Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind
Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind
S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era
Şi de sunt toţi ca să vază, începu a-i număra.
Ieşind dar la număr tocma, pe unul încălecă,
Luă pe toţi după urmă şi la casa lui plecă.
Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,
Şi văzu că înaintea-i numai opt măgari era;
Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,
Şi văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,
Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,
Când a privit el cu ochii aiurea şi n-a văzut;
Descălecă şi se duse în groapă a se uita,
Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta?
Se-ntoarse ş-începe iarăşi măgarii a-şi număra,
Şi văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;
Iar încălecă pe unul, şi până-ntr-un loc mergând,
Să-i mai numere o dată iarăşi îi veni în gând.
Şi văzând că şi acuma iar la număr opt era
(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)
Stând: – Ciudat lucru! el zise – or ochii mei sunt stricaţi,
Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecaţi!
Şi descălecând îi puse câte unu-unu-n rând
Şi pe fiecare mâna puind el şi numărând,
Ieşiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,
Ş-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.
Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra
După ce puţin mai merse, stătu iar a-i număra,
Şi măgarul de supt dânsul nenumărând iar aşa,
Tot opt ca şi pân-acuma, ceilalţi la număr ieşea.
Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: – Nu te supăra,
Fă bine şi te opreşte măgarii a-mi număra!
Ca să văz şi tu ca mine tot aşa lipsă îi scoţi,
Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toţi.
Începu omul acela măgarii a-i număra,
Arătând întâi cu mâna de supt el care era.
Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):
– Dar ce! mă pui şi pe mine în rând, omule mişel?
Şi necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus
Şi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.