Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânşi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti –
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti…
La cruce,-n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumeţul
Când a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.
Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.
Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Isus.
Când a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultând.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decât să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!
Apoi s-a dus… Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui…
Dar uite,-n ţintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toţi să ştim:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim…