Eu port adesea-n mine-o închisoare
În care strigă făcători de rele,
Din negura adâncurilor mele
Ei vin flămânzi de aer și de soare…
De câte ori îmi bat după zăbrele
Și-ar vrea să frângă vechile zăvoare…
I-aud cum cer în depărtări să zboare
Cu glas dogit, cu urlete rebele…
Dar totdeauna, pocăita minte,
Temutul paznic, fără de iertare,
Nemilostiv le iese înainte.
Închide porți cu mâna-i pricepută
Și-n urma ei în suflet reapare
Aceeași pace veștedă și mută.
din volumul Din larg
