De ce sunt trist, mă-ntrebi? O, iartă, iartă!
Nu pot să-ţi spun… La ce ţi-aş spune ţie?
De ce să-ntunec dulcea veselie
Din ochii tăi cu jalea mea deşartă?
Tu eşti un crin ce creşte pe cîmpie
Şi poţi să stai de strajă-n rai, la poartă.
Pe mine însă un blestem mă poartă
Ca pe o frunză dusă-n vijelie…
De aceea lasă clipele aceste
Să uit ce-a fost şi ce va fi o dată,
Si să visăm privind cum înserează
Pînă s-o stinge cea din urma rază,
Pînă ce umbra nopţii-ntunecată
Ne-a coperi, cu-ncetul, fără veste…
II
De m-ai urî, tu, înger între fete,
N-am să mă plîng, şi nimeni n-o să ştie
Voi îngropa în neagra mea chilie
Durerea unei inimi sfîşiete.
Ci-ntr-un amurg, în linişte tîrzie,
Cînd frunzele zboară-n vînt împrăştiete,
Trist voi întoarce faţa la perete
Şi voi închide ochii pe vecie.
Or trece ani… Şi-odinioară, poate,
Vei răscoli prin vechi hîrtii, copilă,
În taina odăiţei parfumate, –
Vei stoarce-atunci o lacrimă de milă
Citind un nume pe un colţ de filă
Într-un caiet de cîntece uitate…
III
M-a sărutat pe frunte blînd iubirea, –
De-atunci de-un cîntec sufletul mi-e plin,
M-a sărutat aşa de lung, şi lin
În ochii mei şi-a înecat privirea.
Privirea ei albastră, de senin,
N-o pot uita, şi-mi răscoleşte firea…
Şi eu credeam ca e închipuirea
Din visuri ce se duc şi nu mai vin.
Iar cîntecul, ca pe un scump tezaur,
În suflet l-am păstrat amar de vreme,
Dar azi îmi face inima să-mi salte:
O, daţi-mi lira strunelor de aur!
Ea singură doar poate să reclame
Simţiri aşa de sfinte şi înalte…
