Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,
O taie chiar cu sila de la a ta ureche –
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere
Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată
A sufletului mândru o întunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţelese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechea-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.
Nu spune-un basm numai poetul cel vorbareţ
De eroul Odiseu cel mult meşteşugareţ:
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte,
Dori pază şi şie, urechii, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci fără de rânduială e al femeii vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechii neavând învelitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin
Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilodesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni.
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.
Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicături se asemăn şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.
Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crengi gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumuseţând brăţele.
Şi vârful încununează surguci împărăteşti
Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti;
Ş-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.
Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:
Sărută, îmbrăţişază el propria făptură
Şi l-ale ei genunche-şi dă sufletul pe gură.
El singur se jertfeşte.
Pentru păzirea auzului
