Îti aduci aminte ziua când ti-am spus ca esti frumoasa,
Când cu buzele de sânge si cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamna te opreai încet, sfioasa,
Lasând gândul spre amorul înteles de-atâtea ori?…
Asteptai sa fiu poetul îndraznet ca niciodata
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sarutari
Te duceai mereu nainte înspre-o umbra-ntunecata
Ca o pala ratacire coborând din alte zari.
Ah, mi-ai spus atât de simplu ca ti-i sete de iubire
Neascultând decât soptirea singuratecei paduri,
Îți opreai cu mâna sânul oi zâmbea a ta privire,
Chinul departarii noastre neputând sa-l mai înduri.
– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta placere,
Între om si-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lasat sa-nsiri povestea cu dureri si cu mistere
Pentru mine, ca oricarui trecator necunoscut.
Îți aduci aminte ziua când ți-am spus ca esti frumoasa,
Când, în soaptele padurii, poate ca te-am sarutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasa
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepartat?