– Ai, mă, că pusei albia. Care eşti primul?
Trage, mamă, ‘mneata focul de sub ceaun, că se-ncinge prea tare
Şi-i mai şi opăresc.
Reta i-a spălat pe cap, până mai încolo,
Când şi băieţii şi fetele se făcuseră aproape buni de horă.
Albia era pusă la unghere, în mijlocul încăperii, cu un cap
Pe-un scaun răsturnat, să stea apa aşa înclinată,
La capul ălălalt.
Copiii îşi aşteptau rândul în pielea goală, îşi tăiau unii altora
Unghiile cu foarfecă mare, a lui Nea Florea, împrumutată, ori îşi scoteau câte-un mărăcine din picior. Ca la recrutare,
Fiecare îşi aştepta rândul.
Săpunul mare cât un grunj sta la capul mai ridicat,
Din când în când mai cădea, ştobâlc, pocnindu-1 pe ăla care era
În albie la spălat pe piele.
„Ho, bă, ce te fereşti aşa! Că nu-ţi rupse coastele, nu nimic!
Cel mai greu era spălatul pe cap. Aici îi prindea Reta
La-nghesuială,
Pe-ăi pe care avea necaz, făcuseră vreo poznă,
-Bă, Prică, tu n-auzi? Fă-te-ncoa! (Prică era cam tare de urechi,
Se certase mumă-sa c-o vecină, când era borţoasă cu el,
Şi-atât strigase la gard că asurzise ăl copil.)
Îl lua de urechi şi-1 trăgea să miroasă ceaunul cu apă.
-Stai pe ciuci! Se apleca peste el, ţinându-1 între picioare,
Ca uliul puiul de găină, când se-nalţă cu el în slavă şi nu vrea să-i
Dea drumul deloc, oricât ai da tu cu zburaturi. Dădea cu apă
Fierbinte – „Arşi”, făcea ăla, „arşi, aleu!” „Ho, că pe mine cum nu
Mă frige? Eu nu iau tot cu pumnul, că n-oi lua cu gamela.”
Îl mozolea bine cu săpun – până când îi intra în ochi
Şi-ncepea să chirăie. Dacă mişca şi se văita îl lua la palme
Peste turul gol. Ţine ochii-nchişi, mă! – făcea Lie de pe
Margine.
– Îmi intră în ochi! ţipa Prică. Jap! – altă palmă.
– Păi, ce ziceai tu? Că nu mai încapi în mâinile mele?
De ce-ai lăsat oile de-au scăpat în lucerna? Dacă plesneau? Pleoţ!
Mai bine te plesnesc io!
– Dă mai repede cu apă, că mă ustură! ţipa copilul.
După ce curgea primul rând de murdărie, Reta se crucea de ce Vedea.
– Bă, da’ ce-ai în cap, mă, omul lui Dumnezeu? Dumnezeule, iote ce găoază! Cine ţi-o făcu, mă? De ce nu Mă-ntrebă
Şi pe mine – măcar să ţi-1 fi spart de tot.
– Bube? Lindini? venea şi gaga Iţa să se uite.
– Aoleu! Ai lui Bâţu, mi-1 sparseră. Când ne-am bătut cu Zburaturi.
– Mă băiete, copiii mei or să umple drumurile, că nu ştiu
Să se arănească, ofta biata femeie.
Îi creşti, numai tu ştii cum, îi faci mari, şi ei, ia uite…
Sunt numai zgaibe. Acum începea să plângă Prică de părere de rău
Că moare. „Ho, că nu ţi se vede creierul, nu-ţi ies maţele
Pe-aici,
Altă dată să te mai prind că mai ieşi la joacă.”
Urma Lie. Ori rămânea numai ea cu fetele şi
Le-nvăţa să-şi spele coadele, – „că azi, mâine vă măritaţi
Şi n-o să stau io lângă voi toată viaţa”.
Şi tare, către băieţii care stăteau primeniţi cu cămeşoaiele
Lungi
Pe scara înaltă, să se zvânte la soare,
„Vedeţi, acuşica ieşiţi colo-n drum, unde e mai moale, unde se
Scaldă
Găinile alea şi puneţi-vă ţărână-n cap.
Făă! dă cu leşie mai multă, ce faci tu acolo? Pe cine zici că
Păcăleşti, ai? Doamne, pupa-ţi-aş tălpile…“
