Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care împinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori,
Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blânde flori.
Vântul fură o scânteie şi-n girezi el o aruncă,
Privind cum se pierde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Şi râzând le despleteşte, dezmierzând albul lor sân.
În tuspatru părţi a lumii turbat vântul se tot duce,
Ca păgânul pe mormânturi răsunând creştina cruce,
Şi de-a morilor blesteme alungat, fuge nebun
Printre tufe înţepătoare şi nuiele de alun.
Iar când el se-ntoarce în codri, mama lui ce-l tot boceşte
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte…
– „Nu mai plânge, măiculiţă! zice el, aşa cum sânt,
Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!”