Răsare vechiul soare iarăşi
Şi trebuie să-mi părăsesc
Din nou acuma adăpostul,
Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul —
Vai, cine ştie de-l găsesc!
Pe uliţi, umbre zgribulite
Ici-colo, tot mai des răsar—
Chemaţi de strigătul vieţii,
Grăbiţi prin ceaţa dimineţii,
Trec oamenii la muncă iar.
Cu pasul hotărât aleargă
Ici un copil, ici un bărbat —
Sunt veseli; unii râd sau cântă,
Căci fiecare are-o ţintă
Şi-un vis, de care e purtat.
Se duc, şi trist le cat în urmă
În colţ de stradă cum dispar —
Orice noroc, orice plăcere
Mi-ascund o tainică durere
Şi-aduc în ochii-mi lacrimi, iar!
Mă simt aşa, pe zi ce merge,
Tot mai pierdut, tot mai străin,
Ş-ades m-ademeneşte gândul
Să-mi fac pe lumea asta rândul,
Că sunt sătul de dor şi chin…
Dar totuşi nu mă-ndur de moarte,
Când glasul ei misterios
Mă cheamă blând şi mă-nfioară
Şi-n toate câte mă-mpresoară
Resimt un farmec dureros.
Că nu ştiu, ah! cât eşti de dulce,
Viaţă, cei ce-o zi n-au fost
Daţi frigurilor foamei pradă
Şi nici n-au tremurat pe stradă
O noapte fără adăpost!
Nici cei ce n-au purtat blestemul
Iubirii fără de noroc,
Cei ce uitaţi de lumea întreagă,
Orfani de-orice fiinţă dragă,
N-au rătăcit din loc în loc…