Dreapta, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze: în cimitirul unde
cîteodata dragostea însoreste
albele pietre.
Calm se-ndruma spre cumpanire totul.
Zi si noapte trag înjugate vremii,
amîndoua cu-ntelepciune-ncearca
pasi deopotriva.
Se masoara, se cîntareste rodul
de argila, visul si umbra verii,
si povara ce-i amintirea pentru
orice faptura.
Daca din povesti adevar ramîne
ca traim prin imponderabil cei vii,
poate sa mai umble cuvînt ca trupul
este-o povara?
Greu e numai sufletul, nu tarîna.
Caci, cenusa noastra, iubito, poate
fi pe talgere cîntarita cu vreo
cîteva roze.
