X
    Categories: Poezii

Tulnic şi Lioara

Rate this post

De când e lumea lume şi rostul vorbei rost,
Domn bun, cum a fost Stâlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost
Şi, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,
Alt domn aşa ca dânsul nu cred să se mai nască.
Era-mpărat puternic şi mare nume-avea,
O ţară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,
Şi oşti avea din plinul, şi-a gurii sale graiuri,
Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,
Căci mejdele lui Stâlpeş băteau hotar rotund:
Din graniţa lui Codru, ce-n preabătul afund
Al Ostului domneşte mulţimi ascultătoare,
Trec mejdele trei sute de câmpi şi văi vioare
Spre munţi până-n movile, pe cari le-au ridicat
Bătrânii lui Crai-Verde şi Vultur Împărat,
De-aici apoi ţin aţă pe-a muntelui cunună
Şi dau hotar lui ţinteş şi craiului Fortună,
Şi trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus
La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.
Aşa era! şi lumea de-a lungul şi de-a latul
Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeş Împăratul,
Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăţi,
Dar plin era de-avere şi plin de bunătăţi
Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie
Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie,
Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor
Trei stâne de oi lânoase şi toate cu ampror!
Dar salba cea mai scumpă şi-odorul din comoara
Lui Stâlpeş era înger, tip blond, era Lioara,
Căci Stâlpeş avea doamnă pe Lia şi avea
O fată, numai una, iar fata se numea
Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia,
Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fia.
 
De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei
Şi-a fost fără pereche pe vremurile ei
De blândă şi frumoasă şi-n vorbă ca vioara,
De trei: ori, ba de şese, de zece ori Lioara
Cu multa ei frumseţe pe mamă-sa întrecea!
Avea doi ochi albaştri, ca ceriul, şi avea
Obraz rotund şi rumen, şi plete-avea bălaie
Pe umeri doi luceferi de-o nobilă văpaie
Păreau că-i joacă tainic şi-n jocul lor domol
Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,
Şi sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care
Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare!
Oh! las că fost-au fete destule de-mpăraţi,
A căror ochi umplură toţi ochii de nesaţ,
Şi doar al mai vederii, pe-atunci ca ş-altădată
Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată
Frumoasă, ca Lioara, şi nobilă, cât ea
Un înger din icoana bisericii părea.
Ş-atât avea copila mişcări de fermecate,
Cât soarele că-i soare şi-i trup fără păcate,
Mirat stătea cu totul pe cerul său cel sfânt
Şi nu-i venea cu modru să-şi afle crezământ
Privirilor, sta-n cumpene de poate să se nască
Din om aşa făptură pe-o lume pământească!

George Cosbuc:

This website uses cookies.