Mergeam în întuneric şi fără nici o ţintă,
Cu fruntea încreţită, cu ochii în pământ,
Să plâng de mult uitasem, uitasem chiar să cânt,
Căci fericit e-acela ce plânge-amar sau cântă
Atuncea când se simte mai trist şi mai înfrânt!
Şi ai venit odată cu mândra primăvară,
Tu, primăvară mândră a vieţii mele, Li!
Cum te văzu pribeagul, pe loc se-nveseli.
Şi soare-n cer s-aprinse, şi ciocârlii cântară,
Şi-un rai de viaţă nouă deodată ne-nveli.
Şi s-a pătruns de farmec fiinţa mea întreagă
Când tu mi-ai spus o vorbă şi mi-ai şoptit cu drag…
Eu mă duceam spre moarte, tu m-ai întors din prag…
— Fii binecuvântată pe cât îi eşti de dragă,
Stăpână adorată a fostului pribeag!
