De câte ori vremea cu sânge ne-adapă
Obida din cronica ţării,
Aceeaşi poveste de veci se dezgroapă
Şi strigă în noaptea uitării,
Ea spune de oameni, de câmp şi de munte,
De tine, prostime săracă,
Ursită să fereci din trupuri o punte
Ce nu pot duşmanii s-o treacă.
De voi scriu moşnegii pe foi de ceasloave,
La fel îşi înşiruie slova
Neculce la carte, şi Vodă-n hrisoave,
În Ţara de Jos şi-n Moldova,
E lege bătrână, şi legea-i păstrată,
Să daţi voi pământului moaşte.
Căci multe potopuri hotarul ni-arată,
Dar zid, numai unul cunoaşte.
Aşa ne păzirăţi străvechea moşie
Cu braţe de plug şi de sapă,
De-atâtea ori moartă, dar pururea vie,
Tot viforul nostru ne-o scapă.
Şi astăzi, când moartea o simt la fereastră,
Povestea aceeaşi rămâne:
– Luaţi deci aminte, boieri dumneavoastră,
Să ştiţi să ne-o spuneţi şi mâine!…
Iaşi, 1917