A murit dresorul de sticleţi!…
A murit şi ultimul dresor…
A murit cu mâinile pe ei,
Şi cu ochii-nfipţi în ochii lor!…
Şi-n odaia lui n-au mai rămas
Decât note muzicale, desenate pe pereţi,
Portativele de sârmă, fabricate de ovrei,
Coliviile de sfoară, cu grăunţele de mei…
Şi vreo sută de duzini de cântăreţi
Îmbrăcaţi în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Şi-au să-i cânte şi la parastas…
A murit dresorul de sticleţi!…
A murit dresorul, fericit –
Că sticleţii lui –
Copiii nimănui –
L-au stimat şi l-au iubit…
Şi că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeştri cântăreţi –
Nu ţârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!…
Căci e drept că-n viaţă lucrul cel mai greu
E să-şi piardă omul vremea cu sticleţii,
Ca să pună la curent analfabeţii
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!…
A murit dresorul de sticleţi!…
Dar –
Surpriză mare –
După ce-a murit,
Guralivii cântăreţi s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!…
Şi din coliviile de sfoară
Au zburat cu toţii, să cânte-n stradă-afară…
Şi-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate…
Şi sticleţii toţi –
Să cânte numai după capul lor!…
A murit dresorul de sticleţi!…
Bine c-a murit la timp şi el –
Căci era bătrân,
Beţiv
Şi chel…
Dar, la drept vorbind, era “dresor” –
Fiindcă, după moartea lui, sticleţii
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor…
Au dat “kix” cu toţii,
Şi cântăreţii
S-au întors afoni în colivie!…
S-au întors cu toţii!…
Dar ce folos –
Că dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Şi dresorul mort nu mai învie!…