I
Din varsta fericirii fara minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :
De lume razleţita şi sfioasa,
În rama de salcîm zaresc o casa.
Şi-n casa, într-un colţ întunecat,
Vad un copil de mama lui certat.
El mainile şi-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tacuta şi nenduratoare.
Din toţi caţi trec, nu-i nimeni sa-l aline!
Şi plange-nabuşit copilul –
Ş-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruieşte dorul –
Din somnu-i sare muma,
Şi spre ungherul unde-i doarme-odorul
Paşeşte-n vîrful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
Duioasa se-nclina ;
De-al vieţii sale chin
Un zambet i-anima.
Zbucneşte fara’ zagaz
Iubirea ei muta –
Şi plansul lui obraz
Plangand îl saruta.
Şi mii de mangaieri
Pe creştet i-aduna –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l razbuna!
El simte cum s-apleaca peste dansul
O umbra buna ce l-ar dezmierda –
Şi-ntr-un suspin, pe cînd ea-i şterge plansul,
Întinde braţele lui mici spre ea.
De gatul ei s-atarna în neştire –
Toţi îngerii din ceruri îi sînt fraţi!
Învaluiţi de-a candelei lucire,
Copil şi mama dorm îmbraţişaţi…
II
Tu, inima de mama, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Caci la pamant cazui cu sete grea
Şi iata! a secat izvoru-n cale…
La porţi straine am cerşit iubire,
Şi porţile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut sa picur fericire
Am otravit dumnezeescul vis.
O, mama ! o nadejde ma mai ţine :
Ca n-ai sa-ţi uiţi copilul în straini –
Ca în curand ma vei chema la tine,
Sa gust din rodul veşnicilor spini…;
Ca, buna, vei veni sa-mi vindeci rana
În clipa sfanta cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…
Înalţa-ma atunci, spalat de rau,
În lumea inimii ş-a frumuseţii,
Sa ma deştept din somnul greu al vieţii,
Plangand, de mult noroc, la pieptul tau.
