Superbă, maiestoasă, te simţi că eşti regină,
Căci fruntea-ţi se înalţă când lumea se inclină,
Şi imnul omenirii, un imn de adorare,
Ajunge până la tine in slabă suspinare.
Ai ochi ca doi luceferi din aspra miază-noapte,
Ce îngheaţă de departe a inimilor şoapte.
Privirea ta măreaţă de-abia se rătăceşte
Pe turma îngenunchiată ce ‘n taină te slăveşte.
Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-şi schimbe nemurirea pe-o viaţă de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ţi de gheaţă,
Şi lumea tristă-ar zace sub o eternă ceaţă.
Nici o mândrie mare nu întrece a ta mândrire!
Nici spada nu întrece cumplita-ţi nesimţire!
Nici marmura cioplită albimea ta nu întrece…
Ca luna ‘n miezul iernii frumoasă eşti şi… rece!
Portret dedicat doamnei X… Y… Z…
