lui Cuza Hotta
Pe soclurile albe de marmură,
Sculptate
De dalta unor meşteri aduşi din alte ţări,
Eternizate-n masca supremei nepăsări,
De-a lungul celor şapte alei
Întretăiate
De alte şapte-alei,
În parcul meu veghează o sută de femei ―
O sută de amante pe care le-am iubit
Cu-atâta frenezie,
Că-n spasmele dorinţei
În fiecare noapte sfârşeam printr-un cuţit
Poemele-ncepute cu buzele şi dinţii.
Şi-n parcul meu,
De-a lungul aleilor pătate
De lacrimi
Şi de sânge,
La ora când amurgul culorile-şi răsfrânge
Pe goalele şi albe statui imaculate,
Cobor,
Cobor eu singur din vastul meu palat,
Şi buzele-mi aprinse cerşesc o sărutare,Pe rând
La fiecare.
Da…
Eu ― un rege care se roagă-a fi iertat ―
Cutreier ca fantoma regretelor postume
Tăcutul parc cu şapte alei, întretăiate
De alte şapte-alei,
În care stau de pază o sută de femei ―
Şi corpurile albe de piatră, nemişcate,
Le-ngenunchez cu gestul;
Iar buzele-mi aprinse
Le-ngheţ cu sărutarea statuielor învinse.
Viitorul, II, nr. 407, 23 decembrie 1908
