În tăinuita brazilor răcoare
Ne-a surghiunit iubirea vinovată,
Cum stăm aşa sub bolta înstelată,
Pădurea neagr-o catedrală pare.
Singurătatea ei înfricoşată
Trezeşte-n noi o lungă-nfiorare,
Din orice brad ne tulbur-o mustrare
Şi tot mai greu păcatul ni-l arată.
Pe rând, pe rând, o teamă ne supune,
Trecutu-ntreg în inimă ne-apasă,
Piedută tu oftezi, o rugăciune…
Îmi spui apoi cu glas sfârşit de trudă:
— E Dumnezeu aici la el acasă,
Vorbeşte-ncet, că poate să ne-audă!…
