Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,
Brâu împletit din lacrimi şi din sânge,
Veriga ta de foc nu mă mai strânge
Şi lanţul tău a încetat să doară.
Trecutul însă tot se mai răsfrânge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Şi-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvăţau a plânge…
E în zadar! Din munţii vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărâmitură.
Pe veci în mine fiara a murit!…
Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am câte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit…