Ici în vale, la fântână,
Două fete spală lână…
(Cântecul lui Bujor)
Colo-n vale, la fântână,
Două fete spălau lână,
Spălau lână şi râdeau,
Iar din gură-aşa grăiau:
Când a bate vânt de seară
Prin ogorul de secară,
De trei ori să descântăm
Ş-în fântână să cătăm.
Dacă-a fi să ni se prindă,
Om vedea ca-ntr-o oglindă
De-om avea sorţi cu noroc
Şi ursiţi cu ochi de foc.
Cum bătu vântul de seară
Prin ogorul de secară,
De trei ori au descântat,
În fântână au cătat,
Şi pe-a sa limpede faţă,
Ca prin vis de dimineaţă,
Au văzut ele, zâmbind,
Două chipuri strălucind.
Cele umbre bălăioare,
Cu guriţe zâmbitoare,
Pluteau lin, se legănau
Şi pe fete le-ngânau…
*
Iată că pe apă-n faţă,
Ca prin vis de dimineaţă,
Alte două s-au ivit,
Chipuri mândre la privit.
Iar aceste umbre nouă
Nu erau ca cele două,
Albe ca floarea de crin,
Blânde ca cerul senin,
Ci erau de vânt pişcate,
Cu păr negru, sprâncene late
Şi cu ochii şoimuleţi,
La ochire mult semeţi.
Ian vezi, soro, ce minune!
(Zis-au fetele nebune)
Dorul nostru-i împlinit…
Mult e mândru la privit!
Vezi tu cele umbre mute?
Parcă vor să ne sărute.
Vezi cum braţele-şi întind?
Parcă vor să ne cuprind!
N-au sfârşit bietele fete,
Şi pe frunte şi pe plete
Nu ştiu cine le-a furat
Câte-un dulce sărutat!
*
Cele fete, la fântână,
De-atunci nu mai spală lână;
Căci în codri şi la drum
Îşi petrec zilele-acum.
Acum ştiu ce fel s-aruncă
În duşmani gloanţe din luncă,
Ş-ades ele au văzut
Ce-i fuga de arnăut,
Că de când pe frunţi, pe plete,
Au simţit mândrele fete
Câte-un dulce sărutat,
Ele-n codri au urmat
Doi voinici cu sprâncene late,
Cu feţe de vânt pişcate
Şi cu ochii şoimuleţi,
La ochire mult semeţi.
Ursiţii
