De mîna-as prinde timpul ca sa pipai
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pamînt?
Mai curg aceleasi stele peste fruntea lui în stoluri
si din stupii mei
mai zboara roiuri de albine spre paduri?
Tu inima esti linistita-acum!
Mult a trecut
de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineata
si-o suferinta veche-n orisice amurg?
O zi?
sau poate veacuri?
Un stînjen doar deasupra mea-i lumina.
Flori cu sîni de lapte îmi apasa lutul.
Sa pot
eu mi-as întinde mîna si le-as strînge-ntr-un manunchi
sa le cobor la mine,
dar
pamîntul poate nu mai are flori.
Gîndul meu si vesnicia seamana
ca niste gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd ma face sa tresar.
Sa fie pasii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moarta si ea
de sute de mii de ani?
Sa fie pasii mici si guralivi ai ei,
sau poate pe pamînt e toamna
si niste fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormînt
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?