Ştefan, domnul ţarii, pe cei mai mari uneşte
La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
– “Fiul meu cel june! Voi, romani doriţi!
Moartea ma culege dintr-ai mei iubiţi.
Dorul pentru viaţa nu ma-ntrista foarte;
Omul chiar cand naşte face-un pas spre moarte.
Viaţa-i ca fantasma cu chipul plapand
Ce prin nopţi s-arata şi se stinge bland.
Omu-i ca un vierme ce-n ţarana pare
Un minut vederii şi, lucind, dispare.
Dar ma-ntrista foarte norul furtunos
Ce pe cerul ţarii trece neguros;
Soliman ce maine poate se prepara
A lovi cu moarte draga noastra ţara.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credinţa nu mai poţi sa pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate panzele ce are.
Astfel pana ce fieru-i nou sa-l încercam,
Cu temeiuri bune ţara sa-nchinam.
Iar de-ar vrea sa surpe legi şi dalbe date,
Sa muriţi cu toţii pentru libertate!
Nimeni nu e în lume mai dispreţuit
Ca cel rob ce poarta jugul mulţumit,
Nimic nu ne-nsufla hula ca poporul
Ce doreşte viaţa cu robia, dorul!
E mai demn, mai nobil, oameni şi pamant
Faţa lor sa-şi schimbe sub un dalb mormant,
Decat în robie neamul sa traiasca
Şi de-a lui ruşine lumea sa roşeasca!”
Stefan la moarte
