În cutia cu palarii vechi, sta un urs, de catifea. Daca nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, si podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci napârliti, trei vaci fara picioare si un armasar, care sta în pod fiindca era de lemn si vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, si culoarea aita micsoreaza seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni si au luat-o florile pentru ele. Si mai avea ursul doi ochi de sticla, care se uitau drept în tavan. Domnisoara cusatoreasa, îmbracând ursul din sase petice croite frumos, cred ca s-a înselat când a trebuit sa-i puna si ochii, gresind cutia ochilor de urs si luând, dintralta cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunatate.
Ursul statuse jos, în casa, doi ani întregi si ajunsese atât de stricator, încât am fost nevoit sa-l pui deoparte, în singuratate, si el s-a trezit în cutia de palarii, numai dupa ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.
Croind ursul din fata unei scurteici, mostenita de la o cucoana bunica, croitoreasa nu se gândise ca, fara sa vrea, îi da, prin potrivirea madularelor, niste naravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avusesera în timpul lor. Tatal ursilor, care umbla nevazut prin lume si îngrijeste în munti de copiii lui, sapându-le pesteri, rasturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spalându-i în somn, pieptanandu-i si taindule unghiile cu un ferastrau de argint, face ce face si trece si pe la ursul de pâsla, pentru copii, si le da câte un crâmpei de narav.
Ursul nostru se naravise sa fure, si nu fura altceva decât bomboane, ciocolata, dulceata, fructe si rahat. Când Tatutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea si golea numaidecât cutia, fara sa-1 vada nimeni.
Cine a mâncat ciocolata ?
U’su, raspundea baiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.
Dar cutia cu bomboane englezesti ?
U’su, raspundeau fata si baiatul.
Îl vazusera amîndoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în brate fugind subt canapea. L-au si batut. Odata i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toata dulceata de zmeura si de chitra, caisele verzi, nucile, serbetul. Însa el nu mânca tot borcanul, lua câte putin, ca sa nu se cunoasca, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucati, si le mânca pe toate cu încetul.
Asa s-a facut ca am trimis hotul în pod, ca sa-l pedepsim si sa crutam dulceturile copiilor. Însa el fura si acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodata pe scara, se fereste de noi, însa copiii l-au vazut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele si cutiile, cum le goleste si cum fuge îndarat. De copii, ursul nu vrea sa se fereasca. Stramutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenita cu cât învatase de la urs sa manânce zahar si mielul cu parul cret. Si de la miel a învatat si mingea sa pape dulceata furata, cofeturi, cozonac si prajituri. Ba mi se pare ca ursul niciodata nu a mâncat ce manânca acum toate mingile, care înconjoara borcanele si cutiile si sug din ele tot.
Tatutu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru ca el stie ca trebuie sâ creasca, si lasa dulapurile descuiate, cutiile cu capacul nitel ridicat, borcanele cu tipla nelegata, pentru ca mingile nu au degete ca sa dezlege sfoara si sa descuie dulapul.
Totusi, într-o zi, Tatutu o sa se puie la pânda, chiar în dulap. Când ursul si mielul vor veni cu lingurita în labuta ca sa se înfrupte, o sa-l gaseasca pe Tatutu între borcane. Si atunci, nu stiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tatutul.
