Un clopoţel a început sa se smuceasca deasupra uşii, speriat. Parca vrea sa-şi rupa franghiuţa şi s-o ia la fuga. Intram în clasa.
Pupitrul e înalt. Ma ridic în varful picioarelor, ma sprijin în coate şi abia izbutesc sa ma aşez, stramb, pe-o margine de banca. Fetele se foiesc o vreme, pe urma se astampara. E aşa de linişte, ca se aude cum îşi striga Huna, pe strada, covrigeii lui saraţi…
– Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu raspund. Pe mine nu ma striga nimeni aşa. Toata lumea ma striga Luchi…
Îmi vine-a rade. Aşa-i de caraghios sa te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.
Doamna se uita la mine şi rade.
Are-un dinte de aur, drept în faţa.
– Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheama?
Am uitat ca banca e înalta şi cad de sus, bocanind, în picioare. Simt în jurul meu rasul stapanit al clasei.
– Cum îţi zice mama acasa? staruie doamna tot bland, dar c-un fel de nerabdare parca.
– Luchi! sare de langa mine, rapezind înainte doua degete ascuţite, una bondoaca si zburlita, Luchi, ca la caţei!
Toate fetele se uita la mine. Înca nu rad, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o data mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.
– Nu-i adevarat! Acasa, mama îmi zice… Casian Alexandra! raspund repede, ca sa se ispraveasca odata, uitandu-ma urat spre zburlita.
S-a ispravit. Nu ma mai întreaba nimeni nimic. Ma aşez la locul meu şi ma uit la mine, la fetiţa asta noua pe care-o cheama Casian Alexandra şi pe care parca n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai vad genunchii, ciorapi lungi prinşi cu guma de pieptaraş, şi guler de pichet alb, care-o supara puţin, cum o supara şi cozile împletite prea strans, care-i trag ochii spre tample ca la chinezoaice. Sta cuminte cu mainile pe pupitru şi i-e ruşine ca o cheama Luchi, ca pe caţei…
Dar nu-i adevarat. N-o cheama Luchi. Luchi nu mai este. A ramas pe undeva pe-acasa, poate în ladiţa din camara, printre resturile de jucarii pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.
Luchi era mica, Luchi era proasta, Luchi era caraghioasa. Luchi era fericita…
Lui Casian Alexandra i-e mila de Luchi. I-e mila, ca de papuşa moarta careia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţa de Craciun… demult…
Ma uit la turnul bisericii, patrat şi greu. Doua ciori încearca sa se aşeze alaturi pe spiţele crucii. Dar vantul le umfla penele şi le sufla jos.
Le vad întai limpede, pe urma cenuşiu, ca printr-o ploaie marunta şi deasa. Liniile se stramba. Turnul sta acum hait, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum sa nu cada ciorile, saracele?
Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plang.
– Ce ai, Casian? Ţi-e rau!
– Nu, doamna…
Nu i-e rau lui Casian. îi vine sa planga în gura mare şi nu poate. Daca doamna ar fi întrebat-o:
– Ce ai, Luchi?
Poate ca ar plange. Şi ar fi mai bine…
Dar Luchi nu mai este nicaieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolariţa cuminte clipeşte marunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întaia oara, un gust de cenuşa…
A murit Luchi…
