Întristătoare poveşti, nespus de iubite-ntr-o vreme,
Nu mai cercaţi a-mi vorbi de zânele voastre cu steme.
Mândre palate, viteji, şi cai ce mănâncă jăratic,
Stânsu-s-au toate de veci! Copilul de-atunci, nebunatic,
Nici nu mai cred c-am fost eu, atât mi se par de străine
Sfintele mele-amintiri, şi-n lumile voastre senine,
Glasuri atâta de de dulci zadarnic mai vin să mă cheme,
Întristătoare poveşti, nespus de iubite-ntr-o vreme.
Bietele gânduri şi-au ars aripele-n para durerii;
Grele îmi par, ca de plumb, în vâlva atâtor mizerii.
Un întuneric adânc, ş-un frig ca de moarte m-apucă:
Caldă lumină, te-ai stins, — pierdutu-te-am, sfântă nălucă,
Ce-atât de mult te-adoram, încât m-aşteptam câteodată
Ca din poveşti să te rupi, şi-n braţe să-mi cazi întrupată.
Ce fericiţi am fi fost! Azi toate rămas-au puzderii, —
Bietele gânduri şi-au ars aripele-n para durerii!
Silă de ziua de azi, şi teamă de ziua de mâne,
Asta e tot ce mai simt. — Dulci visuri ce furăţi stăpâne
Inimii mele — fugiţi, lăsaţi-o de-a pururi pustie.
Ce să mai cate-n deşert la vremuri ce n-or să mai vie!
Cadă uitarea de veci ş-acoperă basmele-mi sfinte.
Pleacă-te, suflet zdrobit, durerilor de-aci-nainte:
Bunele visuri s-au dus, ş-atâta e tot ce-mi rămâne!
Silă de ziua de azi, şi teamă de ziua de mâne!
