Acelaşi loc iubit umbreşti
Şi-un colţ de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din poveşti,
Deasupra casei părinteşti
Aceleaşi crengi întinzi…
De veacuri fruntea nu ţi-o temi,
Ţii piept când vin furtuni năval
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta şi-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel şirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abia
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângâieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Şi toamna făureau cununi
Din veştedele-ţi foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Şi unde-s râsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Şi-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit şi-acei
Bătrâni ce-n umbră ţi-au stătut
La sfaturi cu părinţii mei,
Şi frunza ce-o călcară ei
Ţărână s-a făcut!
Străjer măreţ, mai ţi-aminteşti?…
Tu singur, încă neînfrânt,
De-amar de ani adăposteşti
Ruina casei părinteşti
Pe care azi o cânt!
Brudnic — nevârstic, necopt la minte.
