Lăcaş cernit al trecerii eterne,
Trist sarcofag al vremii adormite,
Tu, jalnică posomorâtă urnă,
Ce-aduni cenuşa gloriilor stinse –
Sub bolta ta mi-e frig şi mă cutremur.
De undeva, de dincolo de moarte,
Eu simt un duh întunecat cum vine,
Cum îşi desface aripile negre,
Cu zbor încet din haos se desprinde,
Şi toate pier pe câte-un drum s-abate
Şi le-a atins răsufletul de gheaţă…
Mor florile şi zâmbetele mor,
Se frânge visul, dragostea apune,
Se sting zdrobite clocotele urii,
S-aştern în praf şi dumnezei şi îngeri,
Trosnesc şi cad arcadele măiestre,
C-un geamăt lung se surpă Partenonul.
Iar duhul rău purcede mai departe,
Şi râsul lui se plimbă pe ruine…
Zadarnic, tu, crăiasă-ndurerată,
Cu ochii stinşi l-ai plâns pe Mausolos,
Şi jalea ta a-ntruchipat minunea
Ce-mpodobea de mult Halicarnasul…
Şi tu-n zadar ţi-ai scris, Sardanapale,
În marmură cântarea biruinţei…
Sunt toate praf… – Un bulgăre nătâng,
Un strop răzleţ şi fără strălucire
A mai rămas din visele lui Ramses,
Ce-a ferecat eternitatea-n piatră.
Bieţi biruiţi, azi sunteţi toţi alături,
Ostaşi căzuţi ai luptei nesfârşite,
E moartă azi şi vechea voastră vrajbă.
Neputincios, la poalele Astartei,
Cu arcul frânt, stă trist săgetătorul,
Privind obrazul spart al unui sfinx…
Cum staţi aşa, sărăcăcioase moaşte
Ce-aţi mai rămas, sărmane mărturii
Din strălucirea moart-a unui vis,
Satiri, himere, nimfe şi centauri,
Cu trupul frânt, cu braţele pierdute;
Şi cum amurgu-nlăcrimat trimite
De sus, din cer, un giulgiu mortuar
Pe la fereastra criptei voastre reci;
În liniştea arcadelor boltite,
Eu singur viu pe câmpul de bătaie,
Stau îngrozit de suspinarea voastră,
De geamătul ce tremură-n văzduh,
Şi mintea mea aude cum pământul
Îşi cere astăzi morţii înapoi…
Veniţi, veniţi să facem îngropare!
Drumeţi de-acum ai vremii stătătoare,
Veniţi o groapă nouă să săpăm!
Să le-aşezăm în tristă înfrăţire
Aceste moaşte jalnice şi sfinte,
Deasupra lor să crească iarba verde,
Să-şi cânte viaţa imnul ei de slavă,
Iar din amarul plâns al veşniciei
Să prindem vraja clipei trecătoare…
