Colo-n ţara muntenească,
Ţară dulce, românească,
Ca şi cea moldovenească,
În oraş, la Bucureşti
Sunt curţi nalte şi domneşti,
Iar în curţi o sală mare
Unde şede la prânzare
Mihnea-vodă cel cruntat
De boieri înconjurat.
„Boieri mari, boieri de rând!
(Zice domnul închinând)
Toţi mâncaţi, cu toţii beţi
Şi cu bine petreceţi;
Numai unul poftă n-are
De băut şi de mâncare,
Cantar Slutul, armaş mare!
Ori bucatele nu-i plac,
Ori de noi nu-i este drag!”
Boierimea-ncet râdea,
Iar Cantarul răspundea:
„Alei! doamne Mihnule,
Mihnule netihnule!
Alei! tu, stăpânul meu,
Lumina-te-ar Dumnezeu!
Bucatele tale-mi plac
Şi de oaspeţi îmi e drag,
Dar unde s-au pomenit,
S-au văzut şi auzit
Două săbii într-o teacă,
Doi domni în ţară săracă?
Măria-ta în Bucureşti,
Oprişanu-n Stoieneşti!
Ce-am văzut la Oprişanul
N-am văzut nici la sultanul,
Că el are-n câmp, la soare,
Mii şi sute de mioare…
Ies în vară fătătoare;
Berbeci are sute-ntregi,
Cu cozile pe telegi,
Şi ciobani tot înarmaţi,
Cu postavuri îmbrăcaţi,
De nu crezi că sunt ciobani,
Ci chiar neaoşi căpitani.
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Oprişanul încă-şi are
Herghelii în număr mare,
Două, trei, cinci mii de iepe
Tot alese şi sirepe,
Pintenoage la picioare
Cu cergi albe pe spinare
Şi cu doi mânji fiecare.
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Oprişanul are-n sat
Ogari, copoi de vânat,
Cu zgărzi late, ţintuite,
Pe la margini poleite,
Şi mai are grajduri mari,
Cu cincizeci de armăsari,
Jumătate arăpeşti
Şi ceilalţi moldoveneşti!
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Scutarul lui Oprişan
N-are faţă de ţăran,
Pe deasupra-i cu suman,
Dar pe trup are catan
Şi cârligu-i de scutar
Nu-i de-alun, nici de stejar,
Ci de aur tot săpat
Cu pietre scumpe lucrat,
Şi-n vârful cârligului
Sub mâna scutarului
Este-o piatră nestemată,
Ce plăteşte lumea toată!”
„De-i aşa cum zici, Cantare,
Lasă prânzul, sari călare
Şi-ntr-o fugă să te duci
Pe-Oprişanul să-l aduci
Cu toate podoabele,
Cu toate averile
Să-şi dea socotelile!”
Astfel domnul poruncea!
Cantar vesel se ducea
La cel sat, în Stoieneşti,
Unde sunt averi domneşti.
El acolo cum venea
Cu scutarul se-ntâlnea
Şi porunca-i arăta
Şi din gură cuvânta:
„Mihnea-vodă-n Bucureşti
Face praznice domneşti;
Toţi boierii credincioşi
Şi de pace bucuroşi
Lângă domn s-au adunat
Şi pahare-au închinat,
Numai unul n-a venit,
Oprişanul cel vestit!
De-i vrăjmaş şi om de ceartă,
Mihnea-vodă acum îl iartă
Şi-l pofteşte ca să vie
Ca un frate la domnie!”
II
Oprişanul credincios
Şi de suflet omenos
Se pornea din Stoieneşti
Ş-ajungea la Bucureşti
Noaptea pe la cântători
Pân-a nu răsări zori.
Mihnea-vodă adormit
Dormea pe-un pat aurit
În cămară-ntunecată
Tot cu şaluri îmbrăcată.
Dar deodată se trezea
Şi la slugi aşa grăia:
„Slugi, aprozi, copii de casă!
Voi dormiţi şi nu vă pasă
Soarele c-a răsărit
Şi pe mine m-a trezit,
Dar voi oare nu gândiţi
Când în somn vă leneviţi
Că am ţară de domnit
Judecăţi de săvârşit
Şi boieri de boierit?”
Toţi aprozii se trezeau
Şi lui vodă răspundeau:
„Rămâi, doamne, liniştit!
Soarele n-a răsărit,
Dar în locu-i a sosit
Oprişan din Stoieneşti
Cu averi împărăteşti.
El în curte a intrat,
De zăbrea a aninat
Un cârlig de împărat,
Cu pietre scumpe lucrat,
Ce luceşte ca un soare
Într-o zi de sărbătoare.
Mihnea-vodă se scula,
Faţa albă îşi spăla,
Barba neagră-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Apoi el se înarma
Şi pe Oprişan chema:
„Oprişan din Stoieneşti!
Cu dreptul să ne grăieşti
Ce-ai făcut de-ai adunat
Averi mari de împărat,
Încât nu numai averi,
Dar ai şi scutari boieri?”
„Dumnezeu mi-a ajutat
Şi eu mi le-am adunat
Din darul sfinţiei-sale,
Din mila măriei-tale!”
„Nu-l crede, măria-ta!
(Cantarul atunci striga).
El mie s-a lăudat
Ca avere-a adunat
Numai din puterea lui,
Nu din mila domnului.
Dar n-am ciudă de asta
Cât am ciudă de alta:
Oprişanul mi-a spus mie
Că aşteaptă ca să-i vie
Firman de la-mpărăţie
Să te scoată din domnie!”
Mihnea-vodă se-ncrunta
Şi din gură cuvânta:
„Pân-a veni firmanul
Piară-ntâi Oprişanul!
Jos la poartă să-l duceţi
Şi capul să i-l tăiaţi!”
De vrăjmaş ce mult era,
Armaşul se bucura.
Ca o fiară se-arunca,
Pe Oprişanu-l apuca
Şi pe scări îl îmbrâncea
Şi la moarte mi-l ducea!
Când la poartă, frate, iată
Un rădvan că se arată,
Tras de şase telegari,
Negri, ageri armăsari
Cu cozi lungi şi coame mari.
Iar înăuntru o bătrână
Cu-o icoană sfântă-n mână
Şi cu haine mohorâte
Şi cu pletele albite.
Pe-Oprişan cât ea-l vedea,
Sus, la domnul se ducea,
Şi-n genunchi trupu-şi frângea
Şi grăind amar plângea:
„Alei! doamne, fătul meu!
Nu te ierte Dumnezeu
Să omori pe Oprişanul
Că-i peri până la anul!
Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii
Că-n ziua Sântei Marii
Era, doamne, ca să-ţi vie
Firman de la-mpărăţie
Să te scoată din domnie?
Ş-aveai parte de firman
Făr’ de bietul Oprişan
Care-n cale i-a ieşit
Şi-ndărăt l-a înapoiat
Dăruind chiar pe vizir
Cu-armăsari de la Misir,
Şi cu pungi de bani o mie
Să te lase pe domnie!”
Oprişanca nu sfârşea,
Mihnea-n curtea lui ieşea
Poruncind la toţi să sară
Pe-Oprişan ca să nu-l taie.
Dar Cantar, armaşul mare,
Îşi făcuse răzbunare;
Şi capul nevinovat
Zăcea-n ţărnă aruncat
Lângă trupul răsturnat!
Vai de omul cu păcat!
De păcat e alungat
Şi nu poate-a fi scăpat!
Vânzătorul de armaş
Fiară crudă, om pizmaş,
Fost-a gol legat la soare,
Şi de mâini şi de picioare,
Gol legat de cozi de iepe,
De patru iepe sirepe,
Care, când se opintiră,
În patru părţi se izbiră
Şi-n patru îl despărţiră!