Deschide-mi poarta inimii pictată
Cu vermillon şi-albastru de cobalt,
Şi intră – fericită-nvingătoare –
În minuscula-mi sală de-aşteptare
Pe-a cărei pardoseală-mpestriţată
Cu plăci hexagonale de bazalt
Şopârlele versifică la soare
Şi viperele-nvaţă geometria…
E tot ce mi-a rămas din măreţia
Şi nebunia fastului regesc
Cu care-aş fi-ncercat să te iubesc!…
Alhambra-i azi o cârciumă banală,
Veneţia, o lamă de cuţit,
Canossa, o iluzie papală,
Şi Muntele Măslinilor, un mit…
Alege-ţi, dar, tu singură trofeul
Ce te-ar putea despăgubi de morţii
Căzuţi în faţa porţii…
Împodobeşte-ţi apoi gineceul
Cu zâmbete şi plante otrăvite,
Şi-n drumul nostru-aproape pe sfârşite
Dă-mi cel puţin speranţa efemeră
Că-ntr-un apropiat istoric zori de ziuă
Buna Clio
Ne va-mpăca definitiv sub piatra
Aceluiaşi mausoleu meschin –
Eu, lopătar pe ultima-ţi galeră,
Tu, parodia marii Cleopatra!…
Împăcare postumă
