Aş vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni
Şi-nchis apoi în rafturile goale,
Solemn ca-ntr-un ospiciu de nebuni
Să-mi fac bilanţul boalei ancestrale.
Falit, timid, umil şi resemnat,
Aş vrea să mă cunosc întâi pe mine,
Şi vechiul sfat al bunului Socrat
Să-l scriu pe geamul noilor vitrine.
Şi-aşa, stăpân pe tot ce este-al meu,
Aş vrea să mă desfac de orice vină,
Să-mi pot expune-n For şi-n Coliseu
Întreaga mea origine divină…
Aş vrea să ies din geometria-n spaţiu
A zâmbetelor binevoitoare
Şi-n “mediocritatea” lui Horaţiu
Să intru-nvingător pe poarta mare.
Femeii ce-mi va spune “te iubesc”
Aş vrea să-i smulg cuvintele din gură
Şi buzele cărnoase să-i strivesc
Cu dinţii mei de plug prin arătură…
Iar paşilor ce-mi plictisesc timpanul
Aş vrea să nu le mai aud cadenţa
Decât în clipa-n care căpitanul
Va comanda matrozilor Partenza.
Cu gândul şi cu ochii-nfipţi în largul
Poemei ce-şi întârzie sfârşitul
Aş vrea să fiu totuna cu catargul,
Ce sfâşie în două infinitul,
Şi-n timp ce pentru semenii din turmă
Va-ncepe să lucreze-adânc lopata,
Aş vrea – plecat din ţară fără urmă –
Să putrezesc pe Rio de la Plata!…