Spânu secera şi lega la grâu.
Şi pe grâu, ştii, trebuie să te laşi cu genunchiul,
Când faci snopul.
Şi el avea pantalonii rupţi în genunchi.
Şi i-a întors cu turul înainte,
Ca să poată lega. Aşa a venit la loc.
El lega în urmă, după femeile care secerau înainte,
Vorbeau tare, râdeau, cântau. Era frumos la muncă.
Şi la masă, Măria Bălii dă cu ochii de el
Şi i se pare ceva greşit la el. Îi ia sama bine
Şi începe să se-nchine.
– Mă, tu te uitaşi, mă, azi-dimineaţă
Cum luaşi pantalonii?
– Păi, cum îi luai, fă, cum îi luai? Se făcea Spânu că nu ştie.
– Păi, nu vezi, mă, că te-nchiotoraşi la spate?
– Nu ştiu, că mă sculai de noapte.
– Nărodule, du-te colo-n vale şi-ntoarce pantalonii,
Că se schimbă vremea,
Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aci
Şi tu nici nu poţi fugi aşa cu turu-nainte.
Mă, dacă te trăsneşte cumva,
O să se mire lumea, cum te-a răsucit bubuitura
În pantaloni, de ţi-au venit nasturii la spate,
Ca la muieri.
Era un râs!…
Spânu, serios, se uita pe el
– Da’ ce-au pantalonii mei, că eu aşa-i port demult
Şi n-am observat nimic.
Şi Ana, fata lui, îi ia apărarea:
– Mărie, păi să lege snopii,
Că se lasă cu genunchii colo şi-l înţeapă cornecii.
Dar Măria nu-l slăbea deloc.
Sta cu mâinile-n şolduri şi se minuna:
– Ia uitaţi-vă voi la ăsta! Păi, bine, mă nărodule…
Aşa era la secerat, distracţie,
Orice întâmplare era bună de râs.
Femeile, cum mergeau aşa cocoşate, ca secerile din mâna
Ore întregi,
Că nu ştiai, seceră cu secera ori cu ele însele
Sunt nişte secere sticloase, de oase,
La masă se mai destindeau o ţâră.
– Spânule, când oi muri, să vii să-mi duci sfeşnicul,
Că ţi-am făcut prosop frumos
Cu podul Jiului cusut.
Da’ vezi cum te îmbraci,
Că-mi întorci procestiunea-ndărăt,
Dacă-mi vii tot aşa cu turu-nainte…
– Lasă, fă, când o să fii moartă, nu te mai uiţi tu acolo,
La nădragii mei…
Tu te uiţi în sus şi numeri stelele
În continuare, de unde-ai rămâne-n ziua aia
Cu număratul.
– Păi, de ce să le ţin eu socoteală, mă,
Nu sunt socotite?
– Ba sunt, da’ fiecare trebuie s-o ia
De la început, să vadă că lipseşte una.
Şi „Leatul” – aşa-i zicea ea lui Spânu: „Leatule”,
S-a ţinut de cuvânt, i-a dus sfeşnicul.
(El şi cu Măriniţă, cum or fi împărţit podul Jiului
De pe prosop nu ştiu!)
Au găsit-o moartă, după vreo trei zile.
Era cu lampa aprinsă, cu mâna atârnată
Şi cu ochii deschişi la lampă.
Şi nişte găini, care dormeau cu ea,
Săreau pe geam în sus, râcâiau cu ghearele să iasă.
Speriate de linişte.
Spunea ea: „Pe mine mă găsiţi moartă,
Că n-are cine veni la mine.
Da’ eu seara, dacă mi-e rău,
Mă dau jos din pat şi mă primenesc,
Mă gătesc de moarte.
Dau lampa mică şi-o las aprinsă, să fie lumânare”.