– „Nuşa, dormi? N-auzi cum bat?
Vino şi-mi deschide uşa!”
– „Cine eşti?”, întreabă Nuşa.
– „Vladu sunt, al tău bărbat.”
– „Nu eşti Vladu. Ştiu eu bine.
Vladu până-n zori nu vine!”
– „Nu sunt Vladu? Nuşa, taci!
Nu-mi cunoşti tu vorba, dragă?”
– „Vorba-i a lui Vladu-ntreagă.
Ei, dar poţi să ţi-o prefaci.
Tu mă crezi că sunt ca toate;
Să mă-nşeli! Dar nu să poate!”
– „Vrei să-ţi jur că nu minţesc?
Uite, nu-mi ajute Sfântul!”
– „Ce-mi ajută jurământul?
Juri şi furi, şi eu plătesc.
Spune-mi semne, să ştiu bine,
Vladu eşti ori altul cine!”
– „Nuşa, fă! Ce semn voieşti?
Colo-n colţ pe-o masă frântă
Ai în chip pe Maica sfântă.”
– „Am! Dar Vladu tot nu eşti!
Toţi cari la noi în casă
Ştiu pe Maica de pe masă!”
– „În dulap ai, draga mea,
Zece ruble-ntr-o cutie.”
– „Am! Dar şi cumătra ştie;
Şi tu ştii, că-ţi spuse ea!
Nu eşti Vladu: mergi în pace,
Eşti şiret, nu te preface!”
– „Nu vii. Nuşa? Tot nu vii?
Ai un semn sub ţâţa dreaptă.”
– „Vladule, tu eşti! Aşteaptă!
Asta numai tu o ştii!”
Ea acum deschide uşa –
Câte-or fi râzând de Nuşa!