li te-nsotea pretutindeni, ca o suita.
Daca ridicai o mîna, se facea în arbori tacere.
Cînd ma priveai în ochi, împietrea o clipita
din a timpului curgatoare putere.
Simteam ca pot adormi, visînd stele locuite.
Si, numai daca m-ar fi atins umbra ta fosnitoare,
as fi putut împinge noptile-ncremenite
ca pe-o elice-naintînd, spre soare.
Si numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gîndul ca sunt si ca esti.
Sprijineam pe tîrîitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în cesti.
Si cînd sfîrseam cuvintele, inventam altele,
Si cînd se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
si cînd orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
…Dar tot timpul suna ceva… ceva rasuna,
un cantec de iarba cosita, de taciturne mari,
în care inima de-atunci îsi revarsa
meandrele pierdutelor candori.
