Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta
În recea mea-ncruntata suferinta.
Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.
De când s-a întocmit Sfânta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
Si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.
Când magii au purces dupa o stea,
Tu le vorbeai – si se putea.
Când fu sa plece si Iosif,
Scris l-ai gasit în catastif
Si i-ai trimis un înger de povata –
Si îngerul statu cu el de fata.
Îngerii tai grijeau pe vremea ceea
Si pruncul si barbatul si femeea.
Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul,
Nu mi-a trimis, de când ma rog, nici-unul…
Psalmul de taina
O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea si-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie raspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viata cu brate strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme si-n obraji
Pe care te-am purtat bratara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare pierzi cu-o petala câte-o stea.
Pamânt figaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cararea si mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si tarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lasat sa rataceasca undele mele suferinte;
Unde ti mâinile sa-ntoarca în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind
Si-asculta-n sânul tau suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe sesuri plopii când treci din crestet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneste o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ti sânii pe jumatate din vestminte
Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinsi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, strabatuta de soimi de scrum si de nisip,
Carora vântul le-mprumuta o-nfatisare fara chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta,
Si frumuseatea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ti pandi faptura
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale si-a-l pravali de moarte, ura;
Ridica-ti din pamânt urechea, în ora noptii, când te chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.
Psalm
Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga
Desertaciunea lor de vis si lut,
Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut
Si ca purtai toiag si barba-ntreaga.
Te-ai aratat adeseori fapturii
Si-ntotdeauna-n haine de-mparat,
Amenintand si numai suparat,
Ca se sfiiau de tine si vulturii.
In Paradisul Evei, prin padure,
Ca si in vecii tristi de mai tarziu,
Gura ta sfanta, toti Parintii stiu,
Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure.
Doamne, izvorul meu si cantecele mele!
Nadejdea mea si truda mea!
Din ale carui miezuri vii de stele
Cerc sa-mi inghet o boaba de margea.
Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire
Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti.
Esti ca un gand, si esti si nici nu esti
Intre putinta si-ntre amintire.
Psalm
As putea vecia cu tovarasie
Sa o iau partasa gandurilor mele;
Noi viori sa farmec, noua melodie
Sa gasesc – si stihuri sprintene si grele.
Orisicum lauta stie sa graiasca,
De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde.
O nelinistita patima cereasca
Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde.
Stiu ca steaua noastra, agera-n tarie,
Creste si asteapta-n scripca s-o scobor.
Port in mine semnul, ca o chezasie,
Ca am leacul mare-al mortii tuturor.
Pentru ce, Parinte, -as da si pentru cine
Sunetul de-ospete-al bronzului lovit?
Painea nu mi-o caut sa te cant pe tine
Si nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit.
Trupul de femeie, cel imbratisat,
Nu-l voi duce tie, moale si balan;
Numai suferinta cerului, pacat
Nu-i cu ea sa turburi apa din Iordan.
Vreau sa pier in bezna si in putregai,
Nencercat de slava, crancen si scarbit.
Si sa nu se stie ca ma desmierdai
Si ca-n mine insuti tu vei fi trait.
