Or,
În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum,
Părea
Un tavan de catedrală ce se năruie;
Iar fumul
Din clopotniţele-aprinse
Deschidea-n albastru drumul
Altui fum mai greu, mai negru…
Şi albastrul se-nnegrea…
Ard bisericile toate…
Ard Credinţele bătrâne…
Ard Cristoşii
Şi Trecutul ―
Arde parcă lumea-ntreagă…
Ce Nebun venit de-aiurea nu putu să ne-nţeleagă?
Ce-ndrăzneţ aprinse focul ereziilor păgâne?
Şi ce nou Profet veni-va să clădească-n noi cuvinte,
Casa celui care n-are nici sfârşit,
Nici început?…
Cine-o să ne-nveţe iară ce-am uitat ―
Tot ce-am crezut?…
Cine-o să ne ierte nouă ce-om greşi de-aci-nainte?…
Cine-o să ne-ndrepte paşii spre mai bine?
În război,
Cine-o să ne poarte-armata spre victorii?
Şi pe Mare
Cine-o să le-arate calea iahturilor călătoare?…
Cine-o să ne-adoarmă-n inimi teama zilelor de-apoi?….
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi mulţimea-nspăimântată
Spre clopotniţele aprinse
Se-ndrumează grupuri-grupuri…
Cei Cuminţi privesc plângând ―
Plâng ca resturile unei colosale-armate-nvinse ―
Iar Nebunul stă deoparte şi zâmbeşte fredonând:
― Götterdämmerung!…
