Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)
Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
– Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) –
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola1!
Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând
Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,
Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari
Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;
Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,
Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.
Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,
Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;
Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,
Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;
După ce găsi găleata şi după ce o legă,
Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;
Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos
Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,
Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas
Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;
Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus
De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)
Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,
Începur-a bate-n palme şi “hair-ola!” strigând.
Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit
Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.
După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,
Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,
Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,
Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,
Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei
Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.