Pustietate arsă mi-e sufletul acuma,
Se plimbă râsul morţii şi-mi strigă din ţărână,
Nici nu-mi mai vine-a crede c-abia-i o săptămână
De când dormea cu mine şi cântecul şi gluma.
De-atunci s-a stins în neguri puzderie de stele
Ş-un roi de vise albe ce-mi adumbrea păcatul,
Azi trupul mi se frânge în friguri vinovatul,
Şi bântuie Samùmul singuratăţii mele.
Vei mai veni vreodată, minune călătoare,
Să-mi lumineze-n noapte din ochiul tău o rază,
Să-mi schimbi pustietatea din nou într-o oază,
Să-nvii pe beduinul ce blestemă şi moare?…