I-am zis într-un amurg de vară,
Robit de chipul unei stele:
Durează, suflete măiestre,
Altar nădăjduirii mele!
I-am dat temuta mea comoară,
Temeiul sfânt al suferinţii,
Argintul visurilor toate,
Şi marmura curat-a minţii.
Şi el mi-a întruchipat altarul,
Lăcaş de mândră strălucire,
Zidindu-şi în catapeteasmă
Întreagă setea de mărire.
Dar vifor s-a pornit prin noapte,
Şi-n goană vitregă şi crudă,
O clipă-a sfărâmat nătângă
Prisosul lunilor de trudă…
E noapte-acum… Pe faţa bolţii
Plâng ochii stelelor senine,
Când blestemă-nşelatul meşter
Şi strigă bietul din ruine…
