O să mor brusc, nu peste mult şi frumos,
Lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă,
Vântul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeaţă, transparentă reverendă.
Şi, amuzată, iarna va râde ningând
Peste mormântul meu suplu şi dac,
Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.
Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc,
Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.
Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.
