La ora douasprezece ne aflam cu toți pentru cea din urma oara la școala, ca sa aflam rezultatul examenelor și sa ne luam certificatele de promovare.
Strada era plina de parinți, care cotropisera pana și sala cea mare. Mulți intrasera chiar prin clase, îngramadindu-se pana aproape de catedra profesorului. În clasa noastra umplusera tot locul dintre perete și banci.
Venisera, tatal lui Garrone, mama lui Derossi, lacatușul Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeața, tatal Zidarașului, tatal lui Stardi și mulți alții pe care nu-i mai vazusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o zbarnaiala de parca eram la targ. Intra profesorul și se facu o mare tacere.
El ținea în mana catalogul și începu îndata sa strige.
— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidarașul, promovat. Crossi, promovat!
Dupa aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul I.
Toți parinții care erau de fața și-l cunoșteau îi zisera:
— Bravo, bravo, Derossi! Și el își scutura carlionții lui balai și, cu zambetul sau natural și frumos, se uita la mama sa, care îi facu un semn de mulțumire cu mana.
— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovați. Pe urma trei sau patru care urmara, ramasesera repetenți. Unul începu sa planga, pentru ca tatal sau îl amenința de la ușa cu degetul.
Domnul Perbani încerca sa-l îmbuneze, zicandu-i: Nu, domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e și norocul. Și tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar sa strige: Nelli, promovat.
Maica-sa îi trimise o sarutare cu mana.
— Stardi, promovat!
Ca de obicei, el nu arata nici o bucurie, nu-și dezlipi pumnii de la tample.
Cel din urma promovat fu Votini. El venise foarte dichisit.
Profesorul se sili și zise:
— Baieți! Astazi ne aflam cu toții adunați pentru cea din urma oara. Am trait un an împreuna și ne desparțim prietenește: Nu este așa? Îmi pare foarte rau, ca ma despart de voi!
Aici se opri, apoi adauga:
— Daca am fost vreodata cam nerabdator, daca am fost, fara voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertați-ma!
— Nu, nu! strigara parinții și o mulțime de elevi, n-ai fost niciodata nedrept!
— Iertați-ma! începu iarași, profesorul, și iubiți-ma! La anul n-o sa mai fiți cu mine, dar eu tot o sa va vad, caci ați ramas întipariți în mintea și în inima mea. La revedere, baieți!
Apoi veni printre noi și toți îl apucaram de mana, de haine; cei mai mici se suiau pe banci, mulți îl sarutara:
— La revedere, domnule Perboni! Va mulțumim! Ramas bun! Sa nu ne uitați!
A ieșit din clasa emoționat. Plecaram și noi, gramadindu-ne la ușa. Tot atunci ieșeau și baieții din celelalte clase. Ce învalmașeala! Ce zgomot! Toți își luau ramas bun de la pro-fesori și de la profesoare și se salutau.
Profesoara cu pana albastra era înconjurata de micii ei elevi; patru sau cinci îi sarira în spinare și vreo douazeci o trageau în toate parțile; nici nu mai putea sa rasufle, biata fata! Profesoarei, poreclita „maicuța calugarița” îi smulsera palaria și-i prinsera la încheieturile rochiei vreo zece bu-chețele de flori.
Mulți sarbatoreau pe Robetti, care-și lepadase carjele pentru prima data. Auzeai din toate parțile:
— La anul, baieți! Sa ne vedem la anul, în octombrie!
Toți ne luaram ramas bun, unul de la altul, uitand în acel moment orice suparare. Chiar Votini, care pizmuise așa de mult pe Derossi, îl lua de gat și-l saruta.
Eu sarutai pe Zidarașul, tocmai cand draguțul baiat îmi facea cel din urma bot de iepure. Îmi luai ramas bun de la Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse ca eu caștigasem la loteria din urma și-mi dadu un bloc din acelea care țin foile de hartie pe pupitru; era de porțelan, dar spart la un colț.
Îmi luai ramas bun de la toți. Bietul Nelli se lipsea de Garrone, nu putea sa se desparta de el. Nu-i venea numai lui greu sa se desparta de bunul Garrone, ci și noua tuturor. Care de care se întrecea sa-i stranga mana și sa-l sarbatoreasca.
Tatal sau se mira de dragostea ce-i aratau camarazii lui și zambea cu mulțumire. Garrone fu cel din urma de la care mi-am luat ramas bun; îl sarutai în strada, și-mi ascunsei capul la pieptul sau, ca sa nu vada ca plang. El ma saruta pe frunte, apoi am alergat îndata la tata și la mama.
Tata ma întreba:
— Ți-ai luat ziua buna de la toți camarazii tai?
— Da, tata! raspunsei.
— Daca ai suparat pe vreunul, du-te și cere-i iertare!
— N-am suparat pe nimeni, tata draga!
— Așadar, ramas bun! zise tata, cu glasul tremurand, aruncand spre școala cea din urma privire.
Mama zise și ea:
— Ramas bun!
Eu nu putui sa mai zic nimic.