Era odata la Bagdad, sub domnia stralucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțator bogat, care avea o nevasta batrana și un fecior, Abu-Hasan, crescut pîna la vreo treizeci de ani strîns de aproape în toate privințele. Neguțatorul a murit, și Abu-Hasan a intrat în stapînirea avuției pe care o gramadise tata-sau o viața întreaga. Fiul a facut altfel de cum facuse tatal. În tinerețe nu capatase niciodata o para mai mult decît îi trebuia ca sa-și duca viața ; acum a pus de gînd sa cheltuiasca potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a împarțit averea în doua parți: cu o parte a cumparat acareturi, care-i aduceau destul venit ca sa poata trai cum se cuvine, fara sa s-atinga de capete ; iar cu cealalta jumatate, în bani sunatori, a hotarît sa sa puna pe petreceri, încailea sa-și destoarca rabdarile suferite sub strașnicia în care-l ținuse tata-sau pîna la așa vîrsta coapta ; dar s-a jurat ca n-are sa mai cheltuiasca apoi nimica peste aceasta suma, dupa ce ce și-o face toate chefurile. În acest scop, Abu-Hasan a strans împrejuru-i o ceata de tineri de vîrsta și de teapa lui, și de acolea s-a gîndit numa cum sa-i faca a-și petrece vremea în chipul cel mai placut. Așadar nu s-a marginit la prînzuri și ziafeturi cu mîncari și bauturi care de care mai rare și mai scumpe ; a mai adus și tarafuri de lautari și cîntareții cei mai vestiți ; și pe urma, danțuitoarele și danțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad.
Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli atît de nemasurate, încît n-a putut-o duce așa mai mult de un an.
Cum n-a mai întins masa mare, prietenii s-au facut nevazuți ; ba nici nu-i mai întîlnea oriunde i-ar fi cautat, fiindca fugeau de el îndata ce-l zareau, și daca din întîmplare da piept în piept cu vreunul și vrea sa-l opreasca sa-o spuna ceva, acela își cerea iertaciune, ca-i e degraba și n-are vreme de vorba, și pleca repede p-aci încolo.
Pe Abu-Hasan mai mult l-a mîhnit parasirea din partea prietenilor, decît îl încîntase mai înainte semnele lor de dragoste . Odata , mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat a intrat în odaia ma-si și s-a așezat pe marginea divanului departe de ea.
-Ce ai fiule? a-ntrebat batrîna. De ce ești așa de pocîltit și n-ai chef de loc? Sa fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n-ai fi așa de oparit… Știu ca, dupa cîte cheltuieli nebunești ce ai facut, nu-ți mai ramîn mulți bani sunatori. Erai stapîn pe avutul tau, și eu n-am vrut sa ma-mpotrivesc purtarilor tale nesocotite, mai ales știind ca ți-ai pastrat cuminte jumatate din avere… Și d-aia nu vad ce te poate adînci acuma în așa hal de neagra mîhnire.
Pe Abu-Hasan, la vorbele batrînei, l-a podidit lacrimile, și-a zis:
-Mama, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strîns atîția prieteni împrejurul meu, i-am îndopat cu cîte bunatați mi-a dat prin gînd, pîna n-au mai putut, și acuma cînd nu mai am ce le da, vad ca toți ma parasesc. Cînd zic ca n-am cu ce-i mai îndopa, ma gîndesc la banii pe cari-i hotarîsem pentru asta ; ca despre venitul meu, slava Domnului, mi l-am pastrat, și acuma știu cum sa-ntrebuințez ce din fericire mi-a ramas. Vreau numai sa încerc pîna unde pot merge prietenii mei cu nerecunoștința. O sa ma rog de ei sa puna fiecare de la mîna la mîna, sa m-ajute a ma salta din starea nenorocita în care am cazut. Dar asta, precum ți-am spus, o fac numai ca sa vaz daca voi gasi la dînșii vreo recunoștința.
-Baiete, i-a raspuns mama, nu vreau sa te opresc de la ce ai pus de gînd ; dar îți pot mai dinainte spune ca degeaba tragi nadejde. Tu înca nu cunoști ce va sa zica prietenii de petrecere ; dar o sa-i cunoști…
-Mama, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui ; dar tot vreau sa ma luminez singur despre mișelia și neomenia lor.
Abu-Hasan a și plecat ; a facut ce-a facut și a gasit pe toți prietenii. Le-a aratat în ce mare strîmtoare se afla și i-a rugat sa-și dezlege pungile ca sa-l ajute. N-a uitat chiar sa le spuna ca în mare parte a scapatat din pricina cheltuielilor nemasurate cu atîtea petreceri și ziafeturi, ca doar i-o atinge la omenie. Nici unul dintre prieteni nu s-a lasat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba, unii chiar, l-au dat afara. S-a întors acasa, amarît pîna în fundul sufletului și i-a zis batrînei:
-A, mama, bine mi-ai spus tu: în loc de prieteni am gasit niște ticaloși nerecunoscatori. S-a ispravit ; sa nu-i mai vaz în ochi!
Abu-Hasan s-a hotarît dar sa se fereasca de acu-ncolo de orice galantomie. Dupa ce și-a socotit venitul bine, și l-a împarțit astfel încît sa-i ajunga de cheltuiala în fiecare zi regulat, dîndu-i mîna sa pofteasca în toate serile la masa cîte un singur musafir, pe care sa-l ospateze cumpatat, dar cuviincios. Pe urma s-a jurat ca acel musafir sa nu fie localnic din Bagdad, ci un strain care ar fi picat chiar în ziua aceea, și pe care sa-l poata trimite pe-aci încolo dupa ce l-a gazduit frumos o noapte.
Dupa cum pusese la cale, Abu-Hasan își îngrijea de dimineața sa cumpere toate trebuincioase pentru cina, și pe seara mergea sa se așeze lînga podul Bagdadului ; cum vedea un strain, al dintîi care-i ieșea înainte, macar de orice teapa ar fi fost, îl poftea politicos sa-i faca cinste a veni sa cineze și sa petreaca noaptea aceea acasa la dînsul.
Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogata, însa buna și curata, așa ca sa poata mulțumi destul pe un oaspete drumeț. Mai ales nu lipsea de la masa vin bun, și veselie, caci în loc sa vorbeasca cu oaspetele sau despre politica or despre daraveri negustorești, îi placea mai bine sa povesteasca despre lucruri placute și hazlii. De felul lui era om vioi și bun de petrecere, și știa sa-nveseleasca pe un tovaraș orcît de posomorît. A doua zi dimineața Abu-Hasan îi zicea musafirului:
-Cînd te-am poftit aseara sa cinezi la mine, ți-am spus obiceiul meu: sa nu te superi ca acuma te poftesc sa pleci ; am eu cuvinte sa ma port așa. Mergi de-ți vezi și de treburile dumitale… Umbla cu Dumnezeu!
într-o seara, cînd ședea dupa regula lui la capatul podului, iata ca trece califul Harun-al-Rașid, îmbracat tiptil așa ca sa nu-l cunoasca nimeni. Stapînitorul acesta, deși avea destui slujbași foarte pricepuți și strașnici, tot voia sa cunoasca el singur cum merg lucrurile în împarația lui; și pentru acest scop umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin orașul Bagdad. În seara aceea, era îmbracat ca un negustor de la Musul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe corabie în partea dimpotriva a podului, și în urma lui mergea un rob mare și voinic, o namila de om.
Califul, sub îmbracamintea lui, se vedea a fi un barbat de seama, vrednic de toata cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde ședea jos și, dupa ce i-a facut o temene pîna la pamînt, i-a zis politicos de tot:
-Prea cinstite domnule, bine-ai venit sanatos la noi în Bagdad; te rog prea-plecat sa-mi faci cinstea sa poftești la cina cu mine și sa-ți petreci noaptea asta în casa mea, ca sa te odihnești bine de oboseala calatoriei.
Și, ca sa-l îndatoreze și mai mult a pofti la el, i-a spus în cîteva cuvinte ce obicei are dînsul cu musafirii lui.
Califul a facut haz de gustul lui Abu-Hasan, și a voit sa cunoasca mai de aproape pe acest om ciudat. I-a spus numaidecît ca de la un barbat așa de politicos e încîntat a primi gazduire fie pe cît de scurta vreme, și ca e gata sa-l urmeze.
Abu-Hasan, care nu banuia ca soarta îi scosese înainte un oaspete așa de înalt, se purta cu califul parca ar fi fost deopotriva amîndoi. L-a dus acasa, l-a bagat într-o odaie foarte curata și l-a poftit sa șada pe divan la locul de cinste. Cina era gata și masa pusa. Mama lui Abu-Hasan, priceputa la bucatarie, le-a dat trei feluri de mîncari: niște porumbei gatiți cu zarzavaturi și cu orez, apoi o gîsca la tava și pe urma un clapon fript cu patru puișori rumeniți de jur împrejur. Altceva nimica; dar toate erau bine facute.
Abu-Hasan a stat la masa în fața musafirului; au mîncat amîndoi din toate pe tacute și pe nebaute dupa obiciul locului. Dupa ce au ispravit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel-de-fel de poame de care se gaseau în acea vreme a anului și niște turte uscate de migdale. Hasan a adus niște urcioare cu vin și bardace, le-a pus lînga el și a rugat-o pe batrîna sa-i dea de mîncare robului care venise cu musafirul. Cînd s-au așezat iar la masa, Abu-Hasan a luat o bardaca, a umplut-o cu vin și, ridicîndu-se în sus, a zis catre musafir:
-Prea cinstite domnule, te poftesc sa faci ca mine… Nu știu ce-i fi gîndind dumneata ; dar, dupa mine, drept sa-ți spun, omul care uraște vinul, vrînd sa se arate înțelept, nu-i înțelept de loc. Veselia e lucru bun ; trebuie s-o cautam, și s-o gasim în fundul bardacei!
Abu-Hasan și-a golit bardaca în vreme ce califul i-a raspuns:
-Vorba dumitale e cuminte, ești un om de isprava ; îmi place ca te vaz chefliu și vesel, și te rog sa-mi torni și mie.
Abu-Hasan a umplut bardaca musafirului, zicînd:
-Gusta, te rog, prea-cinstite domnule și spune drept: așa-i ca-i bunicel?
Califul a baut ; iar Abu-Hasan i-a mai zis:
-Eu, cum te-am zarit pe dumneata, am priceput ca ești om care știi ce va sa zica sa traiești. Ce sa-ți mai vorbesc?… Sunt nu se poate mai mulțumit și mai vesel ca m-am întîlnit astazi cu un barbat așa deosebit cum ești dumneata. Îmi placi foarte mult… Halal sa-ți fie! Sa traiești!
Vorbele lui Abu-Hasan îi faceau mare placere califului, care fiind și el om foarte vesel, își îndemna mereu gazda la baut, ca sa o cunoasca mai bine. Din vorba în vorba, Abu-Hasan a spus cum îl cheama, cum traiește, prin ce întamplari neplacute trecuse, și a încheiat zicand:
– Dar nu-mi pare rau ca am fost amagit de prieteni, fiindca daca nu se-ntampla ce s-a întamplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un strain așa de prețios ca dumneata.
– Califul, mulțumit de lamuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:
– Ești vrednic de lauda, prietene, ca ai luat astfel de hotarare înțeleapta, și mai ales ca te ții de ce ai hotarat.
Și drept sa-ți spun, îți pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi placerea sa primești la masa și-n casa dumitate un om de treaba cu care stai frumos de vorba și-l îndatorezi așa încat unde s-o duce sa te pomeneasca și sa-ți laude casa, masa și primirea dumitale atat de cuviincioasa… Decat, din vorba-n vorba, și dumneata și eu, nu luam seama ca prea lasam vinul sa se trezeasca… Te rog, bea, și toarna-mi și mie.
Și așa au baut amandoi înainte, povestindu-și unul altuia lucruri placute. Acu era tarziu; musafirul a spus ca, fiind obosit de atata drum cat facuse, are nevoie de odihna, și a adaugat:
– Și pe urma, nici dumneata nu voi sa-ți pierzi odihna pentru tiune. Haide, sa ne culcam; și, fiindca poate maine dimineața eu am sa plec pana nu te deștepți dumneata, își spun de-acuma ca am ramas foarte încantat de ospatarea ce mi-ai facut așa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rau, ca nu știu cum sa-ți arat recunoștința mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ți-aș putea plati de atata bunavoința, ca sa vezi ca nu ai avut a face cu un nerecunoscator. Un om ea dumneata nu se poate sa n-aiba vreo daravera, vreo nevoie, și sa nu doreasca a i se face pe plac. Uite, cat ma vezi pe mine aga, negustor, poate sa fiu în stare sa te îndatorez și eu cu ceva, daca nu de-a dreptul, macar prin mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei. La aceste vorbe politicoase ale negustorului,
Abu-Hasan a raspuns:
– Preacinstite domnule, nu ma îndoiesc catuși de puțin ca, nu numai așa, doar ca om politicos, îmi arați atata bunavoința. Dar pot sa te asigur ca eu n-am nici pasuri, nici daraveri, nici vreo dorința, și n-am sa cer nimanui nimic. N-am cea mai mica pofta de marire, și sunt foarte mulțumit cu soarta mea. Prin urmare, foarte-ți mulțumesc numai și numai ca ai poftit în casa mea și mi-ai cinstit masa, așa buna, rea, cum s-a putut gasi… Cu toate astea, parca aș avea și eu ceva care ma supara, dar iar nu pana-ntr-atata încat sa-mi pierd liniștea pentru asta. Sa vezi ce e… Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala își are geamia ei, cu cate un imam, adica popa, care e dator sa faca rugaciunile la orele hotarate dupa lege. Imamul de la geamia noastra este un batran înalt și uscațiv, posomorat și tare fațarnic. Ctitorii, cateșipatru, vecinii mei, sunt ca și el niște batrani ursuzi și zavistnici, lucru mare. În toate zilele se aduna împreuna cu toții și alta n-au de vorbit decat barfeli și rautați, ca sa vare fitiluri și zazanie în toata mahalaua: crapa de necaz ca nu pot sa stapaneasca dumnealor pe toți mahalagiii noștri, sa-i poarte ei de nas dupa cum le place lor. Ei! vezi, asta ma strange pe mine de gat, în loc sa-și vada popa de legea lui și ctitorii sa se îngrijeasca de geamie, dumnealor se leaga de lume și n-o iasa sa traiasca în buna pace.
– Dupa cum vaz eu – a zis califul – dumneata ai dori sa-le mai scurtezi limba acelor barfitori?
– Precum zici, tocmai! a raspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu ma face Dumnezeu pe mine calif o zi macar, numai o zi!
– Ei! sa zicem ca ai fi calif… ce-ai face?
– Ce-aș face?… Aș face ceva sa ramana de pomina… I-aș pildui strașnic pe dumnealor, ca sa aduc o mulțumire lumii de isprava: aș pune sa le traga la fiecare ctitor cate o suta de bețe la talpi și imamului patru sute; sa-i învaț eu pe dumnealor, ma-nțelegi, ca nu-i treaba dumnealor sa turbure viața mahalagiilor, ma-nțelegi!
Califului i s-a parut foarte nostima ideea lui Abu-Ha-san, și zice:
– Îmi place dorința dumitale, mai ales ca o vad pornita dintr-o inima dreapta care nu sufere sa ramana rautatea nepedepsita; și tare aș dori și eu sa ți-o vad îndeplinita… Și de! poate ca lucrul sa nu fie chiar peste putința, cum îți închipui. Eu cred ca, daca ar afla ce ganduri ai, califul ar fi în stare sa-ți încredințeze puterea lui pe o zi… Și cat ma vezi dumneata, așa un negustor ca toți negustorii, cine știe de nu te-aș putea ajuta s-o dobandești.
– Ei! ia lasa – a raspuns Abu-Hasan – nu-ți mai bate joc de mine și dumneata, cum și-ar bate firește și califul daca ar afla de neroziile mele… Poate doar atata, sa afle și el de purtarile cuvioșilor noștri și sa-i osandeasca el la vreo pedeapsa.
– Ba, doamne ferește, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – și desigur ca nici califul nu și-ar bate… Dar sa le lasam, astea; uite, e aproape de miezul nopții, haide sa ne culcam.
– Bine zici; dar, fiindca urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez ca ar trebui mai întai golit, și pe urma sa ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aș ruga: maine dimineața cand ai pleca, daca n-oi fi eu deștept, sa nu lași ușa de la drum deschisa.
Pe cand vorbea Abu-Hasan, califul, ridicand urciorul, și-a umplut bardaca și a golit-o mulțumind înca o data de buna ospatare. Dupa aceea, pe furiș a aruncat la bardaca gazdei, așa cat poți lua pe varful degetelor, dintr-o cutiuța cu niște prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, și peste ele a turnat vinul tot cat mai ramasese în urcior; pe urma, întinzand bardaca a zis:
– Acuma te rog, iubita gazda, sa iei de la mine bardaca asta și s-o deșerți în cinstea și pentru dragostea mea.
Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bardaca în mana dreapta și a ridicat-o-n sus; cu palma stanga la piept s-a-nchinat preaplecat și apoi a baut tot pana-n fund dintr-o sorbitura… Dar n-a apucat sa lase jos bardaca goala, și, simțindu-se înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binișor pe divan, unde l-a și furat somnul, așa degraba, ca musafirul a început sa rada, și, chemandu-și robul, care aștepta gata la ușa, i-a zis:
– Ia-l pe omul asta în carca, și baga bine de seama, cand ieșim, în ce loc se afla casa, sa știi unde ai sa-l aduci înapoi maine cand ți-oi porunci. Și, fara zgomot, au ieșit din casa, robul ducand în carca pe Abu-Hasan adormit adanc, și califul, care a lasat într-adins ușa de la drum deschisa.
Cum au sosit la palat, au mers pana în odaia unde așteptau toți curtenii:
– Dezbracați-l pe omul asta și-l culcați în patul meu. Curtenii l-au dezbracat binișor pe Abu-Hasan, l-au îmbracat, în halatul califului și l-au culcat frumos în patul împaratesc. Dupa aceea califul a chemat împrejuru-i pe toți ai curții, barbați și femei, și le-a zis:
– Vedeți pe omul care doarme colea? Maine dimineața, la ora hotarata, întocmai cum faceți cand ma deștept eu, așa sa faceți și cu el, fara nici o deosebire, sa nu va mai gandiți la mine cat timp v-ați afla în fața-i; în sfarșit, pana nu poruncesc eu altceva, poruncile lui sa fie sfinte: el este califul vostru.
Curtenii și curtenele fara vorba s-au închinat pan la pamant, și fiecare s-a gandit cum sa se supuna mai bine, dupa puterile sale, poruncilor stapanului. Întorcandu-se la palat, califul trimisese dupa marele vizir Giafar, și cum a sosit acesta, i-a zis:
– Uite de ce te-am chemat, Giafar: maine dimineața cand vii dupa porunci, sa nu te miri daca vezi șezand în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea, asculta-l și îndeplinește-i cu sfințenie toate poruncile. Are sa se arunce la galantomie, o sa-ți porunceasca a împarți daruri în dreapta și-n stanga: fa tot ce-ți spune, macar de-ar fi sa-mi sleiești toate lazile împarației. Nu uita sa vestești pe toți curtenii de la mic pana la mare, sa-i dea maine la ora hotarata pentru înfațișare înaintea mea, toata cinstea ce mi se da mie… Du-te acuma și cauta sa-mi faci întocmai pe plac.
Dupa plecarea marelui vizir, califul a mers sa se culce și el într-alta odaie, poruncind robului sau de încredere, anume Mesrur, sa-l scoale maine pana nu s-a deșteptat Abu-Hasan. Și astfel, a doua zi dimineața, califul a trecut într-o camaruța cu cateva trepte mai jos, de unde de la o ferestruica cu gratii putea vedea, fara a fi vazut, toata odaia, unde dormea înca prietenul de cu seara. Toți curtenii și toate curtenele intrara numaidecat pe rand și se așezara binișor, în tacere, fiecare dupa treapta sa, ca dupa obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum sa se lumineze de ziua; era timpul de deșteptat pentru rugaciunea dinainte de rasaritul soarelui, dupa cum cere legea musulmana. Curteanul, cel care sta langa capataiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. Adormitul stranuta îndata și miji din ochi; deși nu era înca destula lumina, vazu ca se afla în mijlocul unei odai mari, foarte bogata, împodobita cu vase mari de aur, cu perdele și covoare țesute de matase; și de jur împrejurul lui niște tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alaute și cu dairele, gata sa înceapa a canta, și toate de o frumusețe nespusa; iar la spatele lor niște robi arabi în vestminte stralucitoare, stand toți cu mainile la piept. Uitandu-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, vazu ca e de catifea stacojie țesuta cu fir de aur, și cu margaritare; iar langa pat un vestmant tot așa, și alaturi, pe o perina, o tichie de calif.
Vazand toate astea, Abu-Hasan ramase aiurit… Și, aducandu-și aminte de ce vorbise seara la masa cu musafirul, gandi:
„Asta-mi place! Ajunsei acum și calif! Auzi vis“ și închizand ochii își așeza iar capul sa-și urmeze somnul. Dar un rob, aplecandu-se pana la pamant, îi zise cu sfiala:
– Stapanitor al credincioșilor, stralucirea-ta sa nu mai adoarma, e timpul rugaciunii de dimineața, soarele sta sa se arate.
Vorbele acestea l-au amețit pe Abu-Hasan; „Sunt deștept ori dorm?… Aș! dorm; nu se poate!… dorm!“ și, ținand ochii tot închiși, n-a mișcat. Dar n-a trecut mult, și robul, vazand ca nu capata raspuns, a zis iar:
– Stapanitor al credincioșilor, stralucirea-ta sa nu se supere daca iar îndraznesc a-i spune ca trebuie sa se scoale, afara numa daca nu vrea sa lase a trece ora rugaciunii de dimineața.
„M-am înșelat – gandi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, vazu foarte limpede tot ce zarise nedeslușit la lumina slaba de-adineauri. Se ridica de mijloc și privi de jur împrejur zambind, ca un om care se deșteapta plin de mulțumire dupa un somn bun cu vise placute.
Atunci tinerele curtene i se închinara preaplecat și deodata harfele și tamburele, alautele și dairelele începura o cantare îngereasca de care Abu-Hasan ramase atins pana la suflet. Cu toate astea tot și-a venit iar la gandul dintai:
„Bre! ce sa fie asta? Unde ma aflu eu? Ce e palatul asta? Ce sunt minunațiile astea, robii și curtenii aștia straluciți, frumusețile astea de curtene, și cantarile astea care te ridica în slava? Cum adica sa nu pot eu înțelege: visez ori sunt treaz?“
Cand îi treceau prin minte aceste întrebari, iata ca s-apropie Mesrur, capetenia robilor, și-i zice:
– Stapanitor al credincioșilor, stralucirea-ta sa-mi dea voie a-i spune ca n-are obicei sa se scoale așa de tarziu, afara numai daca, doamne ferește, nu se simte bine; așadar, trebuie stralucirea-ta numaidecat sa se suie în tron, ca iacata a sunat ora sfatului împaratesc.
Dupa vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înțelese ca nu mai doarme și ca prin urmare tot ce i se întampla nu-i în vis, ci aievea. Dar înca nehotarat ce are sa faca și cum trebuie s-o ia, statea la ganduri. Dupa cateva clipe de îndoiala, se uita lung la Mesrur și-i zise:
– Ia asculta-ma, cu cine vorbești și cui îi zici dumneata „stapanitorul credincioșilor“?
– Stralucirea-ta – raspunse Mesrur zambind – îmi vorbește astfel ca sa ma puna la încercare, or ca sa glumeasca… Cine altul sa fie stapanitorul credincioșilor decat stralucirea-ta?
Mesrur, ticalosul rob, nu poate uita asta, și banuiește ca poate vreun vis urat o fi turburat azi-noapte odihna stralucirii-tale.
Abu-Hasan pufnind s-a trantit iar cu capul pe capatai și… dupa ce s-a saturat de ras, s-a ridicat iar de mijloc și, întorcandu-se catre un arap mititel, negru ca și Mesrur, i-a zis:
– Ia asculta, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.
– Preaînalte – a raspuns piciul clipind din ochii-i aplecați – stralucirea-ta este stapanitorul credincioșilor, care ține pe pamant locul stapanului lumii.
– Mare mincinos ești, cat ești tu de micuț. Pe urma a facut semn unei curtene sa se apropie și, întinzandu-și mana, i-a zis:
– Draguța, fii buna și mușca-ma de varful degetului, sa vaz: dorm or sunt deștept?
Tanara l-a apucat cu dinții de varful degetului și l-a strans puțintel… Abu-Hasan și-a tras repede degetul…
– Nu dorm… Dar cum, cum, fara știrea mea, sa ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat, de neînțeles… și zise apoi foarte dulce catra frumoasa curteana: Ma rog, spune-mi drept, așa sa traiești, adevarat e, draguța, ca eu… sunt stapanitorul credincioșilor?
– Mai adevarat nu se poate, prealuminate stapane – a raspuns tanara – e atat de adevarat, ca noi ramanem toți pe ganduri vazand ca stralucirea-ta se mira de asta…
Abu-Hasan s-a uitat lung la ea și cu un zambet de bunatate i-a raspuns moțaind din cap:
– Am înțeles! Și mataluța ești o… mincinoasa… Lasa ca știu eu bine cine sunt.
Capetenia robilor, vazand ca stapanul voiește sa se dea jos din pat, îi întinse mana și umarul sa-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemandu-se pe umarul robului, curtenii, barbați și femei, i se plecara pana la pamant strigand toți într-un glas:
– Sa fie de bine stralucirii-sale; zi fericita și cu noroc sa-i dea Dumnezeu!
– Ah, doamne, ce minune! a strigat stapanul… Ce ma culcai aseara, și acu ce ma trezesc?… Vezi cum se poate schimba viața, de cu seara pana dimineața… Mare lucru! Ce sa spun?… Sa mor daca-nțeleg ceva.
Pana sa-și ispraveasca vorba, cațiva curteni l-au îmbracat de sus pana jos, pe cand ceilalți, curteni și curtene, și robi, arapi, s-au așezat în rand de o parte și de alta, pana la ușa prin care stapanitorul trebuia sa mearga în sala sfatului împaratesc. Mesrur, capetenia arapilor, îl duse pana la treptele tronului. Abu-Hasan, rezemandu-se pe umarul robului, sui treptele și se așeza în tron.
Totdeodata Harun-al-Rașid trecuse repede la alta ferestruica cu gratii de unde se vedea în sala tronului.
Abu-Hasan, aruncandu-și privirile în dreapta și-n stanga, vazu pe toți curtenii și ofițerii palatului stand frumos la rand, drept ca luminarea, cu ochii ținta în ochii lui, fara sa clipeasca macar și parca fara sa rasufle.
Lui Harun-al-Rașid, care se uita cu multa luare-aminte, de sus, prin gratii, îi placu dintru-nceput ce vrednic și ce mandru se pricepea Abu-Hasan sa-i țina locul.
Îndata ce s-așeza califul pe tron, își ridica fruntea, rezemandu-și palmele pe genunchi, și totdeodata marele Vizir Giafar se-nchina dinainte-i pana la pamant, zicand:
– Stapanitor al credincioșilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe stralucirea-ta, iara pe dușmanii ei în flacarile iadului sa-i pravaleasca!
Abu-Hasan, dupa cate vazuse și auzise de-adineauri din pat, și pana acum, pe tron, începu sa creada ca e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit sa gandeasca prin ce minune a soartei ajunsese aici, și, hotarat, s-a apucat de treaba ca un calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir daca are sa-i spuna ceva deosebit. Giafar i-a raspuns:
– Stapanitor al credincioșilor, emirii, vizirii și toți ofițerii așteapta porunca sa vina sa se-nchine stralucirii-tale.
Abu-Hasan a zis:
– Sa pofteasca!
Marele vizir s-a-ntors atunci catra portarul cel mare:
– Stapanitorul credincioșilor poruncește sa-ți faci datoria. S-au dat de parete ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap pana-n picioare numa-n matasuri și-n fireturi, au intrat, și cu pas falnic unul dupa altul au venit sa se-nchine dinaintea tronului îngenunchind și atingand podeala cu fruntea, dupa care, iar la rand au mers sa se așeze frumos unii de o parte, alții de alta. Cand s-a sfarșit țeremonia, marele vizir a început sa-și faca raportul despre felurite treburi dupa hartiile pe care le ținea în mana. Treburile acelea în adevar nu erau nici foarte însemnate, nici prea încurcate; totuși erau treburi politicești. Abu-Hasan, fara sa stea mult pe ganduri, le-a dat la toate dezlegare potrivita, scurt, fara sa se-n-curce la vreuna, și toate dezlegarile erau nimerite, dupa cum îl povațuia mintea lui cu scaun sanatos.
Pana sa-și ispraveasca raportul, Abu-Hasan, zarind în mulțimea ofițerilor pe capitanul poliției, pe care-l cunoștea, ca-l vazuse de atatea ori prin oraș, a zis marelui vizir:
– Ia așteapta puțintel, am de dat o porunca grabnica polițaiului… Capitane, ia poftim mai aproape…
Capitanul s-a apropiat de tron închinandu-se și a ascultat, iar califul a urmat:
– Capitane, sa mergi acu într-un suflet în ulița cutare, din mahalaua cutare (i le-a spus pe nume); în ulița aceea se afla o geamie; la geamie acolo, ai sa gasești stand la taifas un imam și patru batraiori cu barba alba… Sa-i ridici numaidecat și sa pui sa le traga, de fața cu dumneata: cate o suta de vine de bou la talpi, fiecaruia dintre batraiori, iar imamului, patru sute… Și pe urma sa te întorci fara zabava sa-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca… Ai venit?
Capitanul, fara vorba, s-a închinat adanc și a plecat degraba sa-și faca datoria.
La auzul acestei porunci, date așa de scurt și hotarat Harun-al-Rașid a zambit de mulțumire, vazand ca Abu-Hasan nu-și pierde timpul cu nimicuri, ci se folosești degraba de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe zavistnicii barfitori.
Totdeodata marele vizir își urma mai departe raportul, și pana sa nu și-l ispraveasca bine, iata se-ntoarce polițaiul și zice:
– Stapanitor al credincioșilor, am gasit pe imam și pe cei patru batrani stand la taifas în geamia aceea, și ca dovada ca mi-am îndeplinit cu credința datoria întocmai dupa porunca stralucirii-tale, am adus și adeverința aceasta.
Și, scoțand din san o hartie, a înfațișat-o califului, Abu-Hasan a cetit în de-amanuntul aratarea celor petrecute în curtea geamiei și s-a uitat de aproape la numele mahalagiilor, toți cunoscuți de-ai lui, care întareau cu iscaliturile lor acea aratare, ca martori ce statusera de fața la savarșirea pedepsii, și dupa ce a sfarșit a zis foarte mulțumit catre polițai:
– Bun! treci la locul dumitale… Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului sa ia o punga cu o mie de bani de aur și sa o duca tot în mahalaua aceea unde a fost polițaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om vazut în partea locului, macar cine îi cunoaște casa. Du-te și te întoarce degraba. Marele vizir a dus el însuși punga și i-a spus batranei numai atata ca este un dar trimis din partea califului, fara alta deslușire. Batrana cu destula mirare a primit darul; nu-și putea închipui de unde pana unde sa-i dea prin minte califului a-i trimite ei atata banet; de unde era sa știe dansa de cele ce se petreceau la palat?
În timpul cat a lipsit marele vizir, și-a facut raportul polițaiul despre toate cele întamplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul cu multa luare-aminte. Întorcandu-se vizirul și spunand califului cum îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis:
– Bine; dar nu ți-a dat în gand sa întrebi pe batrana: fiu-sau Abu-Hasan, e acasa? Ce face?
– Ba da, stralucite stapane, cum nu? – am întrebat-o și mi-a raspuns ca fiu-sau e acasa, dar ca doarme în odaia lui și nu-l poate trezi, fiindca az-noapte a stat pana foarte tarziu la petrecere cu un musafir.
La vorbele acestea, califul nu și-a putut stapani rasul și a ras cu mare pofta, de care firește toata lumea s-a bucurat, vazand veselia stapanitorului lor atotputernic. Mesrur atunci a facut un semn catra toata adunarea prin care le arata ca sfatul s-a încheiat și ca fiecare poate pleca; și au plecat toți, trecand și închinandu-se pe dinaintea tronului, rand pe rand, ca și la sosire, ramanand împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir și ofițerii de paza. Abu-Hasan s-a coborat de pe tron tot cum se urcase, rezemandu-se cu o mana pe umarul credinciosului Mesrur, și cu cealalta pe umarul unui ofițer voinic, și astfel s-a dus în odaia de unde venise; totdeodata Harun-al-Rașid a trecut la alta ferestruica zabrelita de unde sa poata urmari tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan într-alta odaie, unde așteptau o droaie de cantarețe, care, cum l-au vazut, au și început cu toatele sa sune din harfe, din ghitare, din tambure și dairale și sa cante din gura în fel de fel de glasuri, atat de frumos, încat Abu-Hasan a ramas fermecat. De acolo, cu muzicantele dupa el, Mesrur l-a trecut într-un salon unde sclipeau bogații peste bogații, numai catifele, matasuri, și aur și nestemate; șapte policandre de aur greu de cate șapte sfeșnice atarnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ți luau ochii. În mijloc sta așezata o masa cu șapte talere, tot de aur greu, cu mancari din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. Pe delaturi, s-au așezat muzicantele în șapte tarafuri și din fiecare taraf ieșind înainte cate una, una mai frumoasa ca alta, îmbracate de sus pana jos numa-n borangic straveziu, au venit mai aproape de masa, Cand a intrat Abu-Hasan, cu fetele cantand în urma lui, a stat o clipa în loc aiurit de atatea minunații. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul sclipitor pana-n covoarele în care i se îngropau picioarele, și, numa îndemnat de Mesrur, care i-a spus închinandu-se plecat, ca se racesc bucatele, s-a hotarat sa se miște din loc și sa mearga sa se așeze la masa. Cum s-a așezat el, cele șapte curtene dimprejurul mesei au început sa-i faca vant cu niște aparatori de pene mladioase de paun, Abu-Hasan, încantat, dupa ce s-a uitat ia fiecare din ele zambindu-le dulce, le-a zis:
– Draguțelor, de ce va osteniți sa-mi faceți vant toate? Poate sa ma racoreasca numa una singura… alelalte șase, ma rog, sa pofteasca la masa alaturi de mine, sa-mi ție de urat, ca mie, ce sa spui? Oricate bunatați sa am, singur la masa, nu-mi ticnește…
Tinerele s-au așezat îndata la masa; dar Abu-Hasan vazand ca nu pun nimica-n gura de sfiala, le-a dat el la fiecare-n taler și foarte politicos le-a poftit sa guste macar; pe urma le-a-ntrebat cum le cheama. Le chema așa: Gura de margean, Luna plina, Raza de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. Pe urma a întrebat pe ce parte ramasese sa-i faca vant sa-l racoreasca și dansa i-a spus ca o cheama Acadea de miere. Strașnic de frumoasa.
Abu-Hasan fiecareia i-a spus, potrivit cu numele ei, cate o vorba de duh potrivita, așa ca adevaratul calif, care le vedea și auzea toate de sus, s-a întarit în credința ce și-o facuse mai dinainte ca prietenul este un om prețios. Cand au vazut tinerele ca Abu-Hasan s-a saturat de mancare, una dintre dansele în picioare a zis catre un rob care sta cu mainile încrucișate la slujba mesei:
– Stapanitorul credincioșilor vrea sa treaca la dulcețuri; aduceți de spalat!
Toate s-au ridicat de la masa au luat din mainile robilor, una un lighean de aur, alta o cana cu cioc, tot de aur, și a treia un peșchir de matase, și îngenunchind cateștrele dinaintea lui Abu-Hasan, care ședea pe scaun, i-au dat de spalat. Dupa ce s-a facut și asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea și s-a deschis ușa de la alt salon.
Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe rugaminți pe calif în celalalt salon, înca și mai stralucit și, pe urma, iar într-altul și mai stralucit, și în fiecare cate șapte tarafuri de cantarețe, tot una și una, și mese încarcate cu poame, dulcețuri, prajituri, fel de fel de bunatați neînchipuite. L-au plimbat așa toata ziua pana a-nceput sa însereze, în cel din urma salon Abu-Hasan a vazut ce nu mai vazuse pan-aci:
Pline cu vin împaratesc șapte cane mari de argint și de jur împrejur niște cupe tot așa suflate pe dinauntru cu aur, S-a așezat la masa încremenit de frumusețea altor tinere care îi așteptau poruncile – a voit sa știe cum le cheama, și a batut în palme facand semn tarafurilor de cantareți sa se opreasca. Deodata s-a facut tacere iar el, luand de mana pe una dintre cele șapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o sa șaza alaturi și a întrebat-o cum o cheama, iar dansa a raspuns: Salba de margaritare.
– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine te-a botezat; decat eu tot aș zice ca dinții matale întrec toate margaritarele din lume… Draguța mea Salba de margaritare, tare m-ai îndatora sa-mi umpli, cu manușitele matale, o cupa de vin.
Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luand cupa plina și privind foarte duios, cand la cupa, cand la fata, a zis:
– Salba de margaritare, în sanatatea mataluța… Te rog, fa-mi și matale tot așa hatar! Pan-sa își umple o cupa și, ridicand-o în sus, canta un cantec cu un glas îngeresc, de care Abu-Hasan a ramas foarte-ncantat. Dupa aceea, lua pe alta tanara și o pofti sa șaza alaturi de el, întreband-o cum o chema iar ea a raspuns: Steaua zorilor.
– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a botezat, decat… ca tot aș zice ca ochii mataluța întrec toate stelele de pe cer… Draguța mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora sa umpli doua cupe, una pentru mine și alta pentru mataluța.
Și tot așa cu una dupa alta, pe rand, pana la cea din urma pe care o chema Lumina zilei, a baut șapte cupe pline. Dupa aceea Salba de margaritare a mai umplut o cupa și foarte vesela a zis:
– Stapanitor al credincioșilor, îndraznesc preaplecata a ma ruga stralucirii-tale de un mare hatar: sa bea aceasta din urma cupa dupa ce va asculta și de la mine un cantec pe care, nadajduiesc, n-o sa-i para rau ca l-a ascultat.
– Cu draga inima, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luand cupa, ba chiar, ca un stapanitor al credincioșilor ce sunt, îți poruncesc sa mi-l canți, ca nu se poate o frumusețe de copila ca matale orce-o face sa nu faca frumos și dragastos.
Tanara atunci i-a cantat din tambura și din gura de l-a ridicat în slava cerului pe calif, care dupa ce s-a ispravit cantecul i-a strigat cantareței:
–Sa traiești, draguța! Halal sa-ți fie! Și a sorbit cupa pana la picatura din fund, apoi s-a întors sa-i mai zica înca o vorba, însa d-abia a putut deschide gura mormaind ceva neînțeles; și-a și așezat brațele pe masa, și-a lasat fruntea pe brațe și a adormit adanc. Se înnoptase acuma bine. Harun-al-Rașid, care vazuse și auzise tot, a coborat degraba în salon, bucuros ca toate îi ieșisera dupa plac A poruncit sa scoata lui Abu-Hasan vestmantul de calif și sa-l îmbrace în hainele cu care-l adusesera aseara la palat A chemat apoi pe robul cel voinic și i-a zis:
– Acuma ia-mi-l binișor în carca și du-te de-l culca pe divan acasa la el, și cand ai ieși, nu uita, sa lași ușa de la drum deschisa.
În scurt timp, robul s-a întors la palat sa-i spuna califului ca îndeplinise porunca întocmai.
Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit pana a doua zi foarte tarziu… Mijind ochii, la prins mirarea sa se vada în casa lui, și a-nceput sa cheme cu cu glas mangaios:
– Salba de margaritare! Steaua zorilor l Gurița de margean! unde sunteți? Veniți încoace, draguțelor.
Ma-sa, care l-a auzit de alaturi, a venit în graba.
– Ce ai, fatu-meu? Ce ți s-a întamplat? Abu-Hasan a ridicat mandru capul și a întrebat:
– Babo, cui îi zici tu fatu-meu?
– Ție, cui sa-i zic? Nu ești tu baiatul meu Abu-Hasan?
– Eu baiatul tau? Ce nu-ți iei seama la vorba? Eu Abu-Hasan? Ce trancanești? Eu sunt stapanitorul credincioșilor, bre!
– Pentru Dumnezeu, fatu-meu, taci sa nu te-auza cineva, sa creada ca ești nebun.
– Nebuna ești tu, babo! Înca o data îți spun ca eu sunt stapanul credincioșilor.
– Ah, fiule – a strigat batrana – ce duh rau te canonește pe tine de aiurezi așa? Nu vezi ca ești în odaia ta, în odaia unde te-ai nascut ș-ai trait pana acuma
– Mi se pare și mie ca ai dreptate – a zis Abu-Hasan ștergandu-se la ochi – parca așa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu ești mama, și amandoi suntem în odaia mea.
Baba gandi ca și-a venit fiu-sau în simțire și vrea sa-n-ceapa a rade, cand Abu-Hasan, de unde ședea lungit sa ridica de mijloc, se uita jur împrejur, apoi își acoperi cu palmele amandoi ochii și striga strașnic:
– Piei dinaintea mea, scorpie batrana! Nu sunt fiul tau! Sunt stapanitorul credincioșilor, auzitu-m-ai? Piei!
– Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ți o data în fire. Taci, sa nu te-auza cineva!
– Sa nu te vaz! Lipsești!
Biata baba, vazand ca nu-i chip de-nțeles, a început sa se bata cu pumnii în cap și sa se boceasca. Dar Abu-Hasan s-a maniat și mai tare, a început s-o înjure, ba, ca un copil blestemat, s-a repezit și-a îmbrancit-o dand-o de perete s-o striveasca și mai multe nu.
Batrana a început sa țipe de s-au strans mahalagiii.
Ce e? Ce e?
Au sarit toți și au dat-o într-o parte pe batrana…
– Ce faci, Abu-Hasan? Ți-ai pierdut mintea și frica de Dumnezeu, omule, de ridici mana asupra ma-ti?
Abu-Hasan, fierband de manie, se uita ou ochii rataciți la toți de jur împrejur și zisa:
– Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiți?… Cum îndrazniți sa-mi ziceți mie Abu-Hasan?… Ma cunoașteți voi pe mine cine sunt? Eu sunt stapanitorul credincioșilor, bre! Afara toți! Lipsiți!
Vecinii au înțeles ca omul înnebunise, și, ca sa-l opreasca de a face vreo boroboața, l-au legat de mani și de picioare; dar tot n-au vroit sa-l lase numai cu batrana; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului sa-i dea de știre, și fara zabava s-a și întors cu cațiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi și vane de bou,
Abu-Hasan, cum i-a vazut, a început sa se zbuciume și sa urle, dar îngrijitorul l-a domolit degraba cu vreo doua-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf și l-au dus la balamuc.
Acolo, dupa ce i-au tras, dupa regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au închis într-o colivie zebrelita; și pe urma trei saptamani d-a randul același tain în fiecare zi, dupa care regulat îl întreba îngrijitorul:
– Ei! spune: tot mai crezi ca ești stapanitoru credincioșilor? Ma omule, vino-ți în fire, asculta-ma pe mine.
– N-am nevoie de povețele tale – raspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar, daca ai sa ma schingiuiești și sa ma stalcești mult timp tot așa, firește c-o sa ma înnebunești de-a binelea.
Nenorocita batrana venea în toate zilele sa cerceteze cum îi mai merge; plangea de se prapadea cand îl auzea vaitandu-se de dureri și-i vedea spinarea și șalele umflate pline de vanatai, așa ca nu mai știa sarmanul pe ce parte sa se rezeme, ca sa aiba puțina odihna. De cate ori deschidea ea gura vrand sa afle o vorba buna, nu cumva și-a mai venit în minți, el o ocará și-o gonea, încat totdeauna se întorcea acasa nemangaiata, cu gandul ca fiu-sau nu mai are leac.
Încet-încet începu sa se stinga închipuirea lui Abu-Hasan ca fusese îmbracat în caftan de calif, ca avusese netagaduita putere de calif, ca poruncile lui de calif fusesera îndeplinite cu sfințenie; începu sa se gandeasca și altfel: „Bine, sa zicem ca sunt calif, apoi atunci daca sunt calif, cum de m-am deșteptat la mine acasa? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi și de curtene? De ce marele vizir și atați ofițeri dinprejurul meu m-au parasit?… Nu, nu se poate… A fost numa vis… Da; dar am poruncit polițaiului sa pedepseasca pe cei cinci barfitori, și vizirului sa duca o punga mamei, și poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci? …Nu știu nici eu ce sa mai zic; nu-nțeleg deloc… Ei! dar cate și mai cate nu le-nțeleg eu și n-am sa le-nțeleg niciodata!“
Cam așa se gandea Abu-Hasan cand a sosit ma-sa, care, cum l-a vazut așa de zdrobit și de prapadit, a-nceput iar sa se boceasca, și pe urma l-a-ntrebat:
– Ei, fatu-meu, cum îți mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbarat de duhul necurat care te canonește?
– Mama – a raspuns foarte liniștit Abu-Hasan – acuma vad și eu bine ca am fost ieșit din minți și te rog sa ma ierți de pacatul groaznic ce l-am facut ridicand ca un ticalos nebun mana asupra ta. Și rog și pe vecinii noștri sa ma ierte daca i-oi fi suparat cu ceva cand am fost apucat. Un vis m-a smintit; un vis ciudat din cale-afara, care desigur ar fi smintit pe orice om mult mai cuminte ca mine. Oricum o fi fost, de-acuma știu ca a fost numa-nchipuire: sunt sigur ca nu sunt stafie de calif stralucit, ci numai și numai bietul Abu-Hasan cu oasele rupte. Da, sunt fiul tau care te-a cinstit totdeauna pana în ceasul acela blastemat al pacatului și care de-acum s-a pocait are sa te cinsteasca pana la moarte! La aceste vorbe cuminți, mama, plina de bucurie, a strigat:
– Fatu-meu, eu te-am iertat, sa te ierte Dumnezeu, și noi sa-i mulțumim ca te-a mantuit de duhul necurat.
Și numaidecat a alergat batrana mangaiata la îngrijitorul balamucului, și i-a spus ca fiul ei este tamaduit de tot. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învartit cu fel de fel de întrebari, și vazandu-l teafar, în toata firea, i-a dat drumul sa mearga-n voie cu ma-sa la casa lor. Abu-Hasan, întorcandu-se acasa, rupt, s-a așezat la pat sa-și caute de sanatate. Dupa catava timp, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî sa stea serile singur în casa, și astfel s-a hotarat sa se apuce de tabietul lui de mai-nainte. A plecat așadar într-o seara pe la asfințit, era tocmai zi-ntai a lunii, a plecat sa-și caute un musafir; a mers de s-a așezat ca de obicei la capatul podului și a așteptat sa-i pice un strain. Tocmai în ziua aceea avea obicei și califul sa umble tiptil prin targ pana dincolo de porțile cetații, afara. Nu se așezase Abu-Hasan de mult pe o lavița, cand zari venind de peste pod pe negustorul lui de la Musul, ca și întaia oara cu zaplanul de rob dupa el. Și sigur fiind ca numai de la acest negustor i s-a fost tras lui atatea boroboațe și suparari, lasandu-i ușa de la drum deschisa, ș-a zis în gand: „Doamne iarta-ma, mi se pare ca asta e vrajitorul care m-a fermecat!“ și a întors ochii în alta parte sa nu-l vada pana n-o trece. Califului îi adusesera știri despre tot ce i se întamplase prietenului deșteptandu-se a doua zi dupa petrecerea de la palat în casa lui din mahala; și fiind bun la inima și iubitor de dreptate, s-a gandit sa-l ia pe Abu-Hasan pe langa el de aproape și sa-l rasplateasca de cate pațise. De aceea acuma, îmbracat tiptil, tot ca negustor de la Musul, își cauta prietenul la locul știut. L-a zarit șezand pe lavița și a luat seama ca-și întoarce capul într-adins ca sa nu-l vada. Atunci a ocolit binișor pe dupa lavița și aplecandu-se i s-a aratat ochi în ochi, zicandu-i:
– Ei!… Dumneata ești, frate Abu-Hasan? Ma-nchin cu plecaciune… Da-mi voie sa te sarut.
La acestea Abu-Hasan, întorcandu-și ochii încolo, a raspuns:
– Ba eu nu ma-nchin dumitale cu plecaciune deloc, ca n-am nevoie nici de închinaciunea, nici de pupaturile dumitale… Hai, du-te, vezi-ți de drum.
– Cum se poate – a zis califul – nu mai ma cunoști? Nu-ți mai aduci aminte ce bine am petrecut împreuna acu o luna, seara la dumneata acasa, cand mi-ai facut cinste sa ma ospatezi așa de frumos?
– Nu! nu te cunosc și nu știu despre ce vorbești… Hai du-te, lasa-ma…
Dar califul nu s-a dat cu una, cu doua, și a adaugat:
– Nu-mi vine a crede ca nu ma cunoști; ca doar nu de mult ne-am vazut; trebuie sa-ți aduci aminte cum ți-am mulțumit de buna d-tale gazduire, ce bune urari ți-am facut și cum ți-am fagaduit sa te ajut macar la ce, ca om cu trecere în lumea buna…
– Nu știu – a raspuns Abu-Hasan – ce trecere ai fi avand și în ce lume, și n-am catuși de puțin dorința sa ți-o pun la-ncercare; dar știu ca dupa urarile d-tale am ajuns nebun… Rogu-te, daca iubești pe Dumnezeu, vezi-ți de drum; da-mi pace.
– A! frate Abu-Hasan, sa ma ierți; nu ma pot desparți de dumneata în așa chip! trebuie sa fii bun înca o data sa ma poftești la dumneata, sa ma ospatezi și sa ma gazduiești; sa am înca o data cinstea a bea un pahar cu dumneata.
– Mai, omule, nu-nțelegi? De cate sute de ori sa-ți spun? Du-te cu Dumnezeu, draguța… Destule am tras dupa urma dumitale, destule!… mi-e peste cap, nu mai am pofta și de altele!
– Iubite frate Abu-Hasane, prea ești aspru cu mine. Te rog nu-mi mai spune astfel de vorbe care ma mahnesc. Fa-mi mai bine hatarul și-mi povestește ca un adevarat frate ce ți s-a-ntamplat ca sa-ndreptez raul ce zici ca ți l-am facut, și sa-ți cer iertare, ca, și de ți-oi fi facut poate vrun rau, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea; crede-ma, rogu-te, sa te creada Dumnezeu!
Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald pornit din inima, ca Abu-Hasan s-a mai îmbunit, și, dupa ce și-a întors ochii catre el, i-a zis mai bland:
– Poftim de șezi colea langa mine, sa ți le povestesc toate, ca sa vezi ca nu degeaba sunt suparat pe dumneata.
Și astfel Abu-Hasan și-a povestit toate întamplarile cu de-amanuntul, de cand s-a fost trezit din somn dimineața în palat, pana a doua zi dimineața cand s-a trezit la el acasa, și le-a povestit ca și cum s-ar fi petrecut toate într-un vis; și pe urma a adaugat:
– Și sa nu te miri cand iți spun ca dumneata ești vinovat de toate cate mi s-au întamplat; adu-ți aminte ca te-am rugat daca pleci de dimineața, pana n-oi fi eu deștept, sa închizi ușa de la drum, și d-ta n-ai închis-o, ca sa intre duhul necurat sa-mi umple capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urma numai eu știu ce a tras pielea mea dupa urma lui. Dumneata ești vinovat, ca ai fost uituc, de toate cate le-am patimit.
Pe cand Abu-Hasan își povestea foarte aprins pațaniile, negustorul a pufnit de ras; asta l-a maniat tare pe povestitor, care a strigat:
– Așa? Care va sa zica dumneata îmi și razi în nas cand eu ma jeluiesc dumitale de raul care mi l-ai pricinuit? Ori gandești ca-ți spun moși pe groși, ca sa glumesc cu dumneata?… Poftim, uite colea ca nu-ți minții… Uite! uite!
Și zicand aceasta s-a aplecat de mijloc și descoperindu-și umerii și sanul i-a aratat urmele umflaturilor și vinețelelor de pe trup. Califul nu a putut vedea acele semne fara sa fie adanc mișcat de compatimire și, foarte tihnit ca gluma mersese prea departe, a luat în brațe pe Abu-Hasan și l-a sarutat foarte duios, zicandu-i:
– Ridica-te, te rog, preaiubte frate, și vino… Haide la dumneata acasa… Doresc sa mai petrec înca o data asta seara cu dumneata… Și maine, cu voia lui Dumnezeu, ai vedea ca toate or sa mearga bine… bine de tot… asculta-ma pe mine: mai bine nu se poate…
Încet-încet, cu mangaieri și vorbe pline de bunatate, negustorul a potolit cu totul supararea prietenului, care i-a zis:
– Eu te iau și asta-seara, dar sa te juri ca maine dimineața nu mai uiți ușa deschisa, de la drum, sa ma pomenesc iar cu duhul necurat. Negustorul a fagaduit ca de data asta doamne ferește, n-are sa mai uite. Ridicandu-se amandoi de pe lavița, au pornit spre casa; și pe drum negustorul, ca sa-l îndrume și mai bine pe prietenul sau, îi zicea mereu:
– Ți-am dat o data cuvantul, ți l-am dat, s-a ispravit! Sa nu ma crezi vreun terchea-berchea! eu sunt negustor cu vaza și om de omenie… În mine poți avea încredere.
Așa, au mers ei amandoi alaturi, cu robul în urma lor, pana au ajuns acasa, pe înserate. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie; amandoi s-au așezat pe divan, și masa fiind gata s-au apucat sa cineze, ca doi vechi prieteni ce erau. Dupa cina, batrana a curațit masa, a adus pometuri, uscaturi și bautura, și s-a dus lasandu-i singuri. Au baut fiecare pe îndelete cate cinci-șase bardace vorbind una-alta despre lucruri neînsemnate… Cand musafirul l-a vazut pe Abu-Hasan încalzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste și l-a întrebat daca iubise cumva în viața lui vreo femeie.
– Frate draga, ce sa-ți spun? – a raspuns Abu-Hasan, mie, cel puțin pana acuma, dragostea mi s-a parut un fel de robie; uite, sa-ți marturisesc drept, mie atata mi-a placut în viața mea: sa mananc, nu ceva scump, dar bun și curat, și mai ales sa beau un vinișor cum știu eu, dar, nu singur; mi-e, placut sa petrec totdeauna cu prietenii, mai ales cu un om deștept… La dragoste nu m-am prea gandit… Dar iar nu pot zice ca sunt de tot neștiutor… Daca s-ar întampla sa dau peste o femeie frumoasa și vesela ca una dintre celea din visul meu, de care-ți povestii; sa vaz eu ca și ea ma face haz așa cum sunt, ca mi-e urat serile cu mine; sa-mi cante frumos și sa ma țina de vorba cautand toate chipurile cum sa ma faca s-o plac și eu pe ea – de, parca-parca n-aș zice ba… Poate chiar dimpotriva, m-aș lipi de ea cu tot sufletul și m-aș simți fericit sa-i robesc. Ei! dar unde sa gasesc eu așa femeie? Abu-Hasan a oftat ca de un dor mare și, umpland doua bardace, a adaugat:
– Dar ce sa ne mai gandim la d-alde astea? Mai bine sa ne vedem de petrecerea noastra așa de placuta… Ia, poftește!
Dupa ce și-a golit fiecare bardaca lui, musafirul a zis:
– E pacat, un om așa de placut, bun și deștept ca dumneata, care cum vaz eu ar fi simțitor la dragoste, sa duci astfel de viața singur cuc, fara sa te bucuri de placerile lumii…
– Nu mi-e greu – a raspuns gazda – sa-mi duc viața, asta liniștita; mai bine așa, decat sa dau peste cine știe ce femeie ciudata și ursuza și care sa-mi amarasca zilele… Musafirul a luat bardaca lui Abu-Hasan și a zis:
– Știi ce? Las pe mine; am sa-ți gasesc eu ce-ți trebuie dumitale; eu am sa te capatuiesc, și o sa vezi ca am sa-ți nemeresc întocmai dupa pofta inimii.
Și dupa aceste vorbe, a turnat vin și i-a întins gazdei bardaca plina, adaogand:
– Poftim, poți bea chiar de-acuma în sanatatea aceleia care-ți va face fericirea vieții.
– Fie! a zis gazda, daca poftești sa beau în sanatatea aceleia care… cum îmi fagaduiești, cu toate ca nu prea pun temei pe fagaduiala dumitale.
A dat bardaca peste cep, și, firește, numaidecat l-a luat gaia.
Robul l-a ridicat în carca, iar califul, ieșind dupa el hotarat sa nu mai înapoieze pe Abu-Hasan ca întaia oara a închis bine ușa de la drum. Ajungand la palat, aceeași punere la cale, aceleași porunci, aceeași randuiala, întocmai toate ca și întaia oara. A doua zi dimineața, Abu-Hasan cand s-a trezit din somn, cam tarzior, și a mișcat puțin, au început șapte tarafuri sa cante lin și dulce numai cu jumatate glas. Abu-Husan a deschis ochii privind de jur împrejur… Cantarile au contenit deodata. Abu-Hasan a închis iar ochii, și mișcandu-și degetele a strigat îngrozit așa de tare încat de sus îl auzea califul:
– Iar m-a apucat! Acuma ține-te! iar la balamuc, iar vine de bou. Doamne sfinte, ia-ma în paza ta! Iar mi-a facut-o afurisitul de musafir! mi-a lasat ușa de la drum deschisa! iar a intrat la mine duhul necurat! iar ma chinuiește cu închipuiri și cu vedenii!.., Nu ma lasa Doamne, prada satanei.
Dupa aceasta scurta rugaciune, a-nchis iar ochii acoperindu-și-i cu palmele, doar o mai putea adormi. Dar una dintre curtene, pe care o mai vazuse el bine o data, îi zise, apropiindu-se de capataiul lui:
– Stapanitor al credincioșilor, fiindca stralucirea-ta nu se ridica, deși i-am aratat ca s-a facut ziua, atunci trebuie sa-ndeplinim porunca pe care ne-a dat-o pentru asemenea împrejurare.
Și deodata au sarit mai multe fete; l-au ridicat din pat pe sus, l-au pus sa sara jos pe un covor în mijlocul salonului. Apoi șapte tinere frumoase ținandu-se de mana s-au pornit sa joace de jur împrejurul lui, în timp ce tarafurile cantau din toate puterile zbarnaind și sunand din dairele.
Abu-Hasan sta jos pe covor dus pe ganduri, aiurit cu desavarșire:
„Adica sa fiu eu în adevar stapanitorul credincioșilor?! Și gandind acestea a facut semn catra Salba de margaritare și catra Steaua zorilor, care jucau. Hora s-a spart, cantarile au contenit și fetele s-au apropiat de el, care le-a zis, zambind prostește:
– Fetelor, spuneți-mi drept, dar drept: cine sunt eu?
– Stapanitor al credincioșilor, a raspuns Steaua zorilor, stralucirea-ta vrea sa glumeasca, ori poate cine știe ce vis i-a turburat închipuirea; asta se poate, fiindca stralucirea-ta a dormit astazi peste obicei. Daca mi-este îngaduit, am sa povestesc stralucirii-tale toate cele întamplate pana aseara.
Și i le-a povestit cu de-amanuntul cum fusesera pedepsiți imamul și niște batraiori, din mahalaua cutare, cum îi fusese trimisa o punga cu aur mamei unuia Abu-Hasan tot din mahalaua aceea, cum a petrecut el toata ziua, ce mancase, cum îi cantasera, și cum, dupa ce bause cu ele, adormise…
– Și de-acolea stralucirea-ta a dormit peste obicei pana acuma…
– Haide-haide, a raspuns el clatinand din cap, nu mai spune… Afla ca de cand v-am mai vazut pe voi, am fost la mine acasa, la mine, Abu-Hasan, acolo am lovit-o pe mama, apoi de-acolo m-au dus ia balamuc, unde am stat legat ferecat trei saptamani și-n toate zilele am capatat tain cate cinzeci de vine de bou… Și voi vreți sa crez ca toate astea au fost vis, ai? Haida-de! mai bine spuneți ca vreți sa radeți de mine…
– Stapanitor al credincioșilor – a zis Steaua zorilor – suntem toate-n stare sa juram pe tot ce are mai scump stralucirea ta, ca tot ce ne spune e numai un vis. Stralucirea-ta n-a ieșit de aici de ieri seara, și d-atunci a dormit toata noaptea nemișcat pana acuma.
– Bine-bine – a raspuns e – eu auz ce spui matale; dar, ma rog, ia uitați-va și colea…
Și descoperindu-și umerii le-a aratat tuturor urmele loviturilor.
– Poftim, mai spuneți ca nici astea nu sunt aievea, ca doar le simț și acuma durerea…
Apoi a chemat aproape pe un ofițer și i-a spus:
– Apuca-ma cu dinții de varful urechii și strange, sa vaz de visez ori sunt deștept…
Ofițerul a îndeplinit porunca așa ca Abu-Hasan a dat un țipat: atunci deodata s-au pornit ghitarele, tamburele, dairelele și glasurile sa sune din rasputeri, iar tinerele și ofițerii sa danțuiasca chiotind ca niște nebuni. Abu-Hasan, în fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos și numa-n camașa de noapte s-a repezit între danțuitoare, a apucat pe doua de maini și s-a pornit sa sara și sa țopaie mai nebun ca toți… Și trage-i danț, și ține-o aci, și nu te da! Califul, de sus, de la ferestruica, n-a mai putut, a deschis gratia și hohotind de ras a strigat tare încat a acoperit tot zgomotul:
– Stai, Abu-Hasan, oprește-te, ca ma omori, nu mai pot!
La glasul califului au amuțit toți încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit și el ca toata lumea și, întorcandu-și capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la Musul și într-o clipa, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine era negustorul. Dar asta nu l-a zapacit; ba, dimpotriva, vazand acuma limpede ca toate fusesera aievea, a patruns îndata noima glumei și a raspuns de jos, vesel:
– Ei! dumneata ești, negustorule?… Îmi pare bine… Și te mai plangi ca te omor… cand numai d-ta ești de vina pentru toate cate le-am pațit… Dumneata ai poruncit sa-mi bata imamul și pe batraiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta ma spal pe maini… În sfarșit, dumneata ești capul rautaților, și eu sunt pacalitul…
– Ai dreptate, Abu-Hasan – a raspuns de sus califul – și gata sunt sa te rasplatesc de tot ce ai pațit cum vei socoti tu însuți de cuviința.
Dupa aceste vorbe califul a coborat în salon, și dupa ce tinerele curtene l-au îmbracat pe prietenul sau din cap pana-n calcaie numa-n matasuri, califul l-a luat în brațe și l-a sarutat, zicandu-i:
– De acuma, Abu-Hasan, ești ca și un frate pentru mine; cere-mi orice gandești ca-ți poate face placere și al tau sa fie!
– Stapanitor al credincioșilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe stralucirea-ta deocamdata numai atata înalta bunatate sa-mi faca: sa-mi spuna cu ce mijloace mi-a zapacit astfel capul, vreau sa știu, ca sa-mi pot liniști de-a binelea mintea clatinata.
Califul a binevoit sa-i faca pe plac și i-a povestit toate cele întamplate, pe care cititorul le cunoaște cu de-amanuntul.
– Tu însuți mi-ai povestit – a adaugat califul – cate ți s-au întamplat de a doua zi încolo. Nu-mi puteam închipui ca ai sa pați și sa suferi atatea dupa urma unei glume; dar fiindca eu am facut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt dator a te înlesni sa uiți toata supararea ce fara sa vreau ți-am pricinuit. Spune-mi, te rog, ce pot face pentru asta.
La acestea, Abu-Hasan, mai încantat ca de orice pana acuma, a raspuns cu glasul înecat de bucurie:
– Stapanitor al credincioșilor, oricate rele am pațit s-au șters din amintirea mea din clipa cand am aflat ca mi-au fost pricinuite de califul, de domnul și stapanitorul meu. Cat despre bunatațile cu care îmi fagaduiește atat de milostiva stralucirea-ta sa ma acopere, nu ma îndoiesc catuși de puțin; dar fiindca pe mine nu gandul ori caror foloase din lume m-a putut stapani, și fiindca mi-este îngaduit sa aleg eu ce-mi place, atunci iata ce-ndraznesc a-mi alege: sa ma pot cat mai adesea apropia de stralucirea-ta, ca sa am toata viața fericirea a ma închina înainte-i și a o slavi.
Aceasta din urma dovada de deșteptaciune și de marinimie din partea lui Abu-Hasan i-au caștigat întreaga dragostea califului.
– Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îți mulțumesc ca numai atata lucru ușor mi-ai cerut, pe care din toata inima ți-l dau; oricand poftești poți intra aici în palatul meu sa te apropii de mine.
Totodata, a poruncit sa-i dea o locuința în palat pe seama lui, și i-a daruit o punga plina cu aur. Abu-Hasan s-a închinat pana la pamant dinaintea califului, iar acesta a plecat acolo unde erau adunați mai-marii împarației așteptandu-l la sfat.
Știrea despre întamplarea lui Abu-Hasan s-a raspandit îndata în tot Bagdadul. Fiindca era din fire om cu inima deschisa și cu vorbele lui prietenoase și cu glumele lui bine potrivite împraștia veselie oriunde se afla, califul nu se mai putea desparți de el și la fiece petrecere trebuia sa-l aiba alaturi; uneori îl lua chiar la soția sa Zobeide, careia îi povestise toata istoria. Domnița aceea, care facea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori ca de cate ori venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul tragea mereu cu coada ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, și astfel Zobeide s-a hotarat sa-i spuna odata califului, cand erau singuri:
– Iubite stapane, eu am luat seama ca de cate ori vine Abu-Hasan nu-și mai ia ochii de la Vraja, și ea, cum îl vede, se zapacește de nu mai știe ce face; știi ca eu țiu la fata asta cum și maria-ta ții la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine sa-i casatorim?
– Draga mea – a raspuns califul – îmi pare foarte bine ca mi-ai adus aminte; eu chiar i-am fost fagaduit prietenului Abu-Hasan sa-l capatuiesc, sa-i gasesc o femeie pe placul lui, și atat mai bine ca s-a nimerit sa și-o gaseasca el singur… Pana sa ispraveasca bine califul iata-i intrand amandoi, Abu-Hasan și Vraja inimii.
Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stapanul lui preaiubit, a cazut în genunchi și a zis:
– Nu puteam primi o soție mai scumpa din mai binecuvantate maini; dar oare pot nadajdui ca are sa se învoiasca și Vraja?
– Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fata.
Fata n-a știut raspunde nimic; numai s-a roșit pana-n varful urechilor și cu mainile la san și-a aplecat fruntea, ceea ce arata mai bine ca oricate vorbe frumoase ca și ea e fericita sa se supuna la ce hotarase preaiubita ei stapana.
Nunta s-a facut îndata la palat dupa care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi însurațeii au fost lasați sa se bucure în pace de dragostea lor.
Abu-Hasan și soția sa într-adevar se iubeau foarte, și afara de orele cand trebuia sa se înfațișeze înaintea califului și a Zobeidei, tot timpul și-o petreceau nedezlipiți unul de altul. Adevarul e ca Vraja inimii avea toate darurile cu care sa poata robi pe Abu-Hasan; nu numai ca era frumoasa, dar, dupa dorința lui, știa sa-l înveseleasca serile, la masa, ținea una cu el și la glume și la bardaca.
Așa, au trait ei amandoi împreuna cuminți, veseli și fericiți sub ocrotirea stralucitului calif Harun-al-Rașid și a minunatei Zobeide, pana la adanci batranețe.
