O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiaţi în marmură cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea sălii e-un tron acoperit
C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.
Iar chipu-i – cel din urmă în lungul şir de regi –
Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi.
Deodată crâşcă fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiţi scunde intrare se deschide,
De sub o mantă lungă se-ntinde o albă mână,
Ce ţine o făclie aprinsă de răşină,
Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul…
Pe-un stâlp tăiat, orologiul îşi picură nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni –
Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni –
Încet înaintează, făclia şi-o ridică
Ş-urechea aţiind-o el asculta: „Nimica!
Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi…
Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată,
Ce nu numai de oameni – de zei e invidiată,
Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.
De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoare
Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară?
Pe când c-un om în lanţuri – de-i frate chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în laturi? – O cale luminoasă
Înainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.
Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.
Sămânţa roditoare se cade ca să semeni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,
Atunci învie într-înşii pornirea duşmănoasă,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,
Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,
Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,
Din patimi a mulţimii fă scară la mărire
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.
Cu laude mângâie deşertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va…
Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mpinge un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,
Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,
Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”
Deodată iar ascultă… se umflă a lui nări,
Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări,
Iar uşa de la mijloc dă aripile-n laturi,
De intră voievozii de ţări şi de olaturi,
În fruntea lor c-un preot bătrân… Iară moşneagul,
Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul
De aur şi-l ridică: „Brigbelu, iată ora
Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora,
Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare
Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,
Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămână,
Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită”.
Pe un tripod s-aduce căţuia aurită.
Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta naltă,
S-acopere mulţimea, iar flăcările saltă,
Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
„În numele Celuia, al cărui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintită la cumpenele vremii,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regeşti, şi pentru dânsa te chem – dacă trăieşti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsari de unde eşti.”
Pe ochi ţinând o mână făcliile-şi întind,
La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar braţele ridică făcliile în aer.
Iar preotul smunceşte c-o mână pânza fină
Ce-acopere statua de marmură senină
Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort
Lăsând să cadă-n flăcări, şopteşte-adânc: – E mort!
Brigbelu se repede-n fereastră şi priveşte.
O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte,
El vede mii de facle lucind şi mii de suliţe,
Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţe,
Iar negre tac deasupra a capiştilor bolţi
Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ.
S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,
Orologiul în uitare demult şi-a scurs nisipul,
Când iată o femeie mai albă ca omătul,
Ieşind încet din umbră, o-întoarce de-a îndărătul,
Priveşte cum din discul de aur iese fum
Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţămit acum?
Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta înainte-i naltă, privind o mistuieşte:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.
Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s,
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.
Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!
Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…”
„Dar, mă iubeşti, Tomiris – tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şarpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.
El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă…
Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,
Îi zise:”O, iubito, din nou ţi se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori până în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”