîţiva şerpi de casa şi-ai sa le prinzi niscaiva nasturi pe cozi, ca sa para ca-s şerpi cu clopoţei. Asta-i povestea.
— Aşa da, dom Tom, da zau ca merge şi fara ei! Nu ştiam ca-i aşa bataie de cap sa fii prizonier.
— Aşa e, daca faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva şobolani pe-aici?
— Nu, n-am vazut nici unu!
— Atunci o sa-ţi aducem noi cîţiva.
— Dar, dom Tom, Iu Jim nu-i trebuie şobolan. Şo-bolanu asta afurisit nu lasa omu în pace, trece peste tine şi te muşca de picior cînd vrei sa dormi. Nu, domle, mai bine şerpi de casa, daca-i musai, dar şobolani nu! Nu-mi trebuie!
— Bine, Jim, dar nu se poate fara şobolani! Toata lumea are. Ia nu mai face atîta galagie. Unde s-a mai vazut prizonier fara şobolani? Eu unul nu cunosc nici un caz. Prizonierii îi dreseaza, îi razgîie si-i învaţa fel de fel de trucuri, pîna ajung sa se simta bine printre oameni, întocmai ca muştele. Numai ca trebuie sa le faci niţica muzica. Ai ceva la care sa cînţi?
— N-am decît un piepten vechi, o bucata de hîrtie şi o drîmba. Da Jim crede ca drîmba nu le place.
— Ba cum de nu. Nu le pasa din ce le cînţi, numai muzica sa fie. O drîmba e destul de buna pentr-un şobolan. Toate jivinele astea se dau în vînt dupa muzica, mai ales într-o închisoare. Muzica trista le place al mai mult, si dintr-o drîmba nu scoţi decît muzica trista. Asta-i atrage totdeauna şi vin sa vada ce-i cu tine. Da. da, e foarte bine, te-ai procopsit. Uite cum o sa fie. Seara, înainte de culcare, si dimineaţa, devreme de tot, te-ntinzi pe pat şi cînţi din drîmba. Cînţi, de pilda, „Totul s-a sfîrşit”, si cît ai bate din palme te şi pomeneşti cu un şobolan. Dupa ce cînţi aşa vreo doua minute, ai sa vezi ca toţi şobolanii, şerpii si paianjenii vin
sa ia parte la necazurile tale. O sa mişune în jurul tau si-o sa petreaca de minune.
— Cred şi eu, dom Tom, da Jim n-o sa petreaca bine deloc. Zau daca pricep ce rost are! Da daca aşa trebuie, fie! Mai bine sa fie mulţumite jivinele, decît sa am cearta în casa.
Tom statu niţel pe gînduri, sa vada daca nu cumva uitase ceva, apoi spuse:
— A, da, era sa uit! Ia zi, ai putea sa creşti o floare în hruba asta?
— Nu ştiu, -poate ca da, dom Tom. Numai ca aici e tare întuneric, şi-apoi Jim n-are nevoie de floare, ar încurca si mai mult lucrurile.
— Nu-i nimic, nu strica sa- încerci. Au mai facut-o şi alţi prizonieri.
— Dom Tom, Jim crede ca o floare de coada-mîţei ar putea creste aici, da-i pacat de-atîta bataie de cap.
— Sa nu spui asta. O sa-ţi aducem una mica si-ai s-o sadeşti colo-n colţ. Vezi sa ai grija de ea! Şi ştii, sa nu-i mai zici coada-mîţei, zi-i Pitchiola, asa-i spune cînd creşte-ntr-o temniţa. Trebuie s-o stropeşti cu lacrimile tale.
— Da de ce, cînd e atîta apa-n fîntîna?
— Lasa apa de fîntîna, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, aşa se obişnuieşte.
— Pai, dom Tom, lasa-ma pe mine sa stropesc coada-Imîţei cu apa din puţ, şi-o sa creasca de zece ori mai |iu1e decît una udata cu lacrimi.
— Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi!
— Atunci, floarea se prapadeşte în mîiriile Iu Jim, dom Tom, zau aşa, fiinca Jim nu prea e plîngareţ.
Tom paru încurcat. Se gîndi ce se gîndi, apoi spuse ca în cazul asta Jim trebuie sa se-ajute cu o ceapa, îi fagadui c-o sa fure o ceapa din colibele negrilor si o sa ,i-o puna pe ascuns în cana cu cafea, a doua zi di-jmineaţa.
— Mai bine pui la mine tutun în cafea — îi spuse Jim şi adauga ca i s-a urît pîna peste cap de toate astea, de floarea pe care trebuia s-o creasca, de muzica pe care trebuia s-o cînte şobolanilor, de dresatul şi rîzgîiatul şerpilor şi paianjenilor, de truda cu penele, cu inscripţiile, cu jurnalul si de toate celelalte cazne, care faceau ca meseria de prizonier sa i se para mai grea şi mai afurisita decît toate meseriile ce le încercase vreodata.
Auzindu-l, Tom îşi cam ieşi din fir-e şi-i raspunse ca, dupa ce ca nici un alt prizonier n-a avut un asemenea prilej stralucit de a ajunge celebru, nici macar nu ştie sa-l preţuiasca.
— Stricam orzul pe gîşte! izbucni el înciudat, iar lui-Jim îi paru rau şi-i fagadui ca n-o sa se mai poarte aşa.
Dupa aceea, eu şi Tom ne-am dus la culcare.
CAPITOLUL XXXIX
„ A doua zi dimineaţa ne-am dus în tîrg şi-am cumparat o cursa de şoareci. Dupa ce-am adus-o acasa, am destupat cea mai grozava gaura de şobolani, într-o ora, am prins vreo cincisprezece bucaţi clasa-ntîi. Apoi am dus cursa în odaia matuşii Sally, şi-am pus-o la loc sigur, sub patul ei. Din paca.te, în vreme ce noi umblam dupa niscaiva paianjeni, piciul ala de Thomas-Franklin-Ben-jamin-Jefferson-Alexander Phelps a dibuit cursa şi i-a deschis usiţa, ca sa vada daca şobolanii ies afara. Fireşte c-au ieşit, iar tusa Sally a picat taman atunci în odaie. Cînd ne-am întors, am gasit-o cocoţata în pat şi urlînd ca o apucata în vreme ce şobolanii se sileau din rasputeri s-o distreze.
Ne-a luat la rost si ne-a scarmanat pe-amîndoi cu nuiaua, iar dupa aia ne-au trebuit vreo doua ceasuri pîna sa prindem alţi cincisprezece-şaisprezece şobolani, ,si nu de-acceaşi calitate ca ai dintîi, care erau crema. Fir-ar al dracului de mucos, ce i-o fi venit sa-si bage nasul? N-am vazut în viaţa mea şobolani mai, frumoşi ca ai din prima serie.
In schimb, am pus mina pe un sortiment bogat de paianjeni, carabuşi, broaşte, omizi şi alte gînganii d-astea. Tare-am fi vrut sa facem rost si de-un cuib de viespi, dar n-a fost chip, fiindca toata familia era în viespar. Nu ne-am .dat însa batuţi cu una cu doua si am ramas acolo cît am putut, crezîn,d ca viespile au sa osteneasca înaintea noastra, numai ca a ieşit taman pe dos. Ne-am frecat bine cu patlagina locurile muscate, pîna nu ne-a mai durut aproape deloc, doar atît ca nii prea mai puteam şedea. Ne-am dus apoi dupa şerpi şi-am dibuit vreo doua duzini de guşteri şi şerpi de casa, i-am vîrît într-un sac şi i-am adus aşa în odaia noastra.
Se lasase seara şi va-nchipuiţi ca dupa o zi întreaga de munca pe brînci ne era o foame de lup.
Cînd ne-am întors sus, dupa cina, am bagat de seama ca în sac nu mai era nici un şarpe. Se vede treaba ca nu legasem bine sacul si aia facusera ce facusera şi ieşisera afara. Da nu ne-am necajit prea mult, fiindca ştiam ca-.v pe undeva, pe aproape, aşa ca puteam pune mîna macar pe cîţiva. Pot sa va spun ca multa vreme n-am dus lipsa de şerpi în casa! Ii vedeai din cînd în cînd ieşind de pe sub grinzi si de prin alte locuri si te pomeneai cn ei în ijfarfurie sau pe dupa gît — de obicei acolo unde n-ai fi îorit sa-i vezi. De altminteri, erau tare frumoşi, dungaţi
i cu totul nevatamatori, dar tusa $ally nu putea sa-i su-|fere, de orice soi ar fi fost. Se ferea de şerpi ca dracul de tamîie, Ori de cîte ori se tîra vreunul dupa ea, lasa totul
alta si-o lua la fuga, scoţînd nişte zbierete ca la zidurile Ierihonului1. N-am pomenit femeie ca asta. Nici cu vatraiul nu voia sa se atinga de ei şi daca se ducea sa se culce în odaia ei şi gasea un şarpe în pat, o zbughea pe uşa, racnind de parc-ar fi luat casa foc. Atîtaîl amarî pe barbat-su din pricina asta, ca bietul de el ajunse cu-rînd sa blesteme tot neamul .şerpilor, zicînd ca mai bine nu li s-ar fi ivit pe lume samînţa. La o saptamîna dupa ce casa se goli de şerpi, tusa Sally tot nu se potolise. Cînd şedea dusa pe gînduri şi-o gîdilai la ceafa cu o pana, sarea din papuci, nu alta. Ciudat lucru, îmi spuneam, dar Tom zicea ca toate muierile sînt la fel, cica aşa le-a zamislit Ăl de Sus, nu se ştie din ce pricina.
De cîte ori îi ieşea în cale vreun şarpe de-al nostru, ne tragea cîteva scatoalce, zicîndu-ne ca asta nu-i nimic faţa de ce ne-ar aştepta dac-am umple iaraşi casa cu şerpi. Nu-mi pasa mie de scatoalce, fiindca nu durea cine ştie ce, dar ma gîndeam ce greu o sa ne fie sa facem rost de-o alta colecţie de şerpi. Pîn la urma, am facut noi rost Şi de şerpi, şi de toate celelalte.
Sa fi vazut ce trai era în chilioara lui Jim, cînd începea el sa cînte şi toate dihaniile ieşeau din gaurile lor şi tabarau pe el!
Lui Jim nu-i placeau paianjenii, şi nici ei nu-l placeau pe el. Cînd se napusteau asupra-i, era vai de viaţa lui! .
Jim se plîngea ca şobolanii, şerpii şi piatra de moara ocupa tot patul şi nu mai are unde sa-şi puna capul. Şi cînd se nimerea sa gaseasca puţin loc, nu putea închide ochii de atîta fojgaiala. N-avea linişte nici o clipa din pricina ca dihaniile nu dormeau toate odata, ci pe rînd, aşa ca atunci cînd picoteau şerpii erau pe coverta şobolanii, iar cînd şobolanii se duceau la culcare, ieşeau şerpii. In felul asta, Jim avea tot timpul un circ sub el, în vreme ce alta echipa juca tontoroiul deasupra lui, iar daca se scula sa-şi caute alt loc, tabarau pe el paianjenii. Jim zicea ca de-ar scapa vreodata de-acolo, n-ar mai primi sa fie prizonier nici macar pentru o leafa.
Pe la sfîrsitul celei de-a treia saptamîni totul era gata. Camaşa a fost. trimisa la timp, în placinta. De cîte ori îl muşca vreun şobolan, Jim se scula si mai scria un rînd în jurnal, cît era proaspata cerneala. Penele erau ascuţite, aşa ca inscripţiile si toate celelalte au fost scrijelite pe piatra de moara. Piciorul patului fu despicat în doua cu ferastraul, iar noi am înghiţit talasul alegîn-du-ne cu o durere de burta grozava. Credeam c-o sa dam ortupopii, dar am scapat. N-am pomenit talaş mai greu de înghiţit. Tom era de aceeaşi parere. Ei, şi cum spuneam, treaba era gata acum. Cît despre noi, eram cam darîmaţi, mai cu seama Jim.
Batrînul le scrisese de vreo doua ori alora de pe plantaţia de lînga Orleans, ca sa vina sa-şi ia în primire negrul fugar, dar nu capatase nici un raspuns, fiindca plantaţia aia nici nu exista. In cele din urma, moşul se hotarî sa dea un anunţ despre Jim în gazetele din Saint Louis şi New Orleans. Cînd l-am auzit pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori şi mi-am dat seama ca nu era vreme de pierdut.
— E timpul sa trimitem scrisorile nonime! spuse Tom atimci.
— Ce mai e şi asta? îl întrebai.
— Ceva cu care dai de veste cuiva ca se pune ceva la cale. Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar
întotdeauna se gaseşte cîte o iscoada, care-l înştiinţeaza pe guvernatorul castelului. Cînd Ludovic al XVI-lea a vrut s-o tuleasca din palatul Tuleriilor, l-a pîrit jupî-neasa. E un mijloc foarte bun. La fel si scrisorile nonime. Vom folosi şi-un mijloc, şi celalalt. Se mai obişnuieşte ca mama prizonierului sa schimbe hainele cu el: ea ramîne-n temniţa, iar el o şterge îmbracat în straiele ei. O sa-ncercam si asta.
— Bine, Tom,. dar ce ros-t are sa dam de veste ca se pune ceva la cale? Lasa-i sa afle singuri, e treaba lor.
— Da, ştiu, dar nu te poţi bizui pe aştia. De la bun început ne-au lasat pe noi sa facem totul. SInt aşa de încrezatori şi de natîngi, ca nu baga de seama nimlcr aşa ca daca nu le dam noi de -veste, n-o sa ne stînje-neasea nimeni, iar dupa atîta cazna şi bataie de cap, evadarea asta o sa mearga ca-n brînza, şî n-o sa mai faca doi bani. f — Drept sa-ţi spun, Tom, mie aşa mi-ar placea.
— Eşti om prost! spuse el, scîrbit.
— Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, aşa sa fie. Dar unde gaseşti o jupîneasa?
— Tu o sa fii jupîneasa. La miezul nopţii, te strecori în odaia mulatrei şi-i şterpeleşti o rochie.
— Nu se poate, Tom, fiinca fata n-are decît o rochie, mai mult ca sigur, şi-ar ieşi tambalau a doua zi.
— Ştiu, dar n-o s-o ţii decît un sfert de ceas, cît sa* duci nonima, şi s-o vîri sub uşa.
— Aşa mai merge. Dar aş putea s-o duc tot aşa de bine si îmbracat în ţoalele astea.
— N-ai mai arata a jupîneasa atunci!
— Pai, tot n-o sa vada nimeni cum arat!
— Nu conteaza. Trebuie sa ne facem datoria, fara sa ne pese daca ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai deloc prin tipuri?
— Bine, fie, nu mai zic nimic. Am sa fiu şi jupîneasa. Dar cine-o sa fie mama lui Jim?
— Eu. Am sa iau o rochie de la tuşa Sally.
— Asta-nsemna c-o sa ramîi în coliba dupa ce plec eu şi Jim.
— Da de unde! Am sa umplu hainele lui Jim cu paie şi-am sa le-ntind pe pat, aşa ca sa semene cu mama luî Jim, iar el o sa îmbrace rochia matuşii Sally si-o sa evadam împreuna cu toţii. Cînd fuge un prizonier de soi,
asta se numeşte evadare. De pilda, cînd e vorba de-un rege ori de-un fiu de rege, fie el naturel sau nenaturel.
Tom scrise aşadar nonima. In aceeaşi seara am furat rochia mulatrei, am pus-o pe mine şi-am strecurat scrisoarea sub uşa din faţa, întocmai cum ma învaţase Tom.
Scrisoarea zicea aşa:
„Pazea. Se pune ceva la cale. Fiţi cu ochii-n patru.
UN PRIETEN NECUNOSCUT”
In seara urmatoare, Tom desena cu sînge pe uşa din faţa o tidva şi doua oase încrucişate, iar o seara dupa aceea, zugravi pe uşa din dos un coşciug. Toata familia începu sa tremure de frica. Dac-ar fi aflat ca li-e casa plina de strigoi gata sa se repeada asupra-le din toate parţile, de sub paturi şi din tavan, n-ar fi fost mai speriaţi. Cînd se trîntea vreo uşa sau cadea ceva pe jos, :tusa Sally sarea în sus, zbierînd. Cînd şedea în jilţ si-i puneai mîna pe umar, tot aşa. Nu mai avea linişte, saraca. Una-doua, i se parea ca-n spatele ei se mişca ceva. aşa ca întruna sarea şi ţipa, N-apuca sa faca doi paşi şi se repezea înapoi, zbierînd. li era teama sa se duca la
culcare, dar nici sa stea treaza nu-i venea. Tom zicea ca rtreaba merge struna:
— In viaţa mea n-am vazut ceva mai straşnic, asta înseamna ca am lucrat cum scrie la carte. Şi-acum — adauga el — sa dam asaltul cel mare!
A doua zi, în zori, am pregatit o noua scrisoare. Ne întrebam cum o sa le-o ducem, fiindca în ajun, la cina, Phelpsii spusesera ca vor sa puna.cîte un negru la fiece uşa sa stea toata noaptea de veghe.
Tom coborî pe paratrasnet ca sa cerceteze locurile. „Vazînd ca negrul de la uşa din dos adormise, îi lipi scrisoarea de ceafa şi se întoarse. Scrisoarea glasuia:
„Nu ma tradaţi, vreau sa va fiu prieten. Asta-seara o banda de ucigaşi desperaţi din Teritoriul Indian1 va sosi aici ca sa vi-l rapeasca pe negrul fugar. Au încercat sa va. bage-n sperieţi ca sa ramîneţi în casa şi sa nu-i stînjeniţi. Eu fac parte din banda, dar mi-am pastrat credinţa-n Dumnezeu şi vreau sa parasesc banda şi sa duc din nou o viaţa cinstita. De aceea. va dezvalui planul lor diavolesc. Taman la miezul nopţii vor veni dinspre miazanoapte şi, tl-rîndu-se de-a lungul gardului, vor descuia c-un şpe-raclu coliba negrului, ca sa puna mîna pe el. Mie-mi s-a dat porunca sa stau de veghe ceva mai încolo si sa suflu într-o trompeta la caz de pericol. In loo de asta, însa, o sa behai ca o oaie de îndata ce bandiţii vor intra in coliba; în vreme ce ei vor dezlega-lanţurile negrului, daţi fuga şi închideţi-i acolo. Puteţi sa-i şi omorîţi daca vreţi. Faceţi întocmai cumva spun, altminteri au sa intre la banuiala şi-au sa dea iama-n voi. Nu.cer nici o rasplata, îmi ajunge sa ştiu ca mi-am facut datoria.
UN PRIETEN NECUNOSCUT
CAPITOLUL XL
Dupa micul dejun, simţindu-ne în forma, ne-am dus cu barca la pescuit, luînd cu noi şi ceva de mancare pentru la prînz. Am petrecut pe cinste si ne-am dus sa vedem si pluta: era la locul ei, nevatamata. Ne-am întors-acasa tîrziu, la vremea cinei şi i-am gasit pe toţi într-un hal fara hal. Nu mai ştiau pe ce lume se afla. Cum am ispravit masa, ne-au trimis la culcare, fara sa ne spuna, ce se-ntîmpla şi fara sa pomeneasca de noua scrisoare. Noi însa ştiam mai bine ca ei despre ce e vorba, aşa ca nu ne pasa. Ajuns sus pe scari, de îndata ce tuşa Sally s-a întors cu spatele, ne-am strecurat pîna la camara, am luat din dulapior niscaiva merinde şi le-am dus în. odaia noastra. Apoi ne-am culcat.
Ne-am trezit noaptea, pe la unsprezece şi jumatate. Tom îşi trase pe el rochia matuşii Sally, pe care o furase,, şi dadu sa plece cu merindea. „” — Unde-i untul? ma-ntreba el deodata. — L-am pus pe-o bucata de malai.
— Se vede c-ai uitat-o, ca nu-i aici.
— Merge şi fara ea — i-am zis.
— Ba merge mai bine cu ea. Du-te-n camara şi ad-o-neoace. P-orma coboara pe paratrasnet. Pîn-atunci •eu ma duc sa umplu cu paie hainele lui Jim, ca sa semene cu ma-sa în travesti. Cum ajungi şi tu acolo, încep ,sa behai ca o oaie, şi-apoi o-ntindem. *,
Şi ieşi, iar eu ma dusei în camara. Felia de unt, groasa de-o palma, era acolo unde-p lasasem; am luat bucata .de” malai pe care unsesem untul, am stins lurrînarea si-am urcat tiptil scarile. Cînd am ajuns sus, deodata Ttii-a ieşit în faţa tuşa Sally, ţinînd în mîna o luminare. Am vîrît repede malaiul în palarie si mi-am îndesat-o pe cap. Tusa Sally ma lua la rost:
— Ai fost în camara?
— Mda.
— Ce-ai cautat acolo?
— Nimic.
— Nimic?
— Ihî!
— Atunci ce-ţi veni sa te duci acolo în puterea nopţii?
— Nu ştiu.
— Nu ştii? Asculta, Tom, mie sa nu-mi raspunzi în doi peri. Vreau sa ştiu ce-ai cautat acolo?
— N-am cautat nimic, tuşa Sally, sa ma bata Dumnezeu daca mint!
Nadajduiam c-o sa ma lase sa plec, si poate ca m-ar ii lasat, dar dupa toate nazdravaniile petrecute în ultima vreme, ajunsese sa nu mai aiba încredere în nimic. Tremura pentru orice fleac.
— Marş în salon — îmi porunci ea — şi stai acolo pîna ma-ntorc. Iar ai facut vreo boroboaţa; da aflu eu îndata şi ne rafuim noi dup-aceea!
Cînd ma vazu ca deschid uşa salonului si intru, porni mai departe. Dumnezeule! Ce de lume era în salon! Vreo cincisprezece fermieri şi fiecare cu o flinta! M-a apucat ameţeala si m-am prabuşit într-un jilţ. Oamenii şedeau în jurul mesei si unii din ei vorbeau în şoapta. Toţi stateau ca pe ace, tulburaţi, deşi se sileau sa nu para. Ştiam eu oe-i în sufletul lor, dupa felul cum îşi scoteau si-şi puneau mereu palariile, scarpinîndu-se-n creştet, schimbîndu-şi locul si »rasucindu-şi cîte un nasture. Nici eu nu prea eram liniştit, va-nchipuiţi, dar nu mi-as fi scos palaria pentru nimic în lume. Ardeam de nerabdare sa se-ntoarca tuşa Sally si sa termine odata cu mine. N-avea decît sa ma şi scarmene, numai sa ma lase sa plec ca sa-i” pot spune lui Tom ca de data asta am cam facut-o fiarta şi ne-am vîrît într-un viespar afurisit de tot. Acum nu mai puteam pierde vremea cu fleacuri, trebuia s-o ştergem numaidecît cu Jim, înainte ca zurbagiii aştia sa-şi piarda rabdarea şi sa ne sara-n spinare.
Tuşa Sally se ivi în sfîrşit si-ncepu sa-mi puna tot felul de întrebari, la care raspundeam cam în bobote. Nu mai ştiam ce-i cu mine, fiindca oamenii aia erau acum atît de aţîţaţi, încît unii din ei voiau sa-i gabjeasca numaidecît pe tîlhari, zicînd ca-i aproape de miezul nopţii. Alţii încercau sa-i opreasca, zicînd ca-i mai bine s-aştepte pîn s-o auzi behaitul.
în vremea asta, tuşa Sally ma descosea fara mila, iar eu tremuram ca varga şi simţeam ca ma sfîrşesc de frica. Pe deasupra, îmi era din ce în ce mai cald si untul începuse sa se topeasca şi sa mi se prelinga pe gît . şi pe dupa urechi.
în curind, unul din oameni spuse:
— Eu zic sa ne ducem numaidecît la coliba si sa punem mîna pe ei cînd vor veni.
Era sa cad jos auzindu-l; o dîra de unt începu sa-mi curga pe frunte, iar tuşa Sally, vazînd-o, se facu alba ca un cearşaf.
— Pentru numele lui Dumnezeu — striga ea — ce se-ntîmpla cu baiatul asta? Sa ştii ca i s-au aprins creierii. . . uite, i se topesc!
Ţoala lumea se repezi sa priveasca, iar tuşa Sally îmi smulse palaria din cap. Bucata de malai si ramaşiţa de unt cazura, iar ea ma lua în braţe şi ma saruta spu-nîndu-mi:
— Vai, ce spaima am tras! Ce bine îmi pare ca nu-i decît atît! De la o vreme sîntem aşa de napastuiţi, ca ma aştept la orice, şi cînd am vazut ca-ţi curge ceva pe frunte, credeam ca te-am pierdut, puteam sa jur ca ţi se topesc creierii, dupa culoare şi dupa tot. . . Draguţule, de ce nu mi-ai spus ca pentru asta te-ai dus în camara, nu m-aş fi sinchisit! Acu şterge-o la culcare şi sa nu te mai vad pîna mîine dimineaţa!
într-o clipa am fost sus şi într-alta am coborît pe paratrasnet şi-am alergat spre şopron pe întuneric. Eram aşa de speriat, ca-mi pierise graiul. Pîna la urma, tot am iztutit sa-i spun lui Tom ca trebuie sa dam lovitura chiar acum, fara sa mai /pierdem o clipa, deoarece casa era plina de oameni înarmaţi cu flinte. Ochii lui Tom stralucira:
— Zau?4 Ţii! E straşnic! Pai, Huck, dac-am lua-o de la început, pun ramaşag c-ar veni şi doua sute de oameni! Ce-ar fi sa amînam niţel, pîna. . .
— Hai, iute, iute! i-am zis. Unde-i Jiin?
— Lînga tine, colo, daca-ntinzi braţul dai de el. E îmbracat şi totul e gata. Acum o sa ieşim si-o sa dam semnalul.
Tocmai atunci se auzi însa zgomot de paşi, apropiin-du-se de uşa. Cineva umbla la lacat, iar altul spuse:
— V-am zis eu ca-i prea devreme! înca n-au sosit. Uşa-i încuiata. Cîţiva dintre vei sa ramîna încuiaţi în coliba, ca sa-i pîndeasca pe întuneric şi sa-i omoare cînd or veni. Noi, ceilalţi, ne risipim primprejur şi stam la pînda.
Dadura buzna în coliba, dar nu ne vazura, fiinidca era prea întuneric. Ne-am vîrît repede sub pat şi era cît pe ce sa fim calcaţi în picioare, dar din fericire n-am paţit nimic. Odata ajunşi sub pat, am zbughit-o prin tunel, fara nici un zgomot, întîi Jim, p-orma eu şi la urma Tom, adica întocmai aşa cum ne poruncise Tom. Cînd am aiuns în şopron, am auzit zgomot de paşi foarte aproape, afara. Ne-am tîrît pîna la uşa, iar Tom ne facu semn sa ne oprim si-şi lipi ochiul de-o crapatura. Nu vazu nimic din pricina întunericului şi ne şopti ca de îndata ce o sa auda paşii departîndu-se, o sa ne faca semn sa ieşim tot aşa — Jim întîi,^p-orma eu si la urma el. îşi lipi urechea de crapatura si asculta. Paşii se tot învarteau pe-afara. în cele din urma, ne facu semn cu cotul. Am ieşit încet, unul cîte unul, de-a buşilea, fara zgomot, ţi-nîndu-ne rasuflarea. Am ajuns cu bine la gard; eu şi Jim ne şi aflam dincolo, cînd Tom îşi agaţa bracinarii de un ţaruş al gardului. Auzind paşi înapoia lui, se smuci cu putere. Ţaruşul se frînse cu zgomot şi de îndata ce Tom începu sa alerge dupa noi, cineva striga din urma:
— Care eşti? Raspunde sau trag!
Ce era sa raspundem?! Ne-am luat picioarele la spinare şi-am întins-o.
Se auzi navala de paşi şi-apoi poc! pbc! gloanţele începura sa ne şuiere pe linga urechi.
— Uite-i — zbierau oamenii — au luat-o spre rîu! Dupa ei, baieţi, daţi drumu^ cainilor!
Se repezira buluc pe urmele noastre, îi auzeam bine, fiindca purtau bocanci şi zbierau, pe cînd noi eram desculţi si taceam chitic.
Ajunsesem pe drumul ce ducea spre moara. Cînd am vazut ca oamenii erau cam prea aproape, ne-am ascuns într-un tufiş şi i-am lasat sa treaca, apoi ne-am luat dupa ei. La început oamenii legasera cîinii, ca sa nu-i alunge pe hoţi, dar acum cineva le daduse drumul. Dupa harmalaia pe care o faceau, ar fi zis ca-s un milion de jigodii. Numai ca erau cîinii noştri! Ne-am oprit şi i-am aşteptat sa vina. Cîinii ne-au recunoscut şi vazand ca nu-i rost de nici o petrecere, ne-au spus buna seara şi-au zbughit-o în direcţia strigatelor. Am pornit-o şi noi dupa ei, pîna aproape de moara, apoi am luat-o prin desiş spre locul unde-mi priponisem barca. Am sarit în ea şi-am vaslit din rasputeri, dar fara zgomot, spre mijlocul apei. De-acolo am pornit uşurel spre ostrovul unde ^H| ascunsesem pluta. Acum strigatele şi latraturile de pe mal se auzeau tot mai slab, stingîndu-se în departare.
Cînd, în sfîrşit, am pus piciorul pe pluta, i-am spus lui Jim:
— Ma Jim, acum eşti iar liber şi pun prinsoare ca n-ai sa mai fii niciodata sclav.
— Straşnica isprava a fost, Huck! Straşnic gîndita «HI si straşnic facuta! Nimeni n-ar putea ticlui un plan mai încurcat şi mai grozav ca asta.
Eram cu toţi bucuroşi din cale-afara, mai cu seama Tom, fiindca avea un glonte în pulpa.
Cînd am auzit asta, eu şi Jim n-am mai fost aşa de bucuroşi. Rana îi sîngera si-l durea rau de tot. L-am întins în wigwam şi am rupt o camaşa de-a ducelui ca sa-l oblojim, dar Tom nu ne lasa!
— Da-mi mie cîrpa, ma descurc şi singur. Hai, nu mai pierdeţi vremea, altfel se duce de rîpa minunaţia asta de evadare. Puneţi mina pe lopeţi şi daţi-i drumul! Baieţi, am lucrat în stil mare, zau aşa! Sa fi primit noi misiunea de a-l slobozi pe Ludovic al XVI-lea, în cartea vieţii lui n-ar mai fi scris nimeni: „Fiu al Sfîntului Ludovic, urca-te-n cer!” Nu, nene, noi l-am fi trecut lesneşi repede peste graniţa! Hai, puneţi mîna pe lopeţi, daţi-i zor!
Am stat şi m-am gîndit, sfatuindu-ma în şoapta cu Jim:
— Ia spune, Jim, tu ce cre*zi?
— Uite cum vede Jim lucrurile, Huck — îmi raspunse el. Daca domnu Tom ar fi fost slobozit, si alt baiat ar fi fost împuşcat, crezi ca dom Tom ar fi zis: „N-avem vreme sa cautam doctor pentru ranit, grabiţi-va sa ma salvaţi pe mine”? Nu! Domnu Tom Sawyer n-ar fi vorbit aşa. Atunci, de ce sa vorbeasca Jim aşa? Nu, domle, Jim nu se mişca de-aici fara doctor, nici dac-ar aştepta patruzeci de ani!
Ştiam eu ca Jim e alb pe dinauntru si nu m-au mirat deloc vorbele lui, ba chiar le aşteptasem. I-am spus aşadar lui Tom ca ma duc sa caut un doctor. A facut galagie, dar eu si Jim nu ne-am lasat. Apoi a încercat sa se tîrasca afara din wigwam, ca sa dea singur drumul plutei, dar l-am oprit. Atunci începu sa ne ocareasca, dar tot degeaba.
Cînd vazu ca-mi pregatesc barca, îmi spuse:
— Daca ţii cu tot dinadinsul sa te duci, stai niţel sa te-nvaţ ce sa faci. Cînd ajungi la doctor, încui uşa şi-l legi la ochi, apoi îl pui sa jure ca n-o sa sufle o vorba, îi strecori în mana o punga cu galbeni si-l aduci pe întuneric la barca, trecînd prin uliţele cele mai laturalnice, si p-orma vii cu el încoace pe ocolite, strecurîndu-te printre ostroave. Nu uita sa-l cauţi prin buzunare şi sa-i iei tibisirul; nu i-l dai pîna nu te-ntorci cu el în sat. Altminteri, o sa faca un semn pe pluta ca s-o poata gasi mai tîrziu. Aşa obişnuiesc toţi.
I-am fagaduit c-o sa-l ascult întocmai şi-am plecat. Jim urma sa stea ascuns în padure din clipa cînd îl va vedea pe doctor şi pîna la plecarea lui.
CAPITOLUL XLI
Doctorul era un batrînel foarte simpatic si blajin la înfaţişare. I-am povestit cum în ajun ma dusesem cu frate-meu la vînatoare pe Ostrovul Spaniolului, cum înnoptasem pe o pluta parasita şi cum, pe la miezul nopţii, în timp ce dormeam, fratele meu şi-a descarcat pistolul, pesemne în vis, iar glonţul l-a nimerit în picior.
— Va rog sa veniţi cu mine pîn-acolo şi sa-i legaţi rana, dar sa nu, spuneţi nimanui nimic, fiindca vrem sa ne-ntoarcem acasa chiar deseara, ca sa le facem o surpriza alor noştri.
— Dar cine-s ai voştri? întreba el.
— Phelpsii. Casa noastra-i ceva mai jos, pe mal.
— Aha! zise el şi dupa cîteva clipe adauga: Curn spuneai ca s-a întîmplat?
— A visat ceva si pistolul s-a descarcat.
— Ciudat vis!
îşi aprinse felinarul, îşi lua taşca şi porniram. Cînd vazu însa barca, strîmba din nas, spunîndu-mi ca o fi ea buna pentru un singur em, dar pentru doi nu merge.
— Nu va temeţi — i-am zis — ne-a dus pe toţi trei, si-nca destul de uşor.
— Care trei?
— Pai, eu, Sid şi … si… si pistolul, asta voiam sa spun.
— Aha!
Puse piciorul pe marginea barcii si « clatina puţin. Apoi, dînd din cap, îmi spuse ca se duce sa caute o barca mai mare. Vazînd însa ca toate barcile sînt ferecate cu lanţuri şi lacate, se sui într-a mea si-mi zise sa aştept pîna se întoarce sau, daca nu, sa mai caut si eu o barca.
— Cel mai bine ar fi sa te-ntorci acasa şi sa-ţi pregateşti neamurile în vederea surprizei.
— Nu, n-are rost sa ma-ntorc — i-am spus eu şi i-am aratat cum s-ajunga la pluta.
Dupa ce porni, ma fulgera un gînd: „Dar daca nu-i poate vindeca piciorul numaidecît? Te pomeneşti ca are nevoie de trei sau patru zile pentru treaba asta! Atunci ce ne facem? Ramînem acolo pîna ce-o sa ne dea în vileag? Nu merge aşa, nene! Ştiu eu ce-am de facut. Am sa-l aştept sa se-ntoarca, şi daca mi-o spune ca trebuie sa se mai duca o data-, merg şi eu cu el, la nevoie chiar înot… Odata ajunşi la pluta, îl legam fedeleş şi-l ducem cu noi la vale, pe fluviu, si cînd Tom n-o sa mai aiba nevoie de el, îi platim ce i se cuvine sau îi dam toţi banii pe care-i avem şi-l trimitem la mal”.
Ceva mai liniştit, m-am dus la stiva de lemne ca sa trag un pui de somn.
Cînd m-am deşteptat, soarele era de-o suliţa pe cer. Am alergat într-un suflet la locuinţa doctorului, unde mi s-a spus ca dumnealui plecase de cu noapte şi nu se-ri-torsese înca. „Asta nu-i a buna — mi-am zis. Trebuie sa ma duc numaidecat la insula, sa vad ce-i cu Tom.”
Dar cînd sa cotesc dupa colţul uliţei, m-am ciocnit nas1 în nas cu unchiul Silas.
— Ce-i cu tine, Tom? se mira el. Pe unde mi-ai fost,
afurisitule?
— N-am fost nicaieri; m-am dus si eu sa-l caut pe
negrul fugar, împreuna cu Sid.
— Dar unde naiba aţi fost? Matuşa-tii i-a ieşit sufletul. „
— N-avea de ce, fiindca n-am paţit nimic. Ne-am *uat dupa oameni şi cîini, dar le-am pierdut urma, fiindca alergau prea iute. Auzind galagie pe rîu, am luat o barca şi-am pornit dupa eiA crezînd c-au trecut pe malul celalalt, dar nu i-am putut gasi. Am ramas pe-acolo, rupţi de oboseala, şi-am dormit pîna mai adineauri, sa tot fie vreun ceas de-atunci. Am trecut încoace cu barca, sa vedem ce s-a întîmplat. Sid e la poşta, dupa vesti, iar eu m-am dus sa fac rost de ceva mineare. Dupa aia ne-n-toarcem acasa.
Ne-am dus aşadar la poşta, în cautarea lui „Sid”, dar se-nţelege ca nu l-am gasit acolo. Banuisem eu ca n-o sa-l gasim! Batrînul a ridicat o scrisoare de la posta; am mai aşteptat cîtva timp, dar Sid tot nu s-a aratat.
— Hai sa mergem — îmi spuse batrînul. Sid o sa se-ntoarca pe jos sau cu barca, dupa ce-o sa se sature de plimbare. Noi o sa mergem cu caruţa.
N-a vrut în ruptul capului sa ma lase sa-l mai aştept pe Sid, zicea ca n-are nici un rost şi ca trebuie sa vin cu e], ca s-o liniştesc pe tuşa Sally.
Cînd am ajuns acasa, de bucurie ca ma vede, tusa Sally a izbucnit într-un rîs cu lacrimi, rn-a îmbraţişat si mi-a tras o chelfaneala, dar nu m-a durut cine ştie ce, macar ca dumneaei credea ca m-a dat gata. Zicea c-asa ,o sa paţeasca si Sid cînd s-o întoarce.
Casa era plina de fermieri. Fusesera poftiţi la masa, împreuna cu nevestele lor, si trancaneau ceva de speriat.
Cea mai nesuferita era cotoroanţa de Hotchkiss, careia-i j turuia gura ca o morisca.
— Cumatra Phelps — zicea ea — am cotrobait, peste tot pîn coliba si socot ca negrul ala nu era în toate min-lllle. I-am zis cumetrei Damrell, nu-i aşa, cumatra Damrell? sa ştii ca-i smintit, soro, chiar aşa i-am zis. Auzi-tu-m-aţi? E smintit, zic. Se vede de la o poşta c-asa e. Uitaţi-va la piatra asta de moara; un om cu scaun la cap, zic, n-ar mazgali asemenea nazbîtii pe o piatra de moara: ca nu ştiu cine si-a zdrobit inima, ca a zacu; acolo treizeci şi şapte de ani, ca-i fiul naturel al unuia Ludovic, si alte bazaconii de-astea. E nebun de legat, zic, ca altfel nu pot zice. Negrul ala-i smintit ca alde Nabuconodosor, zau aşa.
— Dar ce spui de scara aia facuta din cîrpe, cumatra Hotchkiss? sari si batrîrţa Damrell. Dumnezeu ştie la ce-i putea folosi.. .
— Tocmai asta-i spuneam chia-chiar acum o clipa cumetrei Utterback; n-ai decît s-o-ntrebi daca vrei. „Ce. .. ce zici de sca-scara aia de cîrpe?” ma-ntreaba ea. „Da, da”, zic, „Ce. .. ce-o fi vrut sa faca cu scara aia?” Atunci, cumatra Hotchkiss, ea. .. ea …
— Dar cum de-au adus piatra aia de moara pîn-acolo? Cine dracu a sapat tunelu ala si cine …
— Pai, asta ziceam şi eu, cumetre Penrod! Ziceam, da-mi, te rog, şi mie farfuria aia cu melasa! Adineauri îi zisei cumetrei Dunlap, cum de-au adus piatra aia în coliba? Se poate s-o fi adus fara nici un ajutor? Vezi-ţi de treaba, zic, ajutor a fost, şi înca din gros. Doişpe oameni pe puţin l-au ajutat pe negrul ala. De-ar fi dupa mine, sa ştiu de bine ca i-aş jupui de vii pe toţi negrii de-aici si tot aş afla cine-a facut-o, zic. Pe deasupra zic..
— Doişpe, zici? Nici patruzeci n-ar fi fost în stare sa faca tot ce-au facutara ei. Uita-te” la cuţitoaiele alea prefacute în ferastraie, ce migalos sînt lucrate; uita-te la piciorul patului, pe care l-au taiat, asta-i treaba de-o saptamîna, pentru şase oameni. Uita-te la mogîldeaţa aia de paie de pe pat şi uita-te la. . .
— Ai dreptate, cumetre Hightower. Asa-i ziceam şi eu cumatrului Phelps, chiar dumnealui. Zice el: „Ce crezi matale de treaba asta, cumatra Hotchkiss?” „Care treaba, cumetre Phelps?” zic. „Ce crezi de piciorul acela de pat, pe care l-au taiat aşa?” zice el. ,,Ce cred? zic. . . zic ca nu s-a taiat de unul singur, asta zic. A fost taiat de careva, de buna seama. Asta-i parerea mea, daca-ţi place; se prea poate sa nu” fie -cum zic eu, şi daca are . careva o parere mai de soi ca a mea, s-o spuie.” Iar cu-metrei Dunlap i-am zis. . .
— Cumatra Phelps, afla de la mine: coliba aia a fost plina de negri pe puţin patru saptamîni, seara de seara, altminteri nu puteau face atîta treaba. Pai, uita-te la camaşa aia mîzgalita cu sînge de sus pîna jos, cu semne tainice,- africane! O ceata-ntreaga trebuie c-a lucrat la ea noapte de noapte! Doi dolari i-as da aluia care-ar putea sa mi-o citeasca. Cît despre negrii care au facut isprava asta, i-as biciui pîna ce. . .
— Oameni care sa-l ajute, cumetre Marples? Ai fi vazut matale, dac-ai fi fost mai deunazi în casa asta. Pai, au furat tot ce le-a cazut sub mîna, macar ca noi stateam zi si noapte la pînda. Au furat camaşa aia chiar de pe frînghia de rufe! Cît despre cearşaful din care-au facut scara, nici nu-ţi închipui de cîte ori l-au furat! Şi faina, si luminarile, şi sfeşnicele, si lingurile, şi tigaia cea veche, si mii de alte lucruri care nu-mi vin acum în minte, şi rochia mea noua „de stamba! Şi, baga de seama, cum îţi spusei, eu şi Silas, si Sid si Tom stateam de veghe mereu, zi şi noapte, si nici unul din noi n-a vazut nici o urma, nici macar un fir de par, şi n-a auzit nici un zgomot care sa-i dea de gol. Şi, poftim, în ultimul minut, ce sa vezi, ne fug de sub nas si-si rîd de noi, şi nu numai de noi, dar şi de tîlharii de pe Teritoriul Indian. Şi pleaca teferi cu negrul ala, fugariţi de şaisprezece barbaţi şi douazeci si doi de cîini! Va spun ca-i ceva sa-ţi stea mintea-n loc, nu alta. Strigoi sa fi fost şi nu ne-ar fi dus de nas mai abitir! Şi cred c-au fost chiar strigoi, fiindca îi ştiţi pe cîinii noştri ce grozavi sînt. Ei bine, cîinii aştia nu le-au gasit macar o data urma! Aş vrea sa vad ca-mi lamuriţi şi mie treaba asta, daca puteţi.
— E ceva. ..
— De cînd sînt n-am mai pomenit una ca asta. ..
— Doamne fereşte, n-aş fi…
— Sînt si hoţi, si. . .
— Doamne, Dumnezeule, mi-ar fi teama sa traiesc
într-o asemenea. ..
— Teama, zici? Eram aşa de îngrozita ca nu-mi venea nici sa ma culc, nici sa m-asez, nici sa stau în picioare, cumatra Ridgeway. Pai, ar fi. furat pîna si… Doamne, Doamne, îţi închipui în ce hal eram aseara, pe la miezul nopţii! Zau daca nu mi-era teama c-o sa ne fure si pe noi! Parca-mi pierdusem minţile, zau aşa. Acu, la lumina zilei, pare o prostie, dar aseara îmi ziceam: „Baieţaşii aştia doi ai mei dorm, saracuţii de ei, colo sus, în odaiţa aia singuratica”. Eram aşa de îngrijorata, ca zau, m-am strecurat pîn-acolo ca sa-i încui cu • cheia. Chiar aşa! Oricine s-ar fi purtat la fel, fiindca, ştiţi, cînd te apuca o spaima ca asta si nu se mai ispraveşte, începi s-o iei razna si te pomeneşti facînd fel de fel de trasnai, de ajungi sa-ţi spui: „De-aş fi copil şi-aş fi singur colo sus, iar uşa n-ar fi încuiata şi. . .”
Se opri cu o mutra mirata şi-si întoarse încet capul, iar cînd ochii îi cazura asupra-mi, ma ridicai şi ma dusei sa iau puţin aer.
îmi spuneam ca daca m-as retrage şi m-as gîndi niţel, poate c-as fi în stare s-o lamuresc de ce nu fusesem în dimineaţa aia în odaia noastra. Am ieşit afara, dar n-am mers prea departe, fiindca-ar fi trimis dupa mine. Tîrziu dupa-amiaza, cînd toata lumea plecase, m-am întors şi i-am povestit cum galagia şi împuşcaturile ne trezisera pe mine si pe „Sid” şi, vazînd noi ca uşa era încuiata şi arzînd de nerabdare sa vedem ce se-ntîmpla, ne-am dat jos pe paratrasnet, dar ne-am cam julit amîndoi si ne-am jurat sa nu mai coborîm aşa niciodata. Apoi i-am povestit tot ce-i istorisisem şi unchiului Silas mai înainte.
— Bine — zise ea — de data asta va iert. La ce te poţi aştepta din partea unor ştrengari de-alde voi? De, toţi baieţii sînt nişte derbedei. La urma urmelor, n-a ieşit nimic rau, aşa- ca sa mulţumim cerului c-aţi scapat cu viaţa, decît sa ne mai necajim. Tot ce-a fost a trecut.
Zicînd acestea, ma saruta, ma mîngîie pe creştet şi se cufunda în ganduri. Deodata se ridica şi spuse:
— Doamne, Dumnezeule, uite ca se întuneca şi Sid înca n-a venit! Ce-o fi cu baiatul ala?!.
— Dau o fuga pîna-n tîrg si-l aduc — m-am sumeţit eu, crezînd ca-i rost de ceva.
— Ba nu — spuse ea. Stai aici. Ajunge ca lipseşte unul. Daca nu s-o-ntoarce pînla cina, o sa se duca unchiul.
Bineînţeles ca Tom nu se arata pîn la cina, aşa ca numaidecît dupa masa unchiul se duse sa-l caute. Se întoarse acasa pe la orele zece, cu o faţa cam lunga. Nu daduse de Tom. Tuşa Sally era grozav de tulburata, dar nenea Silas se stradui s-o încredinţeze ca n-are de ce sa fie:
— Aşa-s baieţii; ai sa vezi ca se-ntoarce pîna dimineaţa viu si nevatamat!
Tuşa Sally n-avu încotro si se potoli, dar spuse ca ea tot o sa-l mai .aştepte niţel şi-o sa lase o luminare aprinsa, pentru ca Si d s-o poata vedea.
Cînd m-am dus la culcare, m-a însoţit cu luminarea, m-a vîrît în pat şi m-a mîngîiat cu atîta blîndeţe, ca-mi venea sa intru în pamînt de ruşine şi nu-ndrazneam sa ma uit în ochii ei. Se aşeza pe marginea patului şi statu mult de vorba cu mine despre Sid. Nu se mai satura sa mi-l laude, zicînd ca-i un baiat de zahar, si ma tot întreba daca nu cumva s-o fi ratacit, ranit sau înecat, îmi zicea cu lacrimi în ochi ca, cine ştie, s-ar putea ca în clipa asta bietul de el sa zaca pe undeva, bolnav sau chiar mort, departe de ea! Eu o linişteam, spunîndu-i ca Sid e sanatos tun si c-o sa se-ntoarca la sigur pîna a doua zi dimineaţa, îmi strîngea atunci mîna, ba ma şi saruta şi ma ruga sa-i mai spun o data şi înca o data, fiindc-o ungea la inima şi-i mai alina of u i. înainte de a pleca, ma privi drept în ochi cu duioşie şi-mi spuse:
— Tom, uşa n-o sa mai fie încuiata, şi mai e şi fereastra, şi paratrasnetul, dar tu ai sa fii cuminte, nu-i aşa? Daca ţii la mine, nu pleca!
Dumnezeu ştie ca muream sa ma duc sa vad ce-i cu Tom, dar dupa vorbele astea n-as mai fi plecat nici pentru o împaraţie.
Am dormit ca pe ace, tot gîndindu-ma la ea şi la Tom.
De doua ori m-am dat jos pe paratrasnet şi m-am dus în curte ca sa trag cu ochiul: şedea la fereastra, lînga luminare, cu ochii plini de lacrimi, privind spre poteca. Tare-aş fi vrut s-o ajut cu ceva, dar tot ce puteam face era sa jur ca n-am sa-i mai caşunez niciodata vreun necaz.
In zori m-am trezit pentru a treia oara şi m-am dat din nou jos: tusa Sally era tot acolo, Hnga luminare, din care nu mai ramasese decît un muc, iar capul încarunţit i se odihnea pe braţ. Adormise.
CAPITOLUL XLII
Batrînul se mai duse o data în tîrg, înainte de masa de dimineaţa, dar nici de data asta nu-i dadu de urma lui Tom. Se aşezara la masa, abatuţi si fara sa scoata o vorba, dar nici nu se atinsera de mîncare. Cafeaua li se raci în ceşti.
— Ţi-am dat scrisoarea? o întreba el într-un tîrziu,
— Ce scrisoare?
— Scrisoarea pe care am ridicat-o ieri de la posta.
— Nu, nu mi-ai dat nici o scrisoare.
— Atunci se vede c-am uitat.
Dupa ce se scotoci prin buzunare, se duse s-o caute pe undeva şi i-o aduse.
— Ia te uita — spuse ea — e din St. Petersburg, de la j sora-mea!
M-am gîndit atunci ca nu mi-ar strica sa mai fac o-l plimbare, .dar nu era chip sa ma mişc. Din fericire, nu |î» apuca sa desfaca plicul şi îl şi arunca, repezindu-se la1 •fereastra; vazuse pe cineva pe drum. M-am repezit şi eu ||dupa ea. Şi cine credeţi ca era? Chiar Tom Sawyer, întins îfpe o targa şi însoţit de doctorul ala batrîn si de Jim, care era îmbracat în rochia de stamba a matuşii Sally şi cu mîinile legate la spate. Mai era cu ei o mulţime de oameni. Am ascuns scrisoarea unde s-a nimerit şi am luat-o la goana. Tuşa Sally se arunca asupra lui Tom, bocind:
— Valeu, e mort, e mort, sînt sigura ca e mort! Tom îşi întoarse puţin capul şi bolborosi ceva, care dovedea ca nu-i în toate minţile.
— Domnul fie laudat, traieşte!» Bine ca n-a murit! izbucni ea, ridicînd braţele spre cer. Apoi îl saruta cu foc şi se repezi spre casa ca sa-i pregateasca patul, împarţind porunci în dreapta şi-n stînga, negrilor şi tuturor care-î ieşeau în cale. Ţii, ce-i mai turuia guriţa! M-am luat dupa oameni, ca sa vad ce-au de gînd cu Jim. Doctorul al ba-trin şi unchiul Silas intrara dupa Tom în casa. Oamenii erau foarte întarîtaţi şi unii din ei voiau sa-l spanzure pe Jim, ca sa dea, cica, o lecţie .tuturor negrilor din împrejurimi, sa le treaca pofta de a mai evada ca Jim, care bagase-n, sperieţi o familie întreaga si le daduse atîta de furca ziţe si nopţi în şir. Alţii însa erau de parere ca n-ar avea nici un rost, fiindca stapînul negrului va veni negreşit si-i va sa plateasca. Oamenii se mai potolira, fiindca, de! ;ai care se grabesc cel mai mult sa spînzure Un negru vi-aiovat de cine ştie ce slnt întotdeauna cei mai puţin dornici sa plateasca pentru el dupa ce si-au facut cheful.
In schimb, îl înjurau pe Jim de mama focului si-l atingeau din cînd în cînd la mir, dar Jim nu scotea o vorba si se prefacea ca nu ma cunoaşte, îl dusera în coliba aia, îl îmbracara în straiele lui si-l legara din nou în lanţuri, dar nu de piciorul patului, ci de un piron mare, batut în
-podea. Ii pusera catuşe la mîini si la picioare şi-i spusera ca pîna la venirea stapînului lui n-o sa primeasca decît «pîine si apa, iar daca stapînul n-o sa vina pîna la o anu-tnita zi, au sa-l scoata la mezat. Apoi oamenii astupara tunelul nostru, zicînd ca în fiecare noapte doi fermieri înarmaţi cu puşti vor sta de paza lînga coliba, iar ziua va fi legat de uşa un dulau. Dupa ce ispravira treaba, mai trasera o porţie de înjuraturi ca de adio. Taman atunci sosi doctorul şi, dupa ce arunca o privire în jur,, spuse:
— Nu fiţi prea aspri cu el, fiindca nu-î un negru rau. „Cînd am ajuns la locul unde l-am gasit pe baiat, mi-am dat seama ca fara ajutorul cuiva n-am sa pot scoate glonţul, şi nici sa-l las pe baiat, ca sa ma duc dupa ajutor, nu puteam, fiindca starea lui era din ce în ce mai îngrijoratoare. La un moment dat, baiatul începuse chiar sa bata campii si nu ma lasa sa ma apropii de el, spunîndu-mi ca ma omoara daca-i însemn pluta cu creta, şi tot felul de bazaconii de-astea. Vedeam eu ca singur n-am s-o scot la «capat cu el, aşa ca-mi trebuia neaparat ajutorul cuiva, în clipa aceea, negrul acesta a ieşit de nu ştiu unde şi mi-a spus ca el o sa ma ajute. Şi m-a ajutat cît se poate de Taine, îmi închipuiam ei ca-i un negru fugar, dar ce era sa fac? Trebuia sa ramîn acolo toata noaptea, pîna a doua zi. Mare belea pe capul meu! Pe deasupra, în tîrg aveam doi bolnavi de gripa si tare-aş fi vrut sa dau o fuga sa-i vad, dar am ramas, fiindca mi-era teama ca negrul o s-o ştearga şi pe urma vina o sa cada asupra mea. N-am avut norocul sa zaresc nici o barca pe-aproape ca sa-i pot face semn. De aceea am fost nevoit sa stau acolo pîna azi-di-mineaţa în zori. N-am vazut nşgru mai devotat şi mai grijuliu ca asta. îşi primejduia libertatea şi pe deasupra era obosit mort, se vedea limpede ca muncise din greu în ultima vreme. Vedeţi, de-aia îmi place de el. Un negru ca asta merita o mie de dolari, basca un tratament bun. A
facut tot ce i-am spus şi baiatul a fost la fel de bine îngrijit ca acasa, poate chiar mai bine, fiindca a avut mai multa linişte. Cum trebuia sa am grija de amîndoi, am ramas acolo pîna azi-dimineaţa în zori, cînd am vazut o barca. Din fericire, negrul dormea tun lînga targa, cu capul pe genunchi. Le-am facut semn oamenilor sa se apropie fara zgomot cu barca, iar ei l-au înhaţat şi l-au legat înainte ca el sa-şi dea seama ce i se întîmpla. Nici nu s-a zbatut macar. Baiatul dormea şi el, aşa ca am învelit vîslele în cîrpe, ca sa nu faca zgomot, şi legînd pluta de .barca, am tras-o încetişor pîna la mal. Negrul a stat liniştit si n-a scos o vorba tot timpul. Domnilor, sa ştiţi de la mine ca nu-i un negru rau.
— Da, vad şi eu ca s-a purtat bine, doctore — zise cineva.
Ceilalţi se mai muiara şi ei. îmi venea sa-i mulţumesc din inima doctorului pentru vorbele rostite în apararea lui Jim, şi ma bucuram ca eu, unul, ma aşteptasem la-asta din parte-i: din clipa în care-l vazusem, ştiusgm ca-i un om de treaba şi inimos.
Dupa ce oamenii se învoira cu toţii ca Jim se purtase foarte bine şi ca merita sa fie rasplatit pentru asta, faga-duira sa nu-l mai înjure. Apoi ieşira din coliba, încuindu-l înauntru. Nadajduisem c-au sa-i scoata o parte din lanţuri-fiindca tare mai erau grele, şi c-au sa-i dea ceva carne şi verdeţuri, pe lînga pîine si apa. Nici prin gînd nu le trecu aşa ceva, dar mi-am zis ca-i mai bine sa nu m-amestec. Ma gîndeam totuşi sa-i spun şi tuşii Sally ce povestise doctorul, de îndata ce voi trece hopurile care ma mai aşteptau, adica de îndata ce-i voi lamuri de ce uitasem sa-i pomenesc de rana lui Sid, cînd i-am povestit ce facusem eu si cu Sid în noaptea aia blestemata, cînd am pornit şi noi pe urmele negrului fugar.
Timp aveam berechet. Tuşa Sally ramase toata ziua şi toata noaptea în odaia bolnavului; de cîte ori îl vedeam pe unchiul Silas învîrtindu-se pe-acolo, o stergeam repede.
A doua zi dimineaţa, auzind ca lui Tom îi merge ceva mai bine si ca tuşa Sally se dusese sa traga un pui de somn, m-am strecurat în odaia bolnavului; daca-l gaseam treaz, ma gîndeam sa ticluiesc împreuna cu el o poveste pentru familie. Tom însa dormea, şi înca foarte liniştit. Era palid, nu cu obrajii îmbujoraţi, ca atunci cînd sosise. M-am aşezat si-am aşteptat sa se trezeasca.
Peste o jumatate de ora, tusa Sally intra tiptil în odaie: na, iar o sclintisem! Ea îmi facu semn sa stau liniştit şi se aşeza lînga mine, spunîndu-mi la ureche ca acum ne putem bucura, deoarece bolnavul parea sa se înzdrave-nea&ca: dormea de atîta vreme şi arata mult mai bine. Garantat ca avea sa se scoale întreg la minte!
Am stat de veghe aşa, pîna ce deodata Tom începu sase mişte si, deschizînd ochii, ne arunca o privire cit se poate de la locul ei.
— Ia te uita — spuse el — sînt acasa! Cum aşa? Unde-i pluta?
— E la adapost — i-am spus.
— Şi Jim?
— La fel — i-am raspuns, fara prea multa convingere. Tom însa nu baga de seama.
— Straşnic! Minunat! Acum sîntem cu toţii salvaţi! I-ai povestit matusii?
Era cît pe ce sa zic da, însa ea mi-o lua înainte:
— Ce sa-mi povesteasca, Sid?
— Pai, cum s-a petrecut toata povestea.
— Care poveste?
— Pai, povestea asta, nu-i decît una. E vorba de felul în care eu şi cu Tom l-am slobozit pe negrul fugar.
— Dumnezeule! Slobozit pe ne,. . Ce tot îndruga baiatul asta? Doamne, iar si-a pierdut minţile!
— Nu, nu mi-am pierdut minţile! Ştiu eu ce spun. Eu si cu Tom l-am slobozit, Ne-am pus în cap sa-l slo-bozim, si-am facut-o. Şi înca fain de tot.
îşi dadu drumul si ea nu-l mai putu opri; îl lasa sa vorbeasca, zgîindu-si ochii la el, iar eu îmi dadui seama ca n-are nici un rost sa ma bag.
— Ştii, tuşa, -a fost o treaba tare grea. Am muncit saptamîni întregi; noapte de noapte, ceasuri în şir, în vreme ce voi toţi dormeaţi. A trebuit sa furam luminarile, cearşaful, camaşa, rochia matale, lingurile, blidele, cuţitele, tigaia, piatra de moara, faina si o sumedenie de alte lucruri. Nici nu-ţi poţi închipui ce greu ne-a fost sa mesterism ferastraiele, penele, inscripţiile şi toate celelalte. Şi nici -n-ai idee ce grozav ne-am distrat. A trebuit sa desenam singuri coşciugul si celelalte poze, sa scriem scrisorile nonime ale tîlharilor, sa ne suim si sa ne dam jos pe paratrasnet, sa sapam tunelul din coliba, sa facem scara de frînghie si s-o vîrîm într-o placinta şi p-orma sa trimitem lingurile si celelalte unelte în buzunarul sorţului matale…
— Dumnezeule!
— . . .si sa umplem coliba cu şobolani, şer.pi şi alte jivine, ca sa-i ţina de urît lui Jim. Erai cît pe ce sa ne strici toate socotelile, oprindu-l atîta vreme pe Tom cu untul în palarie. Oamenii au dat buzna în coliba înainte» de a fi ieşit noi de-aoolo, şi-a „trebuit s-o ttalim repede, şi ei ne-au auzit şi-au pornit pe urmele noastre, iar eu mi-am primit porţia, n-am ce zice. Ne-am ascuns prin tufişuri si i-am lasat sa treaca, iar cînd s-au apropiat cîinii, au vazut cine sîntem şi au şters-o numaidecît, fiindca n-aveau nimic cu noi. Iar noi ne-am dus cu barca la pluta şi-am scapat, iar Jim şi-a dobîndit libertatea. Unde mai pui ca toata treaba am facut-o noi singuri! Ce spui, nu-i grozav, tuşa?
— De cînd sînt n-am mai pomenit una ca asta! Va-sazica voi, împieliţaţilor, aţi scornit toata dandanaua asta, de ne-aţi scos din minţi şi-aţi bagat groaza-n noi? Tare-aş vrea sa ţi-o platesc chiar acum, cu vîrf şi îndesat! Cînd ma gîndesc ca seara de seara am fost. . . A, sa te faci tu bine, netrebnicule, şi-o sa vezi cum ma pian cu sfîntu Niculaie pe-amîndoi!
Dar Tom era aşa de mîndru si de fericit, ca nu se putu stapîni şi-i dadu zor cu-ale lui, în vreme ce ea tuna şi scuipa foc pe nari, nu alta. Le mergea gura la amîndoi, de-ai fi zis ca-i un sobor de pisici.
— Bucura-te acum, cît mai eşti în pat, ca .daca te mai prind cu ala vreodata.
— Cu cine? întreba Tom cu mirare în glas si încetînd sa zîmbeasca.
— Cum cu cine? Cu negrul ala fugar. Da cu cine credeai?
Tom ma privi lung şi-mi spuse:
— Tom, da nu-mi spuseşi adineauri ca Jim e la adapost? Ce, n-a fugit?
— El? zise tuşa Sally. Negrul fugar? Fii pe pace. L-au adus înapoi şi l-au virît din nou în coliba aia, unde-o sa stea cu pîine si apa, ferecat în lanţuri grele, pîna l-o cere careva sau l-om vinde!
Tom se ridica în capul oaselor, cu ochii aprinşi si cu narile umflate, frematînd ca nişte aripioare, şi-mi striga:
— N-au nici un drept sa-l închida! Du-te repede, fara zabava, şi da-i drumul! Jim nu-i sclav, e la fel de slobod ca orice faptura de pe faţa pamîntului!
— Iar aiureaza baiatul. ..
— Nu aiurez deloc, tuşa Sally, şi daca nu se duce nimeni, ma duc eu. De mic îl ştiu pe Jim, şi Tom la fel. Batrîna domnişoara Watson a murit acum doua luni şi-i era ruşine ca se gîndise sa-l vînda în miazazi. A spus-o chiar ea şi a scris în testament ca-l slobozeste.
— Atunci de ce naiba mai voiai sa-l slobozeşti, daca era slobod?
— Auzi, întrebare! întrebare de femeie, eh! … Pai, eram dornic de aventura, tusico, şi-aş fi trecut prin foc şi sînge ca sa. .. Sfinte Sisoe, uite-o pe tusa Polly!
Aoleu, chiar ea era! Statea în prag si zîmbea fericita, ca un înger îndopat cu placinte.
Tuşa Sally i se arunca de gît, mai-mai s-o înabuşe cu îmbraţişarile, şi începu sa plînga pe^ umarul ei. Cît despre mine, mi-am gasit un locşor potrivit sub pat, gîndindu-ma ca-n curînd n-o sa se mai poata respira în casa asta. Din cînd în cînd, aruncam o privire afara; deodata matuşa Polly se smulse din braţele matusii Sally şi începu sa se uite la Tom pe deasupra ochelarilor, ca şi cum ar fi vrut sa-l bage-n pamînt.
— Da, da — îi spuse — mai bine ai întoarce capul. Sa fiu în locul tau, eu aşa aş face, Tom.
— Vai de mine — izbucni tusa Sally — aşa de mult s-a schimbat?! Nu-i Tom, ci Sid. Tom e. . . Tom e.. . dar unde-i Tom? Parca adineauri era aici.
— Vrei sa zici unde-i Huck Finn, de buna seama. De cînd îl tot cresc pe derbedeul asta de Tom, fii sigura ca pot sa-l recunosc si dintr-o mie. Altminteri frumos mi-ar sta! Hei, Huck Finn, ia ieşi de sub patul ala!
Ce era sa fac? Am ieşit — ce-i drept, cu inima cît un purice. Sa fi vazut ce ochi a cascat tusa Sally! Şi nenea Silas la fel, cînd i s-a povestit totul. Ai fi zis ca-i beat, nu alta. Toata ziua parc-ar fi fost pe alta lume, saracul, iar în seara aceea, la biserica, a ţinut o predica de i s-a dus buhul, fiindca nici al mai înţelept om din lume n-ar fi putut s-o priceapa.
Matuşa Polly a lui Tom le povesti tuturor cine şi ce eram eu, şi-a trebuit sa le-arat cum în ziua cînd doamna Phelps („Spune-mi tuşa Sally, ca mai înainte — ma înr-trerupse ea — ca aşa m-am obişnuit!”) m-a luat drept Tom Sawyer, eram atît de strîns cu uşa, încat n-am avut curajul s-o contrazic, şi-apoi eram sigur ca Tom n-o sa. se supere, ba dimpotriva, o sa-i placa, fiind ceva misterios, ca o aventura. Şi chiar aşa s-a-ntîmplat; cînd a sosit Tom, s-a dat drept Sid şi m-a ajutat cît a putut ca sa» ies din încurcatura.
Matuşa Polly adeveri spusele lui Tom, ca în testamentul ei domnişoara Watson îi daruise lui Jim libertatea-Vasazica Tom Sawyer se vîrîse în atîtea belele ca sa slobozeasca un negru slobod! Abia acum pricepeam de-ce, în ciuda creşterii pe care-o primise acasa, se învoise totuşi sa ma ajute sa slobozesc din robie un negru!
Matuşa Polly povesti cum dupa ce primise scrisoarea^ matusii Sally, din care aflase ca Tom şi Sid sosisera cu> bine, îşi spusese:
— „Alta acum! Dar trebuia sa m-aştept la una ca asta din parte-i, de vreme ce i-am dat drumul sa plece,, aşa, de capul lui.” Şi iata-ma nevoita sa bat tot drumul” asta de o mie şi o suta de mile, ca sa vad ce isprava a mai facut derbedeul, mai ales ca nu primeam nici unu raspuns de la tine.
— Dar n-am primit nici o scriseare! se mira matuşa? Sally.
— Cum aşa? Doar ţi-am scris de doua ori! Ţe-ntre— bam ce vrei sa spui cînd zici ca Sid e-acolo, la tine!
— Bine, dar n-am primit nimic, draga mea! Atunci matuşa Polly se-ntoarse încet spre Tom si se? rasti la. el:
— ÂsKŢulta, Tom!
— Ce-i, tuşa? întreba el cu glas mieros.
— Obraznicule, ada-ncoa scrisorile!
— Care scrisori?
— Scrisorile mele. Ah, stai tu, ca pun eu mîna pe-tine, sa vezi ce-o sa-ţi.
— Sînt în cufar, poftim. Şi-s la fel cum erau cînd le-am luat de la poşta, nu m-am uitat în ele, nici nu le-am atins. Dar ştiam e-au sa se încurce socotelile şi p-orma ma gîndeam ca nu te grabeşti şi. ..
— Ei, fir-ai tu sa fii, ne socotim noi, lasa… Am mai trimis o scrisoare, în care te înştiinţam ca sosesc. Te pomeneşti ca si pe aia…
— Nu, aia a sosit ieri si n-am citit-o înca, dar o am aici, nu s-a pierdut — zise tuşa Sally.
As fi pus ramaşag pe doi dolari ca n-o are, dar mi-am ;zis ca-i mai sanatos sa tac, aşa ca n-am mai scos o vorba.
N-A MAI RĂMAS NIMIC DE SCRIS
De îndata ce-am ramas cu Tom între patru ochi, l-am intrebat ce avusese de gînd dupa fuga noastra şi ce-ar fi ifacut daca evadarea negrului liber ar fi izbutit? îmi raspunse ca de la bun început avusese de gînd ca, dupa eliberarea lui Jim, sa-l ducem cu pluta la vale si sa traim o viaţa de aventuri, pîn-om ajunge la varsarea fluviului in mare; apoi sa-i spunem ca e liber, sa-l aducem înapoi acasa cu vaporul, clasa-ntîi, şi sa-i platim pentru timpul pierdut. Urma sa trimitem vorba despre sosirea lui, pentru ca toţi negrii sa-i iasa în întîmpinare şi sa-l duca în oraşel cu torţe şi cu lautari. Astfel, Jim ar fi fost un erou, iar noi la. fel.
Cît despre mine, ma gîndeam: las ca-i bine şi-aşa!
Ne-am grabit sa-l scoatem pe Jim din lanţuri, iar tuşa Polly, unchiul Silas si tusa Sally aflara cu cîta sîr-rguinţa îl ajutase Jim pe doctor sa-l îngrijeasca pe Tom, îl copleşira cu laude şi începura sa-l rasfeţe, dîndu-i sa manînce tot ce-i poftea inima şi scutindu-l de orice munca. L-am dus pe Jim în odaia bolnavului si ne-am aşezat la taifas. Tom îi dadu lui Jim patruzeci de dolari ca rasplata ca fusese un prizonier aşa de rabdator şi destoinic. Jim era în culmea fericirii.
— Ce ţi-am spus eu, Huck? Ce ţi-am spus eu colo, pe insula Jackson? Ţi-am spus ca Jim are par-pe piept si •ca asta-i semn bun. Ţi-am spus ca Jim a fost bogat odata si are sa mai fie! Şi uite ca se-adevereste. Asculta ce spune Jim, semnu-i semn. Eu am fost sigur c-o sa fiu iar bogat, cum sînt sigur ca-s aici în clipa asta!
Apoi îi veni rîndul lui Tom sa vorbeasca. Şi vorbi, şi vorbi. . .
— Ce-ar fi s-o ştergem de-aici tustrei într-o noapte? ispuse el. Facem rost de echipament şi mergem pe Teritoriul Indian, dupa aventuri. Stam acolo vreo doua-trei saptamîni. Ai, ce ziceţi?
— Eu zic sa mergem — i-am raspuns — da n-am bani pentru echipament şi nu vad cum as putea capata de-acasa, fiindca Babacu s-o fi întors între timp şi-o fi baut toţi banii pe care i-a luat de la judele Thatcher.
— Nu, nu i-a luat — spuse Tom. Banii-s tot acolo, şasa mii de dolari si ceva. Iar taica-tu nu s-a mai întors, cel puţin pîn-am plecat eu.
Atunci Jim rosti cu voce grava:
— Nu se mai întoarce el niciodata, Huck!
— Cum aşa, Jim?
— Nu-ntreba, Huck, dar el nu se mai întoarce niciodata. Eu însa l-am tot pisat, pîna cînd mi-a spus:
— Ţii minte casa care plutea pe apa? înauntru era un om acoperit.si eu m-am dus şi l-am descoperit, iar pe tinenu te-am la.sat sa te-apropii. Da, Huck, te poţi duce oricînd sa-ţi iei banii, fiinca el era omul ala.
Tom e acum aproape cu totul vindecat. Şi-a legat glonţul de un lanţug şi-l poarta la gît, uitîndu-se mergu la el ca la un ceasornic. Ei. şi-acu n-a mai ramas nimic de scris, si-s1 tare bucuros, fiindca de-aş fi ştiut dinainte ce greu e sa scrii o carte, m-aş fi lasat pagubaş. Oricum, alta data nu ma mai apuc eu de-o treaba ca asta. Socot însa c-o sa fiu nevoit s-o pornesc spre Teritoriul Indian înaintea celorlalţi, fiindca tusa Sally are de gînd sa ma înfieze si sa ma ţivilizeze, şi n-aş putea îndura aşa ceva.
Ştiu eu ce-nseamna!