Tovarăş scump de clipe grele
Am vrut să-mi fii pe drumul greu:
ţi-am dat nădejdea vieţii mele,
Un cer senin cu mândre stele –
Şi floarea sufletului meu.
Dar floarea, când ai vrut s-o scuturi,
S-a veştejit în mâna ta.
Acu-n zadar îmi ceri săruturi,
Aleargă iar: vei prinde fluturi
Şi alţi obraji vei săruta!…
Nu-ţi mai cerşesc, ca-n altă vreme,
Îngenuncheat surâsul tău.
O, nu, – cu tainice blesteme,
Din calea ta n-or să te cheme
Nici lacrimi, nici păreri de rău.
A mea a fost cea mai frumoasă
Din partea minunatei pâini;
De restul ei nimic nu-mi pasă:
Adună restul de pe masă
Şi-aruncă-l, draga mea, la câni!…
Pe tine, cea de altădată,
Lumină stinsă pentru veci,
Aşa cum visul meu te-arată,
Eu te iubesc… Dar niciodată
Pe tine, umbră care pleci!
De-aceea, împăcat cu mine,
În urma ta, străin mă vezi.
Nu-ţi zic decât: te du cu bine!
Şi zâmbitor mă uit la tine,
Cum tot mai mult te depărtezi.