Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate …
Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescenţa mea,
dublând nefiinţa acestei secunde
cu nefiinţa ei de cândva.
Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.
