De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anişoara…
Le-a strâns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara…
Le cercetează tremurând,
Nedumerită, mititica,
De ce s-au stins aşa curând?
Nu le făcuse doar nimica…
Şi gândul ei nevinovat
Se-ntunecă de-atâta jale
Când vede cum s-a spulberat
Podoaba mândrelor petale…
Acum, cu drag, le-adună iar.
O, de-ar putea, le-ar da fiinţă!
Dar izbucneşte-n plâns amar
Văzând că e cu neputinţă…
Sărman copil neştiutor
Ce plângi sărmana ta comoară,
Asemeni rozelor ce mor,
Tot ce ni-e drag e dat să moară…