În noaptea-n care Ea nu m-a mai vrut
Am înţeles că sunt un om pierdut,
Şi-n noaptea-aceea, chiar, m-am sinucis
Cu propria-mi legendă-n manuscris…
Dar când pe catafalc mi-au aşezat
Cadavrul de amant încornorat
Şi-am înţeles că faima mea de Don Juan
N-a fost decât un simplu titlu de roman,
M-am revoltat că marea nedreptate,
Ce mi se pregătea-n eternitate,
Mi-o consfinţea chiar laşitatea mea
Că n-am ucis-o mai întâi pe… Ea…
Şi-n timp ce zece popi mă prohodeau
Şi-o sută de femei mă blestemau,
M-am răsucit în lada mea de lemn
Şi-am înviat, ca şi Cristos… solemn!…
Şi-aşa,-nsoţit de popi şi de femei,
M-am îndreptat din nou spre casa Ei…
Dar când am dat cu ochii iar de Ea –
Femeia… tot pe mine m-aştepta!…
Şi, cum era firesc, ne-am împăcat!…
Iar popii-n cor au binecuvântat
Miracolul, că – deşi mort – eram tot viu,
Şi-n locul meu intrase Moartea mea-n sicriu!…
