M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind – privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.
De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi … îi ştiu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.
Iar visul tău – ca pânza Penelopii –
Se ţese ziua, noaptea se destramă …
Noian de întuneric ne desparte !
Zadarnic zâmbitoare te apropii,
Şi glasul tău tremurător mă cheamă –
Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe …