Zidul cerului cenusiu crestea
la capatul câmpiei înghetate.
Pe frânghia-unei raze lasate dintr-o stea
se cobora încet, cu mâinile-nclestate,
faptura ce-am avut-o, timida, stravezie
pe vremea când eram copil.
Cu scoici batea peste câmpie
un vânt marin, vuind febril.
De ce-mi rasai, o, soare, de laguna,
cristalizându-mi sarea de demult,
ca sa plutim pe ceruri, împreuna,
si-n amintire sa te-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinata,
cu ani înceti, sporind tacerea,
ce nu se mai sfârseau odata
si nu plecau spre nicaierea
Razboiul înfigea-n câmpie
sageata trupurilor rupte
si tu priveai, copilarie,
moartea, cu clinuri nentrerupte.
De-aceea-mi întretai pe frunte
cu orizontul, dungi fugind
si nu mai vreau sa-ntorci spre mine
absurdul chip, plângând, rânjind.